Am simţit aceeaşi nebunie în aer, asemănătoare cu cea dinaintea revelionului, când toată lumea caută o jumătate tranzitorie cu care să se pupe sub vâsc. Nu ştiu pe unde se pupă de valentin, dacă aveţi dv ceva informaţii, rămân recunoscătoare. Oricum, singurul vinovat e el, dl Valentin, că hormonii încă hibernează şi nici cheful de trezit n-are cum să-i lovească, mai ales dacă au ascultat vreo prognoză meteo recentă.
Şi până la urmă nici nu e rău să ai motive să ţi-o cauţi, cu lumânarea, pe jumătatea AIA, că cine ştie de unde sare iepurele. Iar presiunea socială e mare, mai ales pe timp de criză. Dacă auziţi de vreo superofertă pe undeva, spuneţi-mi şi mie. Din nou, o să rămân recunoscătoare. Cu toate că în superoferte nu mai cred demult.
Fiindcă pleci acasă fericit de ce meganoroc a dat peste tine, ba mai suni şi toate prietenele să le faci geloase, iar când desfaci ambalajul constaţi că fie ţi-ai luat mai mult decât îţi trebuie, de fapt, fie că termenul de valabilitate tocmai a expirat. Ambele variante – necâştigătoare. Mai încercaţi!
Deci grijă la superofertele scoase pe piaţă înainte de “sărbători”. Rareori sunt proaspete. De preferat iubitul de sezonul trecut. Cu avantajul că el ştie deja cum îţi place să fii ţinută în braţe. Ba mai mult, îi place şi lui
p.s. Ce ziceam anii trecuţi despre asta, că atâta am tot zis, de parcă şi ideile au intrat în criză:
Ştiu, eu ratez unele faze chiar şi în reluări, dar măcar recunosc asta, deci sper să-mi fie iertat păcatul pe jumătate.
Azi vreau să vă dau o veste frumoasă, şi anume că am descoperit şi eu blogul Roxanei Voloşeniuc, redactor-şef şi director editorial Elle şi Elle Decoration. Când i-am spus mamei de ea, m-a întrebat că “cine-i asta” şi de unde atâta încântare. E un fel de divă care nu apare la TV – am răspuns – şi nici în ziarele de scandal. …Dacă asta o mai face o divă în ţara asta a noastră, unde nici divele nu-şi mai primesc ce e al lor. (Şi ca să comentaţi în cunoştinţă de cauză, luaţi de aflaţi o părere a Academiei Caţavencu despre subiect.)
De fiecare dată mă emoţionează într-o formăfoarte copilărească orice soi de apropiere faţă de un personaj pe care-l ştiu din poze. Când îţi dai seama că frumuseţea există şi dincolo de photoshop, că se hrăneşte cu mâncare şi fotografii frumoase, ba mai şi intră pe net la ore la care şi tu eşti conectat. Şi mai nou are şi blog, pe care-l poţi pune în blogroll şi citi zilnic, cu satisfacţie mai mare decât a fanului care nu se spală o săptămână după ce-a dat mâna cu vedeta. Că nu citeşte toate cărţile de la “lectură obligatorie”, ci le alege doar pe cele care-i cad bine la stomac. Asta te face uman. Te scoate din paginile revistelor de modă şi al petrecerilor în little black dress. Din tiparele perfecţiunii, pe care puţini au curajul să le abandoneze în numele autenticităţii. Perfecţiunea nu există, însă nu toată lumea o recunoaşte la persoana întâi.
Despre Roxana Voloşeniuc nu ştiu nici cu cine e combinată, nici cu cine a fost. Şi nici nu mă interesează.Vă spun doar că e poate cel mai frumos redactor-şef de la noi, un fel de Carrie Bradshaw mult mai frumoasă, de România. Sper că şi mai fericită. Decât frumoasă. Şi decât Carrie.
Blondele îi urează bun venit. De fapt, atât voiam să spun.
Una din dimineţile acestei săptămâni a fost absolut minunată, în ciuda unui dramatism deloc exagerat al aburului de nes frecat cu zahăr brun. A fost o dimineaţă de leneveală, de studenţie clasică, de prietenie neprogramată. N-am făcut nimic din câte ne-am propus. Doar cafeaua s-a băut şi vreun litru de ceai. Şi s-au golit scrumiere.
Personal, fumul de ţigară mă dezgustă. Dar sunt momente, când se integrează perfect în decor. Se întâmplă să-mi placă, pentru că ai impresia că răspunde la ce-aude în perfect acord cu starea aia. De poveşti. Şi se mai întâmplă să-mi amintească de două prietene bune, care pipă ca turcii. Şi de ele îmi place.
Iar după dimineaţa asta târzie, care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt la ora 4, am rămas cu amintirea firelor de păr care mi s-au ridicat pe antebraţe. O să o rog să mă lase s-o înregistrez o dată, prea frumos spune versurile, prea din suflet zice cântecele. Are voce de artist şi spirit de copilă. Şi mai are-un fel al ei de a vorbi cu tine, cu efecte imediate de piele de găină. Ne-a cântat şi ne-a şoptit versuri cu-o dăruire cu care nu va putea niciodată răspunde la un examen. Şi cu o precizie pe care ţi-ai dori-o şi pentru tine. Eu mereu mă încurc printre cuvinte şi pot doar să lălăi din vârful buzelor o piesă.
Eugen Avram – Cantec pentru tine
Imaginaţi-vă trei căni pe masă şi-o scrumieră, un set de poezii şi-o şoaptă cântată. Şi să vă mai imaginaţi şi două blonde cu-o brunetă, care s-au transpus vârstei şi vremii şi s-au reinventat… într-o dimineaţă târzie. Care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt de la ora 4 …
Eah, nu mai e valabil… De net am stat departe mai mult de 24 de ore, în condiţiile în care laptopul era încremenit pe o imagine la o aruncătură de băţ. De băţ de chibrit.
Blogul e oaza mea de linşte. E micul meu univers, în care m-am inventat aşa cum mi-a plăcut şi în care am crescut aşa cum mi-am dorit. E copilaşul ăla pe care-l înveţi doar tu cuvinte, iar apoi ajungi să-ţi fie dor de el, doar pentru a te putea întoarce să-l înveţi poveşti. Da, mi-a fost dor de micul meu paradis. Şi de toate gândurile mele arhivate după geruri, sori sau alte furtuni. De-ale sufletului, cel mai adesea.
Pungi fâşâie prin casă, mirosul de cafea ma cheamă, mama mă aşteaptă. În seara asta pornim spre Sibiu. Că mâine avem întâlnire mare!
Şi exact aşa cum înainte să învăţ să merg, m-am ridicat din fund şi am căzut de câteva ori, tot aşa am dat-o în bară de câteva ori şi la acest început de drum. Dar cum până la urmă tot am învăţat să merg şi o să-mi iau şi zborul la un moment dat, încerc să nu mă trimit la colţ pe cât cred că aş merita.
Aripile au început să-mi crească. E un miracol al naşterii unui spirit în tine. O simt. Chiar dacă, asemenea unei sarcini, începuturile nu se detectează cu ochiul uman, dar senzaţionalul există. Aripile cresc, apoi se întind, iar în cele din urmă se folosesc pentru zbor. Ceea ce reprezintă doar începutul unei noi şi mult mai frumoase călătorii. Acolo vreau să ajung, nicidecum la un punct final, ci la un nou început. Fiindcă mie începuturile îmi plac cel mai mult.
Iar în procesul de creştere, primii paşi sunt grei. Te ridici în toată înălţimea, doar ca să nu-ţi mai placă mersul de-a buşilea. Dar când mă voi ridica din nou, voi constata că înălţimea va fi fost ceva mai mare.
Mă apuc de afaceri. De una şi bună, mai exact, că nu pot face mai multe lucruri deodată, doar mă ştiţi.
Dar zilele astea mi-am amintit cât de uşor e să stai să te vaiţi, să-ţi dai cu părerea şi să arăţi cu degetul, că de s-ar plăti şi treaba asta, aş putea trăi din dobânzi.
Aşa că, mă pornesc. Sunt într-o fază fantastică a lui cine mi-s io şi a lui nimic nu e imposibil. Dacă vreţi şi voi, îmi scrieţi. Dar să ştiţi de pe acuma, condiţia principală e să fiţi frumoşi şi deştepţi! Cu alt fel de oameni nu mă încurc…
LATER EDIT: am încercat să trimit nişte mailuri şi mi le-a returnat yahoo pe toate. De aceea, vă rog să lăsaţi adresa corectă de mail când completaţi câmpul de la comentarii sau să îmi scrieţi direct la miruna la siblondelegandesc punct ro sau la miruna punct siminel la yahoo punct com .
În mai puţin de o lună îmi pierd oficial titlul de “aia mică” din familie. Trec prin momente dificile, dar profit la maxim de perioada asta, vă asigur. Mă alint de două ori mai mult şi mă trezesc tot după ora doişpe.
Nu vreau să vin cu lugu-lugu şi ploaie de diminutive, că-mi trimiteţi doctorul la domiciliu, dar … mă topesc de drag! O fi şi căldura asta nenorocită de vină, dar, vă zic, am început să mă topesc de prin noiembrie, de când am aflat vestea… Între timp, mă trezesc holbându-mă la ţoale pentru prunci, minunându-mă în faţa unor botoşei şi căciuliţe.., chestii din astea de adult repsonsabil. (De fapt, nici nu ştiu de ce am zis asta, că nici adult, nici responsabil nu mi se potrivesc.)
Ca idee, copilul ăsta nu vine pe nepusă masă, că, har-Domnului, şi-a anunţat vizita cu ceva luni înainte. Deci, nu există scuză că aia şi ailaltă…,şi deocamdată mai sunt detalii de pus la punct. Şi ce detalii! Aşa că, faceţi bine şi ziceţi acolo un nume frumos de nepoţică! (Ţinând cont şi de faptul că nu va rămâne toată viaţa aşa. Ea, că numele nu creşte…)
Azi se împlinesc 23 de ani de când o cunosc pe mama. Ea pe mine, ceva mai dinainte…
Şi da, primesc urări de sănătate, minte şi noroc, doar mereu e loc şi de mai bine , când vine vorba de astea 3 şi blonde la un loc. A, şi fără pretenţii de petreceri şi băute (cu toate că vecinii ar merita chinuiţi un pic), dar mâine e cu examen. Şi asta presupune exces de ştiinţă, nu de alcool.
p.s. şi până la alte înştiinţări, copilele tot copile rămân.
