ŞI BLONDELE GÂNDESC

Vreau să învăţ să îl comprim şi să-l dilat după anotimpurile mele. Weekend-ul ăsta care tocmai a trecut l-aş fi îngheţat  într-o strângere de mână. A venit primăvară în viaţa mea. Din Bucureşti am mers până tocmai la Bistriţa, într-un exerciţiu extraordinar de ţinut ochii deschişi la volan. S-a măritat o prietenă dragă de-a mea. Momentul în sine m-a emoţionat. Împreună ne jucam cu păpuşile când eram mici.  Oare asta înseamnă că ne-am făcut mari?

Luni dimineaţa eram la birou. Deci da, probabil ne-am făcut. Şi sper să ne mai facem, cât să ne permitem şi să NU fim luni dimineaţa la birou. Când ni se mărită prietenele acolo unde pui harta în cui.

Am multe să vă povestesc de Bistriţa.

• E un oraş superb, am plecat tare impresionată. De fapt, după ce treci de Sebeş, se schimbă aerul de-afară. Drumuri impecabile, case aranjate, flori la geam. Zici că nu eşti în România. Înapoi în Bucureşti, am senzaţia că verdeaţa e incompatibilă cu energia locului. Stresul oxidativ rugineşte plantele. Şi naşte radicali liberi. Care ne mănâncă de vii.
• S-au desfiinţat Petromv-urile. Proastă combinaţie, că eram fan OMV şi tot ce semăna cu conceptul. Am oprit în două locuri să beau cafea şi m-am ales cu o porcărie gata ambalată, de la frigider.
• Clujul încă mă doare. L-am tranzitat weekend-ul ăsta şi m-a tulburat în cele mai profunde straturi. Şi-am stat să mă gândesc că într-un Bucureşti aglomerat fac mult mai puţine lucruri în general decât făceam în Cluj. Dar în Bucureşti , acele puţine lucruri pe care le fac, le fac pentru mine.
• Şi ardelenii încep să mă enerveze. Au atâta calm în trafic, încât devin periculoşi. Iar cel mai rău mi-e ciudă că aşa eram şi eu odată… Dar viaţa la metrou te schimbă.

Şi mai am o nedumerire. E normal ca atunci când mergi la o nuntă să te gândeşti cum a fost sau cum ar fi la a ta? Până nu demult, la nunţi îmi imaginam pe părinţii mei, la nunta lor. Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo, poate povestesc o dată şi de ce. Au ei o poză de la cununia civilă, pusă în ramă, unde se pupă cu foc. De când am văzut prima dată poza aia, mi-a fost ciudă că nu m-au luat şi pe mine. La nuntă şi în poză. Mă rog.

Pe mine nu mă văd mireasă. Nu în sensul tradiţional şi clasic. Nu că ar fi ceva rău în sensurile astea. Pe mine mă văd pe o câmpie verde. Cu o rochiţă de bumbac subţire şi nişte margarete în păr… Când îmi mai completez tabloul, vă anunţ. Până atunci, să ne culcăm sănătoşi şi să visăm frumos. La nunţi ca-n poveşti şi fericiri de filme.

Vreau să-nvăţ să bag timpu-n buzunar. Pentru atunci când mă voi opri din visat şi mă voi trezi într-o poveste. Şi nu în orice poveste. Ci în aceea fără de sfârşit.

A fost o eră când credeam că motivul pentru care nu putem (răs)purta chiloţi fără elastic sau sutiene semirupte e că (aşa spunea bunica) niciodată nu ştii pe unde te ia cu leşinul şi te trezeşti la spital că te faci de mândra minune! O vreme chiar credeam că din cauza asta aruncăm la gunoi lenjeria intimă şi pijamalele uzate. Că doar în rest nimeni nu le vedea!

La Cluj aveam o prietenă (o mai am şi acum) pasionată de lenjerie intimă. Era genul de fată pe care orice bărbat visează să o aibă drept iubită. Ştiţi cum era la ea în dulap? Seturi de sutiene şi bikinei (şi tata citeşte blogul, de aici nevoia de acest diminutiv, cu toate că el ştie că şi eu port chiloţi. E un obicei pe care-l am de mică.), cu etichete scumpe, agăţate pe umeraşe, păstrate ca nişte mărgele rare în dulap. Ea m-a învăţat cât de frumoasă poate fi orice femeie când o scoţi din chiloţocii de bumbac şi o laşi în cei din dantelă. Iar farmecul vine tocmai din faptul că asta e o frumuseţe prea puţin evidentă, e una ghicită doar de cei cu ochi fin şi obraz subţire. Tot ea m-a învăţat că lenjeria pe care o porţi nu e despre cine te vede, ci despre cum te simţi.

În această eră şi mie îmi plac dantelele fine şi am şi eu umeraşe cu breteluţe subţiri atârnate aproape sexy de ele. Ba am avut şi o fază nebună a pijamalelor de mătase, în care îmi cumpăram obsesiv-compulsiv, chiar dacă eram singura care beneficia de ele. Încă le mai am. Îmi place să le văd în dulap, să le ştiu ale mele, că oricând le-aş putea purta pe sub tricoul cu dungi şi blugii evazaţi. Dar e ca faza cu google, când ştii că poţi avea orice informaţie, doar să vrei, ajungi să nu mai vrei. De ce? Habar nu am. Mediocritatea tricourilor lăbărţate a pus stăpânire pe nopţile mele. Uneori mi se pare că şi pentru spălatul pe dinţi seara aş merita un premiu.

Probabil şi era asta se va sfârşi, lăsând loc dantelelor de pe umeraş şi făcând cârpe din tricouri. Prietena mea spunea că o dată ce începi să te porţi în mătase, nu te mai poţi întoarce la bumbac. E chestie de standarde, cică. Ceea ce nici n-ar fi aşa de rău.

Mai ales că cei de la besensual.ro mi-au făcut o propunere indecentă…

Iar asta nu se întâmplă doar în ochii femeilor. Dar mai degrabă în ai lor, decât în ai bărbaţilor lor. Nu am convingerea, am bănuiala.

Nu am convingerea că bărbaţii se uită mai mult după cele două beţe-nfipte-n c*r, ci bănuiala că se uită de fapt după atitudinea cu care ele sunt înfipte. Nu bag mâna în foc că nu întorc capul după o talie de viespe, dar sunt aproape sigură că felul în care aceasta nu e ascunsă după genţi supradimensionate, braţe încrucişate sau complexe exacerbate atrage priviri. Nici fundul prea dospit prin covrigării şi cutii cu ciocolată nu am certitudinea că n-ar fi moartea pasiunii, dar superbudigăii care încearcă să-l camufleze pe sub pijamalele cu Winnie the Pooh ştiu sigur că sunt. Cel puţin, pentru mine.În cazul acesta, să încerci să muţi centrul atenţiei de pe fund pe Winnie poate fi o greşeală majoră!

Nu mă înţelegeţi greşit, ursuleţul îmi place de numa’, adică eu sunt cea care are fluturaşi şi floricele în maşină, iar de pijamale cu Snoopi să nu mă căutaţi prin dulapuri! Am colecţie. Deci, faceţi ce zice doctorul, nu ce colecţionează el! Dar scopul acestui articol rămâne în picioare.

Nu ştiu dacă bărbaţii sunt atraşi neapărat de cupa D, cât de siguranţa pe care aceasta o conferă purtătoarei. Cupa D e ca o dovadă a faptului că eşti senzuală. De la cupa C încolo încep să se ridice semne de întrebare. Întrebare retorică evident, căci Sânii sunt adesea subiecte cu caracter reflexiv. Le dezbaţi tu cu tine şi nici atunci în totală sinceritate. Mereu ai vrea mai mult sau mai puţin, oricum, mereu ai vrea alt-fel. În loc să îţi concentrezi energia pe cărţi de genul „bucură-te de ceea ce ai”, tu cauţi creme şi pastile care să te aducă mai aproape de perfecţiune. Pierdere de vreme, oricum e frecţie la picior de lemn, dacă mă întrebaţi pe mine. Dar noroc că nu mă întrebaţi, că m-aş simţi provocată să povestesc mai multe.

Oricum, voiam să spun că idealul de frumuseţe a intrat la apă împreună cu IQ-ul ideal al femeilor. Fiindcă ele sunt cele care se visează Kate Moss-e sau Mihaele Rădulescu sau schelete ambulante. Şi tot ele sunt cele care îşi proiectează complexele şi nemulţumirile în tabloul pe care-l prezintă lumii: imaginea personală.

Fără a intenţiona să ţin vreo prelegere, dar potrivit cu ceasul de vară, vă amintesc, dragelor, că sunt femei a căror meserie este să arate bine. E job-ul lor, scuzaţi-mi franceza. Şi dacă tot ne dorim să avem picioarele, talia şi fundurile lor, de ce nu ne dorim şi mâinile vreunui chirurg sau capul vreunui laureat Nobel?

Vedeţi, tot fundurile şi taliile ne sunt mai accesibile. De asta se şi vând atât de bine.

Valoarea frumuseţii ne este transmisă gata pervertită din generaţie în generaţie, căci părinţii noştri o predau aşa cum au primit-o şi ei, la rândul lor. Iar atunci când te-ai făcut destul de mare, cât să îţi dai seama că sânii oricum se lasă şi cearcănele se instalează neautorizat, poate fi prea târziu să recurgi la alte trucuri de cultivare, cum ar fi o carte deşteaptă sau o excursie în Orient. Fiindcă, o dată cu sânii, te lasă şi articulaţiile şi memoria. Că nimic nu ţine la nesfârşit.

De aceea zic, frumuseţea e poate cel mai atractiv element la un om, dar nu o confundaţi cu rujul. Şi doriţi-vă forme voluptoase în circumvoluţiuni cerebrale şi nu, în cupa de la sutien. Antrenaţi-vă mai degrabă memoria decât fesierii, vă va fi de mult mai mare folos la un moment dat. Chiar dacă la 18 ani lucrurile păreau să stea altfel. Adică, fesierii chiar stăteau alt- fel. Lărgiţi-vă sfera cunoaşterii înaintea sferei de influenţă, căci cauzalitatea funcţionează unidirecţional. Când e în sens invers, e şi cu termen limitat.

Iar în mintea bărbatului, frumuseţea femeii lui se naşte pe retină, se continuă între palme şi se păstrează între tâmple. (Bine, poate mai face un popas între coapse, dar despre asta, altă dată, că acum vorbim poezie. Şi se strică ritmul şi se întrece măsura.)
Aşa că, îmbogăţiţi-vă mintea şi nu garderoba. După o vreme, cele mai scumpe haine pe acelaşi manechin îşi pierd efectul asupra privitorului. Nu-i permiteţi să ştie pe de rost ce se ascunde dedesubt.

Şi nu vă lăsaţi frumuseţea consumată. Fie ea cât de fibrată şi deşteaptă, nu încetaţi niciodată să vă străduiţi. Căci, şi pentru cea mai frumoasă femeie din lume, există un bărbat care s-a săturat să o f**ă.

Zilele astea învăţ multe lucruri. Simt cum mă imbogăţesc de la un ceas la altul. Mi-era dor de sentimentul ăsta de gol, pe măsură ce sapi mai adânc. În informaţie.
Iar cel mai grozav e că învăţ lucruri noi. Că mă interesează. Că mă motivează. Că mă trezesc fără ceas, la ora programată să sune. Postul ăsta e aiuria, sunt foarte obosită, iar mâine e o zi importantă pentru mine.

Mi s-a stricat caloriferul. Pică apă din robinet, pe care o strâng într-un lighian, iar senzaţia acustică e de picătură chinezească. Vise plăcute. Maşina de spălat nu mai învârte cuva. Abia de o săptămână am adus-o de la reparat. Geamul uşii de la bucătărie a căzut, când s-a făcut curent. Nu ştiu cum de nu s-a spart. Iar pe vecinii de dedesubt i-am inundat până la 1  şi de joi stăm cu apa rece oprită. Că şi instalatorii au o viaţă şi-un program, nu numai copilele blonde.

Vedeţi, e legea compensaţiei. Unele trebuie să se strice, pentru a lăsa loc altora să se repare. Iar anumite reparaţii au stricăciuni vechi şi, de asta, costă mult. Cât exact, o să-mi întreb părinţii.

Iar azi-dimineaţă, pe balcon, am găsit un fir de trifoi cu 6 foi. Nu l-am întrebat ce vânt l-aduce pe la mine, doar l-am poftit cu bucurie înăuntru. Îl aşteptam demult.

Am simţit aceeaşi nebunie în aer, asemănătoare cu cea dinaintea revelionului, când toată lumea caută o jumătate tranzitorie cu care să se pupe sub vâsc. Nu ştiu pe unde se pupă de valentin, dacă aveţi dv ceva informaţii, rămân recunoscătoare. Oricum, singurul vinovat e el, dl Valentin, că hormonii încă hibernează şi nici cheful de trezit n-are cum să-i lovească, mai ales dacă au ascultat vreo prognoză meteo recentă.

Şi până la urmă nici nu e rău să ai motive să ţi-o cauţi, cu lumânarea, pe jumătatea AIA, că cine ştie de unde sare iepurele. Iar presiunea socială e mare, mai ales pe timp de criză. Dacă auziţi de vreo superofertă pe undeva, spuneţi-mi şi mie. Din nou, o să rămân recunoscătoare. Cu toate că în superoferte nu mai cred demult.

Fiindcă pleci acasă fericit de ce meganoroc a dat peste tine, ba mai suni şi toate prietenele să le faci geloase, iar când desfaci ambalajul constaţi că fie ţi-ai luat mai mult decât îţi trebuie, de fapt, fie că termenul de valabilitate tocmai a expirat. Ambele variante – necâştigătoare. Mai încercaţi!

Deci grijă la superofertele scoase pe piaţă înainte de “sărbători”. Rareori sunt proaspete. De preferat iubitul de sezonul trecut. Cu avantajul că el ştie deja cum îţi place să fii ţinută în braţe. Ba mai mult, îi place şi lui

p.s. Ce ziceam anii trecuţi despre asta, că atâta am tot zis, de parcă şi ideile au intrat în criză:

• Pe când un Singles’ Day?
• Valentin ne dă coşmaruri
• Cat de multe inimi “valentine” sunt PREA MULTE?

Ştiu, eu ratez unele faze chiar şi în reluări, dar măcar recunosc asta, deci sper să-mi fie iertat păcatul pe jumătate.

Azi vreau să vă dau o veste frumoasă, şi anume că am descoperit şi eu blogul Roxanei Voloşeniuc, redactor-şef şi director editorial Elle şi Elle Decoration. Când i-am spus mamei de ea, m-a întrebat că “cine-i asta” şi de unde atâta încântare. E un fel de divă care nu apare la TV – am răspuns – şi nici în ziarele de scandal. …Dacă asta o mai face o divă în ţara asta a noastră, unde nici divele nu-şi mai primesc ce e al lor. (Şi ca să comentaţi în cunoştinţă de cauză, luaţi de aflaţi o părere a Academiei Caţavencu despre subiect.)

De fiecare dată mă emoţionează într-o formă foarte copilărească orice soi de apropiere faţă de un personaj pe care-l ştiu din poze.  Când îţi dai seama că frumuseţea există şi dincolo de photoshop, că se hrăneşte cu mâncare şi fotografii frumoase, ba mai şi intră pe net la ore la care şi tu eşti conectat. Şi mai nou are şi blog, pe care-l poţi pune în blogroll şi citi zilnic, cu satisfacţie mai mare decât a fanului care nu se spală o săptămână după ce-a dat mâna cu vedeta. Că nu citeşte toate cărţile de la “lectură obligatorie”, ci le alege doar pe cele care-i cad bine la stomac. Asta te face uman. Te scoate din paginile revistelor de modă şi al petrecerilor în little black dress. Din tiparele perfecţiunii, pe care puţini au curajul să le abandoneze în numele autenticităţii. Perfecţiunea nu există, însă nu toată lumea o recunoaşte la persoana întâi.

Despre Roxana Voloşeniuc nu ştiu nici cu cine e combinată, nici cu cine a fost. Şi nici nu mă interesează. Vă spun doar că e poate cel mai frumos redactor-şef de la noi, un fel de Carrie Bradshaw mult mai frumoasă, de România. Sper că şi mai fericită. Decât frumoasă. Şi decât Carrie.

Blondele îi urează bun venit. De fapt, atât voiam să spun.

sursa

La furat de busuioc deci! Care vrea să se mărite, bineînţeles. Nici nu trebuie să ai cu cine, visatul e gratis pentru toată lumea

Conform tradiţiei de bobotează.

Una din dimineţile acestei săptămâni a fost absolut minunată, în ciuda unui dramatism deloc exagerat al aburului de nes frecat cu zahăr brun. A fost o dimineaţă de leneveală, de studenţie clasică, de prietenie neprogramată. N-am făcut nimic din câte ne-am propus. Doar cafeaua s-a băut şi vreun litru de ceai. Şi s-au golit scrumiere.

Personal, fumul de ţigară mă dezgustă. Dar sunt momente, când se integrează perfect în decor. Se întâmplă să-mi placă, pentru că ai impresia că răspunde la ce-aude în perfect acord cu starea aia. De poveşti. Şi se mai întâmplă să-mi amintească de două prietene bune, care pipă ca turcii. Şi de ele îmi place.

Iar după dimineaţa asta târzie, care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt la ora 4, am rămas cu amintirea firelor de păr care mi s-au ridicat pe antebraţe. O să o rog să mă lase s-o înregistrez o dată, prea frumos spune versurile, prea din suflet zice cântecele. Are voce de artist şi spirit de copilă. Şi mai are-un fel al ei de a vorbi cu tine, cu efecte imediate de piele de găină. Ne-a cântat şi ne-a şoptit versuri cu-o dăruire cu care nu va putea niciodată răspunde la un examen. Şi cu o precizie pe care ţi-ai dori-o şi pentru tine. Eu mereu mă încurc printre cuvinte şi pot doar să lălăi din vârful buzelor o piesă.

Eugen Avram – Cantec pentru tine

Imaginaţi-vă trei căni pe masă şi-o scrumieră, un set de poezii şi-o şoaptă cântată. Şi să vă mai imaginaţi şi două blonde cu-o brunetă, care s-au transpus vârstei şi vremii şi s-au reinventat… într-o dimineaţă târzie. Care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt de la ora 4 …

Mi se face pielea de găină.

Mai ştiţi ce spuneam aici?

Eah, nu mai e valabil… De net am stat departe mai mult de 24 de ore, în condiţiile în care laptopul era încremenit pe o imagine la o aruncătură de băţ. De băţ de chibrit.

Blogul e oaza mea de linşte. E micul meu univers, în care m-am inventat aşa cum mi-a plăcut şi în care am crescut aşa cum mi-am dorit. E copilaşul ăla pe care-l înveţi doar tu cuvinte, iar apoi ajungi să-ţi fie dor de el, doar pentru a te putea întoarce să-l înveţi poveşti. Da, mi-a fost dor de micul meu paradis. Şi de toate gândurile mele arhivate după geruri, sori sau alte furtuni. De-ale sufletului, cel mai adesea.

Pungi fâşâie prin casă, mirosul de cafea ma cheamă, mama mă aşteaptă. În seara asta pornim spre Sibiu. Că mâine avem întâlnire mare!