ŞI BLONDELE GÂNDESC

În clasa întâi, când toţi copiii iau premiul întâi, subsemnata l-a luat pe următorul. Adică pe doi.. Şi s-a consolat cu ideea că măcar ea avea diplomă unică, de vreme ce toată clasa primise diplomă de locul 1. Iar asta cu „nu sunt perfectă” e scuza care încă îi resuscitează orgoliul sugrumat de ratarea acelui premiu întâi şi a tuturor celor care au urmat. Extraşcolar, desigur. „Se întâmplă şi pe la case mai mari” s-a transformat de-a lungul vremii în prea-popularul „păţăşti” via „sunt şi eu om” – vorbă care mă călca pe toţi nervii chinuiţi de pubertate and still does.

Atunci, la cele şapte primăveri pe care le număram, ratarea a fost din cauza unui 8 la muzică. Şi a dat cu virgulă în final. Iar ai mei părinţi nici măcar nu empatizau, ci încercau să îmi explice că – cam îmi meritam soarta. La noi în familie se practică sinceritatea, nu urechea muzicală.

Dar o bătălie pierdută nu înseamnă victoria duşmanului, mai ales când războiul e abia la început. Astfel încât, dintr-a doua până într-a opta am pus scuzele la naftalină şi am terminat şefă de promoţie. Cu mici puncte de oprire pe la diverse olimpiade de soi, printre care una naţională la limba română. Rezultatul în sine a fost departe de spectaculos (o modestă menţiune, dacă tot v-am făcut curioşi :p) însă experienţa, minunată! Mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut, la nebunie. Cu poveştile lor cu tot.

Morala: Nu am fost perfectă atunci, dar m-am străduit. Deci, nu are rost să vă mai chinuiţi şi voi, şansele sunt mici şi timpul trece iute. Nu am fost perfectă în clasa întâi, dar la Capacitate am fost prima pe lista de judeţ. După aia m-am îndrăgostit. Şi cu asta, basta.

*postul ăsta e parte dintr-o chestie care urmează să se întâmple (nici eu nu ştiu prea multe, numa’ să nu ziceţi că nu v-am zis.) Tot ce ştiu e că are legătură cu nusuntperfect.ro.

Ştiu, nu am faţă de om care să fumeze. Ţigara nu se asortează cu mutra, unii pot confirma. Pur şi simplu sunt oameni incompatibili cu obiceiul ăsta dăunător. Şi ca să ne înţelegem de la început: după ce m-am lăsat, nici nu m-am mai apucat. Asta ca să priceapă toţi prietenii lu’ tată-mio care tranzitează blogul şi s-ar putea afla sub influenţa unor poveşti imaginate. Aşa e tata, el preferă să-şi imagineze lucruri, în loc să le vadă. Ghinionul e că le mai şi povesteşte ‘la alţii’.

Prima ţigară într-a 5-a, cu mama, de curiozitate. Era să ne prindă bun-mea. Următoarea într-a doişpea, când mergeam la meditaţii la română la o profă care fuma. Da’ fuma tipa una-ntr-una. Şi fuma cu o poftă de ziceai că ţigara aia are măcar gust de caramele şi ciocolată la un loc. Actul era artistic. Sorbea din ţigară. Şi se întregea cumva până şi cu fumul expirat în cel mai spectaculos gest posibil. Eu mă uitam tâmpită, mă fascina ce vorbea, cum îşi mişca degetele, cum îşi mula buzele în jurul foiţei subţiri. Uneori nici nu-şi mai aprindea ţigara, doar o păstra între arătător şi mijlociu, gesticulând implicată trup şi suflet în ritmul frazelor curgătoare.

Şi într-o zi, i-am strâns pe ai mei în jurul mesei, consiliu de familie: -Mamă, tată, prin această vă aduc la cunoştinţă hotărârea mea de a mă apuca de fumat. Scurt. Mamei i-a căzut faţa, iar tata (care e pe cât de sportiv, pe atât de fumător) mi-a zis că el nu-mi poate interzice, doar că atâta îmi spune, că pe el l-ar durea sufletul să ştie că eu fumez. Bun, ne-am încolonat spre Metro, la cumpărături de ţigări pentru domnişoara. Voiam doar slims, iar pe vremea aia, la noi în sat nu se comercializau încă la pachet, în chioşcurile de cartier. Şi la Metro ajunşi, îmi aleg eu un !!!cartuş întreg de Virginia slims move, iar ai mei, într-un gest de rebeliune părintească maximă, refuză să achite la casă. Nu-i bai, sunt fată descurcăreaţă dintotdeauna, da’ totuşi… Gestul lor a fost unul simbolic şi sugestiv. Ţigările le-am plătit eu. Şi voi ţine minte ca pe singura dată când merg la magazin cu părinţii şi plătesc eu. Chiar dacă banii mei sunt de fapt tot banii lor.

Acasă, aceeaşi masă de consiliu. Tata: - Păi hai să şi fumăm o ţigară acuma. Eu însă am preferat să evit amân momentul. Dintr-un fel de stânjeneală copilărească sau jenă justificabilă, am zis, lasă, poate mâine. Şi mi-am aşezat cartuşul cât era de lung în sertarul de la birou. Cu gândul acela care precede orice cură de slăbire, de mâine mă apuc. Şi mâine s-a făcut poimâine şi poimâine, răspoimâine şi tot aşa. Ştiindu-le acolo, la o deschizătură de sertar depărtare, tentaţia scădea.

Şi uite-aşa a ajuns tata să fumeze toate slims-urile mele, una câte una, pe sub ascuns, în intimitatea casei noastre, la aceeaşi masă din poveste, dar mereu fără personajul principal. Pentru că el se lăsase de fumat.

Ai mei m-au vrut băiat. Toată familia, tot neamul, probabil şi câinele -Dumnezeu să-l ierte- dacă şi-ar fi putut exprima părerea prin vot. Numa’ bună-mea din partea lu’ tată-mio era declarată fan-fete. Ca tot omu’ care-şi doreşte ce nu are.

Zic.

Acuma, de iubit m-au iubit şi aşa, chiar dacă la un moment dat au început să-mi crească diverse părţi anatomice în relief pozitiv. Dar s-au oprit repede, din fericire (?!), că oare cum aş fi arătat omu’ mic cu ţîţe mari Fraza asta n-are nici punct, virgulă, nici sens sau predicat. Revenim. Mama cică s-a topit de iubire când i-am urlat în timpane de la o distanţă asurzitor de mică, pentru prima dată. Tata nu mi-a povestit decât că îi venea să mă arunce pe geam de cât îmi sugeam degetul noaptea. Până m-au lecuit şi de obiceiul ăsta stricător de dinţi, mi-au cusut mânuşi de mânecile de la pijama. Ştiu, fiecare îşi exprimă iubirea cum se pricepe Ai mei se pricepeau la cusut.

Cică speranţa l-a mai ţinut, săracu’, până m-am ridicat din fund şi-am început patrularea concomitent cu dezvoltarea reflexelor primare, alea pe care ori le ai, ori se resemnează tata. Asta e poveste zisă -când îi prinzi- la musafiri să râdem, cum a aruncat el mingea către mine şi cum eu, în loc să întind membrele libere către ea minge s-o apuc (până şi mâţele ştiu face asta, iar nivelul meu de inteligenţă vreau să cred că-l depăşea pe al unui mâţ, chiar dacă aveam doar 4 ani), ce-am făcut? Am scos mâinile în semn de apărare, strâmbându-mă graţios şi la minge şi la tata. S-a speriat copilu’, domne, ce-i de râs eu nu pricep! Cică atunci a fost revelaţia că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Domnilor, pruncii nu aleg să vi se nască fete ori băieţi. (Cu toate că, nu mult mai târziu -aşa cum se întâmplă foarte des- ajungi să le dai dreptate părţinţilor şi să-ţi doreşti şi tu ce voiau ei pentru tine: să fii băiat sau măcar să prinzi mingea. ) Ba mai mult chiar, nici măcar nu aleg ei să aterizeze în familia voastră (eu una recunosc, nu aş fi ales aşa de bine). Împăcaţi-vă cu ideea, că şi-aşa soluţii nu există. N-am auzit de schimbare de sex la bebeluşi. Şi nu le spuneţi ce-aţi gândit. Nu le spuneţi că i-aţi dorit altfel. Căci eşecul ăsta nu aparţine nimănui, atunci de ce să-l atribuim pe gratis? Nu îi faceţi să se simtă vinovaţi, nu abuzaţi de disponibilitatea lor afectivă şi puterea imensă de-a ierta. Sunt copiii voştri, ocrotiţi-i aşa cum sunt.

Şi mai încercaţi o dată, dacă tot… Poate iese câştigător

Zic.

(noroc că nu citeşte tata blogu’, că fix de fraţi îmi arde mie…)

Vaaai, azi venind pe drum spre Sibiu, în maşină cântam de mama focului şi rulam (pe şosele) în ritm de Lambada, când mi-am amintit de melodia aia cu oelele bebe ( ”Dur Dur Etre Bebe” pe numele ei oficial) … una din puţinele piese în strânsă legătură cu prima mea copilărie. (O copilărie fără PC, mp3player sau playstation. Asta ca să le fie clar pruncilor. Să nu râdă, fără măcar a avea un motiv. Eu mă jucam de-a profesoara, aveam elevi şi catalog, tablă şi cretă. Iar când mergeam la ziua kinderilor prietenilor de familie, ne jucam şotron, de-a v-aţi ascunselea şi flori-fete-şi-băieţi. Sau un-doi-trei-la perete-stai. Ce rimă tâmpă! Da’ cam ăsta era trendu’.)
Casetofonul mamei din studenţie l-am executat cum mi-am băgat degeţelele prin el, iar video-ul îmi era banned total. Mi-or fi zis că fac bube de la el, numa’ să mă ţină departe. Eram un pericol mare într-un om mic, cu patru membre mişcătoare :p

Mie mi-a adus multe amintiri din perioada epocii non-tehnologice clipul ăsta. Mă bag la somn, că după ce ieri m-am culcat cu mecanismele de putrefacţie şi m-am trezit cu semnele morţii suspecte pe cortex şi retină, după ce am vizitat din nou minunatul IML şi am mai şi condus pe-o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi şi maşina în Olt (Doamne feri!) e tot ce îmi pot dori… Vise plăcute

piesa am identificat-o cu ajutorul ăsta. Merci

Gagici, suntem în Ajun de Bobotează! Iar tradiţia zice că musai să dormim la noapte cu un fir de busuioc sub pernă (tradiţie pentru fetele nemăritate, cu scopul de a-şi visa viitorul bărbat, aka soţ). Busuiocul având provenienţă păgână, adică un mic furt de la popa care vine cu Doamne-miluieşte să-ţi strice ultimele clipe de odihnă. Cică îl furi de la el, îl înfigi sub pernă şi te pui pe visat.

Treaba asta este pe cât de tembelă, pe atât de distractivă. În fiecare an, primesc de la bună-mea obiectul magic furat de ea de la părinte. Nu că n-aş fura eu însămi, dar de cele mai multe ori, cam visez în avans, când dânsul vine cu botezul. Aka, dorm. Şi în fiecare an, mă întreabă la primele ore ale trezirii, ce feţi-frumoşi mi-au mai scremut minţile. De cele mai multe ori… uit. Mda, ştiu. Maaare greşeală. Poate nici n-o să mă mai mărit vreodată, din cauza asta. Că prea am impresia a le şti pe toate, nici măcar de colţurile mesei nu mă feresc. Iar între noi fie vorba, perspectiva de măritiş e undeva la linia orizontului. Oricât m-aş apropia, ea tot departe rămâne.

Bun, anul ăsta mă trezesc cu fire grase de busuioc uscat de la ambele mele bunici grijulii. Asociind  urările de anul nou cu tradiţionalul “băiat cumsecade, că numa’ derbedeii îţi plac!!!”, primesc şi îndemnuri la producţii de prunci proprii. Opaaa. Se pare că lumea evoluează. Şi bunicile transmit mesaje subliminale, dacă alea directe au dat kix.

Deci, busuioc! cine mai doreşte, cine mai pofteşte. Vă aştept să-mi povestiţi de ai voştri Zburători frumoşi, că eu una tare mă tem că ai mei vor fi aşa nărăvaşi, că or să iese din vis şi or să intre pe uşă.;) Mâine, la raport!

*img

Pentru că vine Crăciunul. Pentru că în ultima vreme mă uit cu admiraţie şi gura deschisă la tineri asemeni mie, care îşi fac plinul la maşină din buget propriu – ăştia sunt cei mai fericiţi – sau care măcar pot face un cadou în nume propriu şi nu indirect. Ştiu, facem ce facem şi tot la bani ajungem. Tot aşa cum inviţi musafirul în sufragerie la început, dar în final tot din bucătărie îţi pleacă ( ) E ceva, domne.

Din primii mei bani primiţi din bursa de la facultate (să nu credeţi că-s vreo tocilară uitată pe conexiune la net, dar şi blondele învaţă ca să nu scoată dintele greşit :p ) i-am făcut mamei primul cadou în adevăratul sens, de la mine. Că până atunci şi de atunci încoace au fost numai de la ea pentru ea, practic.

Iar de multă vreme mă tot gândesc: dacă aş avea banii… banii mei pentru cadouri… cred că aş lua nişte bilete la DisneyWorld , Florida. Am fost acolo în liceu şi am plecat promiţându-mi să revin cu mama şi tata de mână. Cred că ne-am distra ca bezmeticii. Taică-mio ar fi primul la cele mai cele nebunii, iar mama s-ar ţine cât mai departe şi s-ar lăsa foarte greu convinsă. Da’ mereu o corupe tata, are el nişte formule magice pe care le aplică -Aici fără detalii, vă rog.

Eu vreau la Disney cu ai mei, pentru că investiţia în clipe e cea mai bună dintre invenţiile pământului. Tu ce le faci alor tăi cadou? (ce le-ai făcut la vremea respectivă -poate-mi dai idei – sau ce ai face dacă… )

După a doişpea (în prima zi de şcoală absolvenţii se întâlnesc la festivitatea de deschidere, pentru a se întâlni unii cu alţii şi unii cu profii-aşa e obiceiul), directorul Brukenthalului absolvit -un om pe care pupincuriştii îl adorau- a cerut o listă cu fiecare la ce facultate a intrat. Le-am zis alor mei dragi colegi că să-l trăznească pe ăla care scrie ceva în dreptul numelui meu. Read the rest…

Cică azi începe şcoala pentru cei tineri şi odihniţi. În numele tristelor(pe atunci) dar haioaselor(pe acum) amintiri şi cretinilor(tiranilor,călăilor) dar memorabililor(care ne-au pus cu botu’ pe labe şi burta pe carte) profi, hai să facem o trecere în revistă… Cei care nu suntem atât de departe, încât să nu ne mai amintim. Personal, a fost un exerciţiu de memorie. O fi semn?! :p

“Dacă întârziaţi 5 minute, doarme şoferu’ 8 ore!” -cls a 6a, o profă în prima excursie în Germania

“Luaţi-vă cărţile de la bibliotecă. Aveţi avantajul că sunt gata citite.” -Anatomie, anul 1

către un coleg cu gulerul de la halat, ridicat: “Ce-i cu atitudinea asta de James Bond?” -Anatomie, anul 1.

despre un material, studenta: “Să aşteptăm să se întărească.“/ profu: “Să facă priză, domnişoară. De întărit, altceva se întăreşte.” -Protetică, anul 2

“Nu aduceţi scaunele, că zgâriaţi uşile!” Dentistică, anul3 (apropo de articolul ăsta din ZS)

Asta apropo de faptul că azi e 15 septembrie şi începe şcoala. Succese nebune celor care şi le doresc!

*votează pe blogoree

Iulia tocmai mi-a trimis poza asta pe mess, bucuroasă foc că s-a relansat pe piaţă. Ea cică şi-a cumpărat 3 sticle Noi primim numa’ imaginea

Şi am început să ne amintim din nou… Turbo, Bonibon, Cip Cip, Topitop, Maoam etc

Chiar înainte îi spuneam mamei că noi ăştia răsăriţi un pic înainte de ‘89, am copilărit într-o perioadă conectaţi încă la ceva tradiţie, dar şi pregătiţi pentru ceva modern. Care acum e prea mult pe capul pruncilor şi al părinţilor debusolaţi.

Ştiu că shmirtzic îşi aminteşte de prima dată când a mâncat ciocolată.

Eu îmi amintesc de prima dată când am văzut un calculator. Când am ieşit din casă fardată. Prima dată când m-am îmbrăcat în costum de baie din două piese (*blush). Primul hotel cu card la intrare. Primul revelion fără semnal.

Mai aveţi?

LATER EDIT: completez, că tare îmi plouă în gură la momentul ăsta şi multe amintiri s-au activat…

prima pereche de blugi LOTUS evazaţi (mi-era o ciudă de crăpam că eram prea slabă şi nu-mi veneau mulaţi)

prima pereche de cizme cu tocuri (care tot nu erau cum mi le-aş fi dorit. Am plâns 3 zile să-mi ia ai mei papuci din ăia cu talpă de la Panda din Sibiu -cine mai ştie- ) şi tot degeaba..)

Pufarin!!! rulez! şi “ciocolata de casă” de cumpărat. Se găsesc numai la Cluj. Când mă mai duc, vă aduc o poză :p cu mine mâncându-le

ţigările de gumă -good point

prima şi ultima dată când am sărit de la 3 m

primul epilat, prima menstruaţie, primul 7 (într-a 2a la Umweltkunde, când nu eram eu de vină, doar că nu îmi spusese nimeni că trebuie să învăţ şi acasă. Nu aveam de unde să ştiu singură.)

prima teză la română

În altă ordine de idei: eu nu am băut sucuri, decât apă şi lapte, niciodată. Mai nou, beau şi ceai, dar cu efort. Nu îmi plac.

Ciocolată nu am ştiut că există până la 4 ani din motive medicale. Dar tot nu îmi amintesc prima degustare. funny, that makes me…wtf!!!

Iar prima întâlnire, prima iubire şi primul sărut merită un post separat

Când eram mică, asta credeam:

că de fiecare dată când se umple tancul de la benzinărie, se scoate cu totul din pământ şi se înlocuieşte cu altul

că forma corectă e “m-am juRlit”

că doamnele miros a parfum de la rujul de pe buze

că prezervativele sunt nişte chiloţi de tablă

că Moş Crăciun e văr cu Iisus

În schimb, nu am crezut niciodată în povestea cu “vine barza” şi nici zahăr n-am pus în geam. Ştiu exact ce prietenă mi-a zis prima dată cuvântul “homosexual”. Mi-a explicat că înseamnă doi bărbaţi care se pupă. M-a amuzat copios şi mi-am zis aşa: uite, şi dacă eşti mai mare cu un an decât mine, poţi fi mai prost cu doi. (Ea era mai mare cu 3 ani, de fapt. Şi avea şi dreptate într-un fel.)

Îmi amintesc prima poveste cu prezervative a colegilor, după şcoală, în parc. Eram în clasa a treia. Ştiu că azi ar râde toţi de mine, că unii dau deja lecţii de bună întrebuinţare la vârsta aia, dar îmi asum optuzitatea. Vorbeau ăstia, eu nu ştiam ce înseamnă, deci am întrebat. Şi m-a luat o colegă de-o parte, să-mi explice cum e treaba cu chiloţii de tablă, ca nu cumva să mă simt ruşinată că nu ştiu. Mi s-a părut din nou o mare tâmpenie şi am întrebat-o pe mama acasă. Care mi-a explicat varianta elastică.

Dar cea mai cea dintre experienţele întrebărilor de 100 de puncte e cea cu sexul oral: La bunici, cu vară-mea. Perioada Bill-Monica, ziare cu trabucuri şi cuvinte interzise minorilor. Read the rest…