ŞI BLONDELE GÂNDESC

După a doişpea (în prima zi de şcoală absolvenţii se întâlnesc la festivitatea de deschidere, pentru a se întâlni unii cu alţii şi unii cu profii-aşa e obiceiul), directorul Brukenthalului absolvit -un om pe care pupincuriştii îl adorau- a cerut o listă cu fiecare la ce facultate a intrat. Le-am zis alor mei dragi colegi că să-l trăznească pe ăla care scrie ceva în dreptul numelui meu. Read the rest…

Cică azi începe şcoala pentru cei tineri şi odihniţi. În numele tristelor(pe atunci) dar haioaselor(pe acum) amintiri şi cretinilor(tiranilor,călăilor) dar memorabililor(care ne-au pus cu botu’ pe labe şi burta pe carte) profi, hai să facem o trecere în revistă… Cei care nu suntem atât de departe, încât să nu ne mai amintim. Personal, a fost un exerciţiu de memorie. O fi semn?! :p

“Dacă întârziaţi 5 minute, doarme şoferu’ 8 ore!” -cls a 6a, o profă în prima excursie în Germania

“Luaţi-vă cărţile de la bibliotecă. Aveţi avantajul că sunt gata citite.” -Anatomie, anul 1

către un coleg cu gulerul de la halat, ridicat: “Ce-i cu atitudinea asta de James Bond?” -Anatomie, anul 1.

despre un material, studenta: “Să aşteptăm să se întărească.“/ profu: “Să facă priză, domnişoară. De întărit, altceva se întăreşte.” -Protetică, anul 2

“Nu aduceţi scaunele, că zgâriaţi uşile!” Dentistică, anul3 (apropo de articolul ăsta din ZS)

Asta apropo de faptul că azi e 15 septembrie şi începe şcoala. Succese nebune celor care şi le doresc!

*votează pe blogoree

Iulia tocmai mi-a trimis poza asta pe mess, bucuroasă foc că s-a relansat pe piaţă. Ea cică şi-a cumpărat 3 sticle Noi primim numa’ imaginea

Şi am început să ne amintim din nou… Turbo, Bonibon, Cip Cip, Topitop, Maoam etc

Chiar înainte îi spuneam mamei că noi ăştia răsăriţi un pic înainte de ’89, am copilărit într-o perioadă conectaţi încă la ceva tradiţie, dar şi pregătiţi pentru ceva modern. Care acum e prea mult pe capul pruncilor şi al părinţilor debusolaţi.

Ştiu că shmirtzic îşi aminteşte de prima dată când a mâncat ciocolată.

Eu îmi amintesc de prima dată când am văzut un calculator. Când am ieşit din casă fardată. Prima dată când m-am îmbrăcat în costum de baie din două piese (*blush). Primul hotel cu card la intrare. Primul revelion fără semnal.

Mai aveţi?

LATER EDIT: completez, că tare îmi plouă în gură la momentul ăsta şi multe amintiri s-au activat…

prima pereche de blugi LOTUS evazaţi (mi-era o ciudă de crăpam că eram prea slabă şi nu-mi veneau mulaţi)

prima pereche de cizme cu tocuri (care tot nu erau cum mi le-aş fi dorit. Am plâns 3 zile să-mi ia ai mei papuci din ăia cu talpă de la Panda din Sibiu -cine mai ştie- ) şi tot degeaba..)

Pufarin!!! rulez! şi “ciocolata de casă” de cumpărat. Se găsesc numai la Cluj. Când mă mai duc, vă aduc o poză :p cu mine mâncându-le

ţigările de gumă -good point

prima şi ultima dată când am sărit de la 3 m

primul epilat, prima menstruaţie, primul 7 (într-a 2a la Umweltkunde, când nu eram eu de vină, doar că nu îmi spusese nimeni că trebuie să învăţ şi acasă. Nu aveam de unde să ştiu singură.)

prima teză la română

În altă ordine de idei: eu nu am băut sucuri, decât apă şi lapte, niciodată. Mai nou, beau şi ceai, dar cu efort. Nu îmi plac.

Ciocolată nu am ştiut că există până la 4 ani din motive medicale. Dar tot nu îmi amintesc prima degustare. funny, that makes me…wtf!!!

Iar prima întâlnire, prima iubire şi primul sărut merită un post separat

Când eram mică, asta credeam:

că de fiecare dată când se umple tancul de la benzinărie, se scoate cu totul din pământ şi se înlocuieşte cu altul

că forma corectă e “m-am juRlit”

că doamnele miros a parfum de la rujul de pe buze

că prezervativele sunt nişte chiloţi de tablă

că Moş Crăciun e văr cu Iisus

În schimb, nu am crezut niciodată în povestea cu “vine barza” şi nici zahăr n-am pus în geam. Ştiu exact ce prietenă mi-a zis prima dată cuvântul “homosexual”. Mi-a explicat că înseamnă doi bărbaţi care se pupă. M-a amuzat copios şi mi-am zis aşa: uite, şi dacă eşti mai mare cu un an decât mine, poţi fi mai prost cu doi. (Ea era mai mare cu 3 ani, de fapt. Şi avea şi dreptate într-un fel.)

Îmi amintesc prima poveste cu prezervative a colegilor, după şcoală, în parc. Eram în clasa a treia. Ştiu că azi ar râde toţi de mine, că unii dau deja lecţii de bună întrebuinţare la vârsta aia, dar îmi asum optuzitatea. Vorbeau ăstia, eu nu ştiam ce înseamnă, deci am întrebat. Şi m-a luat o colegă de-o parte, să-mi explice cum e treaba cu chiloţii de tablă, ca nu cumva să mă simt ruşinată că nu ştiu. Mi s-a părut din nou o mare tâmpenie şi am întrebat-o pe mama acasă. Care mi-a explicat varianta elastică.

Dar cea mai cea dintre experienţele întrebărilor de 100 de puncte e cea cu sexul oral: La bunici, cu vară-mea. Perioada Bill-Monica, ziare cu trabucuri şi cuvinte interzise minorilor. Read the rest…

Clasa a 9a: întâlnire cu prietena mea, o plimbare pe centru. La Perla mâncăm prăjitură. Iubitul îmi cumpără trandafir de la un cerşetor. Glume că nu ne lasă părinţii în oraş. La 9 acasă.

Clasa a 10a: plec de acasă după 9 seara. Suc la 3 dimineaţa, dacă mai am chef să stau cu el o oră. Ai mei n-au cronometre, iar eu, oră de venit acasă. Weekend-urile mi le amintesc în nocturnă.

Clasa a 11a: cură de slăbire şi primul te iubesc. Read the rest…

(unul din posturile mele pierdute mi-a amintit de treaba asta. De fapt, e semnătura unui coleg pe mail)

…în corpul omenesc există un nerv care face legătura între globul ocular şi anus ?
Se numeşte Nervul Optic Anal, şi este responsabil de viziunea căcăcioasă despre viaţă. Dacă nu credeţi, Read the rest…

Vă amintiţi vacanţele acelea cu părinţii la mare, când îţi fierbeai creierii într-un drum de 8 ceasuri (cam aşa era de la Sibiu) în Daciile fără klimă? Când încăpeam de-a lungul pe bancheta din spate, care se transforma într-un culcuş pentru copii? Când făcea mama bagajele pentru toată familia (obicei care dăinuie în unele cazuri) şi ne ungea cu cremă de protecţie? Mai ştiţi vata de zahăr din satul de vacanţă din Mamaia, care trebuia consumată doar înainte de a merge la hotel, pentru că te zângăleai iremediabil. Şi camerele alea comuniste cu pături la geam, unde praful din ele era all inclusive? Teatrul de Vară şi spectacolele cu Mirabela Dauer şi gara noastră mică, la care mergeam în rochiţă? Cred că rochiţa era singura chestie care îmi făcea plăcere la tot episodul ăsta artistico-pseudocultural.

Turele cu tata pe Montagne Russe şi în Trenuleţul Groazei? Joaca în valuri, când ţi se tăiau picioarele de spaimă, dar tot nu ieşeai? Când m-a înghiţit marea, dar m-a recuperat tata, transformându-se în eroul salvator al vieţii mele. Îmi amintesc ce mult uram să stau la soare pe plajă, aşa pierdere de vreme mi se părea. Mă enervau că mă obligau să beau apă minerală, care nu îmi place nici în ziua de astăzi. Pfui! O lăsam într-un pahar neacoperit câteva ore, să se “trezească” de acid, doar aşa mă puteam chinui s-o dau pe gât în jos. O dată am găsit o muscă bălăcindu-se în apa mea, iar, de supărare, am început să beau de la duş, pe sub ascuns. Şi am pus de o minunată diaree cu greţuri şi vărsături la superofertă. Se tot minunau ai mei de unde mi se trage, dar până acum vreo 2 ani nu am dezlegat misterul. Pentru că, după ce am prins schema cu apa de la duş, am continuat în fiecare an. Şi cred că am numărat vreo 2 în care să nu păţesc vreo boală din asta 3 în 1 în miezul concediului la mare. Şi se tot minunau ei, ce intoleranţă ciudată prezint.

Îmi aştept azi părinţii să se întoarcă din vacanţa lor de 10 zile. În general, îmi place singurătatea, Read the rest…

Se întâmplă în viaţă uneori să îţi pui întrebări cu iz de răzvrătire. Şi se întâmplă să strigi la ceruri. În aşteptarea unei consolări. Căci ai avut credinţă şi tocmai asta pare a-ţi da dreptul de a cere socoteală.

Cu toţii înţelegem legea firii, dar ne încăpăţânăm să o acceptăm când ni se aplică. Iar unele momente funcţionează ca o pereche de palme peste ceafă. Numai cât să ne trezim din amorţeală. Doar cât să ne amintim că în viaţă există lucruri importante şi restul. Iar când le defineşti pe astea clar în inima ta, nu ar mai trebui să existe vreun argument pe lumea asta care să-ţi determine răzgândirea. Pentru lucrurile importante, uneori preţul plătit e întrebarea pe care o porţi cu tine: ce-ar fi fost, dacă…

De când îmi amintesc de mine, ştiu că îmi ziceau părinţii că eu sunt făcută pentru export. M-au trimis la şcoli germane, am dat Bacuri şi teze într-o altă limbă maternă. Şi înainte de a fi suficient de matură pentru a cântări şi compara raţionamente , decizia aia cu lucrurile importante am luat-o neintenţionat. Fiindcă am luat-o din exemple de viaţă şi din suferinţele celor apropiaţi. Ştiţi cum e să primeşti un telefon de la un om drag, care te roagă să fii acolo… ca şi când ar fi el însuşi prezent. Care te roagă să-i suplineşti absenţa, dar nu de gura lumii, ci de sufeltul lui. Ştiţi cum e aia să ţi se întâmple chestia asta când ai 15 ani? Să fii rugat să suferi în locul altuia poate tâmpi minţi. Sau schimba direcţii.

La un an după ce prietena mea din copilărie pleca în SUA cu familia, am primit acel telefon, în care mă anunţa că a murit bunica. Revenirea în ţară era planificată pentru următoarea săptămână, dar ce mic e omul cu planurile lui în faţa inevitabilului! O singură săptămână mai târziu, Otopeniul trebuia să-i primească pe acei copii plecaţi în căutarea visului străin. Nu s-a putut schimba biletul mai devreme şi nici la înmormântare n-au ajuns. Bunica a închis ochii cu dorul de ea, iar noi nici astăzi nu vorbim despre asta. Probabil există răni care sângerează o viaţă. Şi există copile care au înţeles că nu e obligatoriu să se supună indicaţiei de la producător şi că marfa de calitate rezistă chiar şi departe de vitrine. Şi unde, până atunci, tot ce îmi doream era să plec din ţara asta nenorocită, acela a fost momentul în care am ales. Lucrurile mele importante. Iar pe buletin îmi scrie RO.

Azi primesc mesaj, s-a prăpădit bunicul. Am un deja-vous amar. Şi mă întreb, ce oare n-am înţeles din lecţia de atunci, încât a trebuit din nou predată? Am plâns cu telefonul în mână. Şi mi-am amintit fiecare pas către şcoală, cu Ada şi bunicu’. Şi Şnuchi după noi. Mi-am amintit de Antenă şi de povestea moşului Nicolae. O copilărie întreagă, a celor două fetiţe. M-am descălţat şi am trimis mesaj. Nu pot azi. Voi merge mâine. Azi mai vreau să-mi amintesc aşa cum era atunci, când eram toţi acasă.

Iar prin postul acesta vreau să trag un semnal de alarmă către cei care pleacă în căutarea aurului care străluceşte mai tare prin alte ţări îndepărtate: nu lăsaţi numai copii în urma voastră, ci şi bătrâni. Care se îngrijesc unii pe alţii până rămân să nu mai poată şi ajung să piară de sete într-un pat împuţit. Sunt părinţii voştri, nu uitaţi de ei!

Tăcuţi stăm la mormântul vostru şi, printre lacrimi, binecuvântăm amintirea voastră…