ŞI BLONDELE GÂNDESC

Zilele astea m-am uitat ca tâmpită la pruncii proaspeţi din salon. Nu cu gura căscată, ci cu ea până la urechi. Era o schimonoseală reflexă, depistată ulterior prin poze şi asumată în totalitate, că doar există 3kg de motive.

M-am uitat la mulţi prunci. Nu sunt genul care să mă emoţionez în preajma copiilor, ba fug cât văd cu ochii. Cu toate că, dacă nu ar fi făcut pişu, caca şi gălăgie, aproape mi-aş fi luat şi eu o bucată acasă :p

Dar altceva m-a impresionat. (Unii erau chiar urâţi, dar asta nu e o noutate, părinţii lor tot îi iubeau) Apropo de zestrea cu care porneşti în lume. Dincolo de cea genetică, zestrea asta e făcută din iubire. Din iubirea unor oameni pentru părinţii tăi. E o încărcătură pozitivă incredibilă, care ţi se oferă necondiţionat. Singurul tău merit fiind acela că eşti. Al lor.

Şi sunt convinsă că a te afla în centrul acestui proces de multiplicare a iubirii e atât de grozav, încât ar fi prea frustrant să ducem amintirea cu noi, mai departe, spre maturitate. Fiindcă – oricât de trist ar suna- ăla e momentul gloriei absolute. Şi toate clipele de fericire la care aspirăm sunt condiţionate de uitarea celei dintâi…

îmi amintesc. din prima copilărie
Zilele astea (de fapt, nopţile) dorm cu mama. Mi-e atât de drag să o privesc cum adoarme şi să mă văd în ochii ei, la prima oră a dimineţii mele. Fiindcă mamele sunt capabile să proiecteze cea mai frumoasă imagine a ta. De ajunge să îţi placă mutra ta de dimineaţă.   Şi mi-am amintit de pielea ei fină, cum mă lua în braţe când mi-era frig şi cum încăpeam toată să mă cuibăresc acolo. Sau cum nu-mi spunea poveşti seara, fiindcă niciodată nu aveau efect de somn. Şi cum o făceam să promită că stă cu mine doar până adorm, iar de spaimă, că mă părăseşte, abia-mi închideam ochii. Era un soi de disperare şi o simţeam de fiecare dată când se depărta de pat. Pe mine m-au prostit cu mâncarea, la somn era rându’ meu. Mă trezeam şi îi ziceam, vezi, nu dorm. mai stai!

Şi când mă gândesc că trebuie să fi fost clipe mai grozave decât astea pe care tocmai le-am şters de praf, mi-e tot mai ciudă… Pe ai mei îi am. Oare ce-am pierdut?

- Inocenţa.

Read the rest…

…scrie Sonia pe blogul ei. Sonia e în clasa a treia. Iar dorinţele ei sunt drepturile oricărui copil, din oficiu. Şi când te gândeşti că ne dorim pentru copiii noştri, să aibă mult mai mult şi mai frumos decât am avut noi… Şi când te gândeşti că tocmai pentru ce am avut noi trebuie să mutăm munţii din loc. Sau maşinile de pe stradă…
Şi mi-am amintit de drumurile mele de la şcoală spre casă. De drumurile noastre, cu ghiozdanele înfigându-se necruţător în umeri. Cred că a fost una din cele mai frumoase părţi ale şcolii.

Drumul de nici 15 minute putea să dureze şi câte o oră. Şi dacă nu eram jumătate din clasă, eram precis noi două. Cu prietena mea cea mai bună. Colega de bancă şi vecina din colţul străzii. Şi nu vă imaginaţi o bleagă aşa ca mine. Nunu, ea era fix opusul meu. Tunsă băieţeşte şi agitată mereu, mă apăra întotdeauna iarna de bulgăreala idioţilor care nu aveau de lucru în afară de a-ţi băga pneumonia în maieu.

Veneam pe jos acasă. Ne opream în părculeţul de lângă şcoală şi ne jucam jocuri. Sau ne dădeam în leagăne. Şi ajungeam acasă cu poftă de mâncare şi chef de lecţii. E adevărat, nu aveam calculator şi nici dorinţe de pândit invisible pe mess. Noi ne doream să ne terminăm temele ca să ne ducem din nou la joacă.

Era frumos ce se întâmpla. Prieteniile nu s-au legat la şcoală, ci după. Jocurile nu se nasc în 10 minute de pauză. Poveştile nu se scriu pe net. Ci între copii.

Era frumos.

E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.

În clasa întâi, când toţi copiii iau premiul întâi, subsemnata l-a luat pe următorul. Adică pe doi.. Şi s-a consolat cu ideea că măcar ea avea diplomă unică, de vreme ce toată clasa primise diplomă de locul 1. Iar asta cu „nu sunt perfectă” e scuza care încă îi resuscitează orgoliul sugrumat de ratarea acelui premiu întâi şi a tuturor celor care au urmat. Extraşcolar, desigur. „Se întâmplă şi pe la case mai mari” s-a transformat de-a lungul vremii în prea-popularul „păţăşti” via „sunt şi eu om” – vorbă care mă călca pe toţi nervii chinuiţi de pubertate and still does.

Atunci, la cele şapte primăveri pe care le număram, ratarea a fost din cauza unui 8 la muzică. Şi a dat cu virgulă în final. Iar ai mei părinţi nici măcar nu empatizau, ci încercau să îmi explice că – cam îmi meritam soarta. La noi în familie se practică sinceritatea, nu urechea muzicală.

Dar o bătălie pierdută nu înseamnă victoria duşmanului, mai ales când războiul e abia la început. Astfel încât, dintr-a doua până într-a opta am pus scuzele la naftalină şi am terminat şefă de promoţie. Cu mici puncte de oprire pe la diverse olimpiade de soi, printre care una naţională la limba română. Rezultatul în sine a fost departe de spectaculos (o modestă menţiune, dacă tot v-am făcut curioşi :p) însă experienţa, minunată! Mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut, la nebunie. Cu poveştile lor cu tot.

Morala: Nu am fost perfectă atunci, dar m-am străduit. Deci, nu are rost să vă mai chinuiţi şi voi, şansele sunt mici şi timpul trece iute. Nu am fost perfectă în clasa întâi, dar la Capacitate am fost prima pe lista de judeţ. După aia m-am îndrăgostit. Şi cu asta, basta.

*postul ăsta e parte dintr-o chestie care urmează să se întâmple (nici eu nu ştiu prea multe, numa’ să nu ziceţi că nu v-am zis.) Tot ce ştiu e că are legătură cu nusuntperfect.ro.

Ştiu, nu am faţă de om care să fumeze. Ţigara nu se asortează cu mutra, unii pot confirma. Pur şi simplu sunt oameni incompatibili cu obiceiul ăsta dăunător. Şi ca să ne înţelegem de la început: după ce m-am lăsat, nici nu m-am mai apucat. Asta ca să priceapă toţi prietenii lu’ tată-mio care tranzitează blogul şi s-ar putea afla sub influenţa unor poveşti imaginate. Aşa e tata, el preferă să-şi imagineze lucruri, în loc să le vadă. Ghinionul e că le mai şi povesteşte ‘la alţii’.

Prima ţigară într-a 5-a, cu mama, de curiozitate. Era să ne prindă bun-mea. Următoarea într-a doişpea, când mergeam la meditaţii la română la o profă care fuma. Da’ fuma tipa una-ntr-una. Şi fuma cu o poftă de ziceai că ţigara aia are măcar gust de caramele şi ciocolată la un loc. Actul era artistic. Sorbea din ţigară. Şi se întregea cumva până şi cu fumul expirat în cel mai spectaculos gest posibil. Eu mă uitam tâmpită, mă fascina ce vorbea, cum îşi mişca degetele, cum îşi mula buzele în jurul foiţei subţiri. Uneori nici nu-şi mai aprindea ţigara, doar o păstra între arătător şi mijlociu, gesticulând implicată trup şi suflet în ritmul frazelor curgătoare.

Şi într-o zi, i-am strâns pe ai mei în jurul mesei, consiliu de familie: -Mamă, tată, prin această vă aduc la cunoştinţă hotărârea mea de a mă apuca de fumat. Scurt. Mamei i-a căzut faţa, iar tata (care e pe cât de sportiv, pe atât de fumător) mi-a zis că el nu-mi poate interzice, doar că atâta îmi spune, că pe el l-ar durea sufletul să ştie că eu fumez. Bun, ne-am încolonat spre Metro, la cumpărături de ţigări pentru domnişoara. Voiam doar slims, iar pe vremea aia, la noi în sat nu se comercializau încă la pachet, în chioşcurile de cartier. Şi la Metro ajunşi, îmi aleg eu un !!!cartuş întreg de Virginia slims move, iar ai mei, într-un gest de rebeliune părintească maximă, refuză să achite la casă. Nu-i bai, sunt fată descurcăreaţă dintotdeauna, da’ totuşi… Gestul lor a fost unul simbolic şi sugestiv. Ţigările le-am plătit eu. Şi voi ţine minte ca pe singura dată când merg la magazin cu părinţii şi plătesc eu. Chiar dacă banii mei sunt de fapt tot banii lor.

Acasă, aceeaşi masă de consiliu. Tata: - Păi hai să şi fumăm o ţigară acuma. Eu însă am preferat să evit amân momentul. Dintr-un fel de stânjeneală copilărească sau jenă justificabilă, am zis, lasă, poate mâine. Şi mi-am aşezat cartuşul cât era de lung în sertarul de la birou. Cu gândul acela care precede orice cură de slăbire, de mâine mă apuc. Şi mâine s-a făcut poimâine şi poimâine, răspoimâine şi tot aşa. Ştiindu-le acolo, la o deschizătură de sertar depărtare, tentaţia scădea.

Şi uite-aşa a ajuns tata să fumeze toate slims-urile mele, una câte una, pe sub ascuns, în intimitatea casei noastre, la aceeaşi masă din poveste, dar mereu fără personajul principal. Pentru că el se lăsase de fumat.

Ai mei m-au vrut băiat. Toată familia, tot neamul, probabil şi câinele -Dumnezeu să-l ierte- dacă şi-ar fi putut exprima părerea prin vot. Numa’ bună-mea din partea lu’ tată-mio era declarată fan-fete. Ca tot omu’ care-şi doreşte ce nu are.

Zic.

Acuma, de iubit m-au iubit şi aşa, chiar dacă la un moment dat au început să-mi crească diverse părţi anatomice în relief pozitiv. Dar s-au oprit repede, din fericire (?!), că oare cum aş fi arătat omu’ mic cu ţîţe mari Fraza asta n-are nici punct, virgulă, nici sens sau predicat. Revenim. Mama cică s-a topit de iubire când i-am urlat în timpane de la o distanţă asurzitor de mică, pentru prima dată. Tata nu mi-a povestit decât că îi venea să mă arunce pe geam de cât îmi sugeam degetul noaptea. Până m-au lecuit şi de obiceiul ăsta stricător de dinţi, mi-au cusut mânuşi de mânecile de la pijama. Ştiu, fiecare îşi exprimă iubirea cum se pricepe Ai mei se pricepeau la cusut.

Cică speranţa l-a mai ţinut, săracu’, până m-am ridicat din fund şi-am început patrularea concomitent cu dezvoltarea reflexelor primare, alea pe care ori le ai, ori se resemnează tata. Asta e poveste zisă -când îi prinzi- la musafiri să râdem, cum a aruncat el mingea către mine şi cum eu, în loc să întind membrele libere către ea minge s-o apuc (până şi mâţele ştiu face asta, iar nivelul meu de inteligenţă vreau să cred că-l depăşea pe al unui mâţ, chiar dacă aveam doar 4 ani), ce-am făcut? Am scos mâinile în semn de apărare, strâmbându-mă graţios şi la minge şi la tata. S-a speriat copilu’, domne, ce-i de râs eu nu pricep! Cică atunci a fost revelaţia că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Domnilor, pruncii nu aleg să vi se nască fete ori băieţi. (Cu toate că, nu mult mai târziu -aşa cum se întâmplă foarte des- ajungi să le dai dreptate părţinţilor şi să-ţi doreşti şi tu ce voiau ei pentru tine: să fii băiat sau măcar să prinzi mingea. ) Ba mai mult chiar, nici măcar nu aleg ei să aterizeze în familia voastră (eu una recunosc, nu aş fi ales aşa de bine). Împăcaţi-vă cu ideea, că şi-aşa soluţii nu există. N-am auzit de schimbare de sex la bebeluşi. Şi nu le spuneţi ce-aţi gândit. Nu le spuneţi că i-aţi dorit altfel. Căci eşecul ăsta nu aparţine nimănui, atunci de ce să-l atribuim pe gratis? Nu îi faceţi să se simtă vinovaţi, nu abuzaţi de disponibilitatea lor afectivă şi puterea imensă de-a ierta. Sunt copiii voştri, ocrotiţi-i aşa cum sunt.

Şi mai încercaţi o dată, dacă tot… Poate iese câştigător

Zic.

(noroc că nu citeşte tata blogu’, că fix de fraţi îmi arde mie…)

Vaaai, azi venind pe drum spre Sibiu, în maşină cântam de mama focului şi rulam (pe şosele) în ritm de Lambada, când mi-am amintit de melodia aia cu oelele bebe ( ”Dur Dur Etre Bebe” pe numele ei oficial) … una din puţinele piese în strânsă legătură cu prima mea copilărie. (O copilărie fără PC, mp3player sau playstation. Asta ca să le fie clar pruncilor. Să nu râdă, fără măcar a avea un motiv. Eu mă jucam de-a profesoara, aveam elevi şi catalog, tablă şi cretă. Iar când mergeam la ziua kinderilor prietenilor de familie, ne jucam şotron, de-a v-aţi ascunselea şi flori-fete-şi-băieţi. Sau un-doi-trei-la perete-stai. Ce rimă tâmpă! Da’ cam ăsta era trendu’.)
Casetofonul mamei din studenţie l-am executat cum mi-am băgat degeţelele prin el, iar video-ul îmi era banned total. Mi-or fi zis că fac bube de la el, numa’ să mă ţină departe. Eram un pericol mare într-un om mic, cu patru membre mişcătoare :p

Mie mi-a adus multe amintiri din perioada epocii non-tehnologice clipul ăsta. Mă bag la somn, că după ce ieri m-am culcat cu mecanismele de putrefacţie şi m-am trezit cu semnele morţii suspecte pe cortex şi retină, după ce am vizitat din nou minunatul IML şi am mai şi condus pe-o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi şi maşina în Olt (Doamne feri!) e tot ce îmi pot dori… Vise plăcute

piesa am identificat-o cu ajutorul ăsta. Merci

Gagici, suntem în Ajun de Bobotează! Iar tradiţia zice că musai să dormim la noapte cu un fir de busuioc sub pernă (tradiţie pentru fetele nemăritate, cu scopul de a-şi visa viitorul bărbat, aka soţ). Busuiocul având provenienţă păgână, adică un mic furt de la popa care vine cu Doamne-miluieşte să-ţi strice ultimele clipe de odihnă. Cică îl furi de la el, îl înfigi sub pernă şi te pui pe visat.

Treaba asta este pe cât de tembelă, pe atât de distractivă. În fiecare an, primesc de la bună-mea obiectul magic furat de ea de la părinte. Nu că n-aş fura eu însămi, dar de cele mai multe ori, cam visez în avans, când dânsul vine cu botezul. Aka, dorm. Şi în fiecare an, mă întreabă la primele ore ale trezirii, ce feţi-frumoşi mi-au mai scremut minţile. De cele mai multe ori… uit. Mda, ştiu. Maaare greşeală. Poate nici n-o să mă mai mărit vreodată, din cauza asta. Că prea am impresia a le şti pe toate, nici măcar de colţurile mesei nu mă feresc. Iar între noi fie vorba, perspectiva de măritiş e undeva la linia orizontului. Oricât m-aş apropia, ea tot departe rămâne.

Bun, anul ăsta mă trezesc cu fire grase de busuioc uscat de la ambele mele bunici grijulii. Asociind  urările de anul nou cu tradiţionalul “băiat cumsecade, că numa’ derbedeii îţi plac!!!”, primesc şi îndemnuri la producţii de prunci proprii. Opaaa. Se pare că lumea evoluează. Şi bunicile transmit mesaje subliminale, dacă alea directe au dat kix.

Deci, busuioc! cine mai doreşte, cine mai pofteşte. Vă aştept să-mi povestiţi de ai voştri Zburători frumoşi, că eu una tare mă tem că ai mei vor fi aşa nărăvaşi, că or să iese din vis şi or să intre pe uşă.;) Mâine, la raport!

*img

Pentru că vine Crăciunul. Pentru că în ultima vreme mă uit cu admiraţie şi gura deschisă la tineri asemeni mie, care îşi fac plinul la maşină din buget propriu – ăştia sunt cei mai fericiţi – sau care măcar pot face un cadou în nume propriu şi nu indirect. Ştiu, facem ce facem şi tot la bani ajungem. Tot aşa cum inviţi musafirul în sufragerie la început, dar în final tot din bucătărie îţi pleacă ( ) E ceva, domne.

Din primii mei bani primiţi din bursa de la facultate (să nu credeţi că-s vreo tocilară uitată pe conexiune la net, dar şi blondele învaţă ca să nu scoată dintele greşit :p ) i-am făcut mamei primul cadou în adevăratul sens, de la mine. Că până atunci şi de atunci încoace au fost numai de la ea pentru ea, practic.

Iar de multă vreme mă tot gândesc: dacă aş avea banii… banii mei pentru cadouri… cred că aş lua nişte bilete la DisneyWorld , Florida. Am fost acolo în liceu şi am plecat promiţându-mi să revin cu mama şi tata de mână. Cred că ne-am distra ca bezmeticii. Taică-mio ar fi primul la cele mai cele nebunii, iar mama s-ar ţine cât mai departe şi s-ar lăsa foarte greu convinsă. Da’ mereu o corupe tata, are el nişte formule magice pe care le aplică -Aici fără detalii, vă rog.

Eu vreau la Disney cu ai mei, pentru că investiţia în clipe e cea mai bună dintre invenţiile pământului. Tu ce le faci alor tăi cadou? (ce le-ai făcut la vremea respectivă -poate-mi dai idei – sau ce ai face dacă… )

După a doişpea (în prima zi de şcoală absolvenţii se întâlnesc la festivitatea de deschidere, pentru a se întâlni unii cu alţii şi unii cu profii-aşa e obiceiul), directorul Brukenthalului absolvit -un om pe care pupincuriştii îl adorau- a cerut o listă cu fiecare la ce facultate a intrat. Le-am zis alor mei dragi colegi că să-l trăznească pe ăla care scrie ceva în dreptul numelui meu. Read the rest…