Cum începe? Sindromul se manifestă mai întâi prin abonarea la cât mai multe board-uri de “home&deco” pe pinterest. Apoi începi să-ţi dai seama că google îţi pune tot reclame la site-uri de mobilier în stânga şi-n dreapta, de zici că s-au ţăcănit şi bannerele. Noroc că nu te iau greţurile de dimineaţă, când simţi aşa o poftă nebună să-ţi înfrumuseţezi câte un colţisor. Ştiţi, pentru noi, femeile, nu s-a inventat încă numărul perfect al perechilor de pantofi din proprietatea noastră şi nici perfecţiunea domestică. Orice ar presupune ea, noi mereu găsim câte ceva de îmbunătăţit. Femia când vede un obiect care-i place, deja îl vede într-un CONTEXT: pe o etajeră, într-un colţ întunecat, agăţat undeva în baie sau lipit pe orice suprafaţă nelipită deja (asta e una din plăcerile mele vinovate, trăiască scotchul dublu-adeziv!)

Când m-am mutat la Bucureşti şi am învăţat în primele 2 săptămâni IKEA pe de rost, eram în faza acută a acestui sindrom. În primele 2 luni îmi cumpărasem mai multe chestii “de casă” decât pantofi, genţi sau rochiţe. Ba nu, în primele 2 luni nu îmi cumpărasem DELOC pantofi, genţi sau rochiţe. Priorităţile se schimbă semnificativ pentru o femeie care locuieşte în casa ei. E un fel de punere în mişcare a tuturor rotiţelor de pseudo-designer care au ruginit vreodată în ea. Dintr-o dată, începe să cunoască aromel şi branduri de lumânări parfumate, ba apreciază chiar şi o bohrmaşină.

 Astăzi, şed cuminte la calculator şi visez cu prietenele mele pe pinterest. Mai cumpăr câte o prostioară agăţătoare sau strângătoare de energii pozitive, cât să-mi ajute Feng Shui-ul de unde dorm. Pe vremea aia, la începutul erei mele bucureştene la casa mea, nu erau site-uri româneşti pe care să navighezi fără să consumi benzină şi nici socializări în funcţie de subiect. Astăzi, o prietenă mi-a povestit că a început să-şi deseneze casa ideală, semn că manifestările moderne ale sindromului preced atingerea fizică a idealului. Ea nu are nici vârsta şi nici buletinul să se mute deocamdată de la părinţii ei.

Şi, da, sindromul nu s-a vindecat nici astăzi. Când abia aştept cel de-al doilea salar (pe primul l-am cheltuit demult în capul meu), nu ca să mă duc să-mi iau rochiţe, ci ca să-mi redecorez casa! Şi cu această ocazie, le mulţumesc celor de la Homeycomb.ro pentru iepuraşul trimis. Homeycomb e un magazin online, cu tot felul de minunăţii din astea, care nu te lasă să dormi noaptea. Ei se poziţionează ca un club exclusivit şi de lux pe segmentul home&deco. Cu promisiuni de reduceri considerabile. Căci e considerabil când patul de mai sus costă 16582 RON, iar de pe site îl poţi lua cu 6383 RON. Adică reducerea e de 61%. Singura chestie care nu mi-a plăcut e că ţi se cere adresa de mail ca să-ţi faci cont. Eu am dat-o, că eram curioasă şi virusată oricum, iar până acum nu m-au spamat nici măcar o dată. În rest, iubiţi şi pantofii!

foto 1,2, 3

Sunt multe aspecte de ţinut minte şi luat exemplu la Jobs. Vă recomand cartea, dar nu despre asta vorbesc. E de notat faptul că omul ţinea regimuri super-stricte vegane (adică fără produse de sursă animală), cu momente de abuzuri şi perioade de post. Dar şi-a nenorocit pancreasul, că de acolo i-au pornit necazurile.

Dar nici despre sănătatea lui fizică nu vreau să vorbesc. Ci despre voinţa lui. Toată lumea spune că Jobs avea viziune. Eu cred că mai mult decât asta, avea VOINŢĂ. Nu accepta “nu se poate” sau “nu vom fi gata la timp”. Şi-a pus o dată toată echipa de programare de la Apple să muncească vreo 2 săptămâni non-stop, i-a mutat pe toţi împreună şi zi şi noapte asta au făcut. Fiindcă el ştia foarte clar ce îşi doreşte. Şi mai ştia cum să transmită asta celor care puteau realiza VIZIUNEA. Deci ce a fost mai întâi, voinţa sau viziunea? Deşi fără prima nu-ţi vei putea niciodată dovedi pe a doua.

Astăzi până la prânz trebuia să primesc un plic din România, livrat de DHL. Astăzi pe seară primesc un telefon de la un ameţit reprezentant al DHL, că ei au uitat să-mi livreze respectivul şi că-l aduc luni. Luni dimineaţa. Ok, dar nu se poate mâine? Ba se poate, dacă merg eu să-l culeg. Merg, că ce naiba să fac, mie-mi trebuie luni dimineaţa. Îmi dă ăla adresa, închid telefonul, pun botul.

Martor la toate astea era el-ul meu, băiatul care s-a aprins ca benzina de la o scânteie şi a început să urle că aşa ceva nu e posibil. Că unde să umblu eu mâine chiaună pe coclauri, pentru un serviciu plătit cu bani deloc puţini de mama din România. Şi că de ce nu m-am luat de ăla la telefon, că, gata, îi dăm în judecată! Bine, nu chiar a zis cu tribunalul, dar să ziceam că a zis cu spume. A pus omul mâna pe telefon, a sunat, s-a conversat cu Rasheed, operatorul de serviciu, i-a explicat politicos, dar pe un ton nervos şi-n propoziţii scurte că AVEM NEVOIE DE-PLIC-ÎN-SEA-RA-ASTA. Punct.

Şi uite-aşa, stăteam şi mă uitam la mine, ca un martor încremenit, de după kilogramele de biografie a lui Jobs, pe care precis va trebui s-o mai citesc o dată. Că nu am înţeles nimic. Că, pentru a obţine ceea ce vrei, trebuie să depăşeşti momente şi să întorci situaţii. Că nu contează cui şi în ce limbă trebuie să îi explici. Că a fi ferm nu-i un păcat. Şi că, mai degrabă, a pierde trenul în care ai deja loc rezervat e mult mai greu să-ţi ierţi… decât c-ai ţipat la un Rasheed de la celălalt capăt al firului.

Sincer, nu credeam să primesc răspunsuri atât de numeroase, de la oameni atât de talentaţi. Să nu mai spună nimeni că românul e leneş! Cred că doar 3 mi-au scris mai întâi, întrebându-mă de “condiţiile” salariale.

Sunt uimită şi mută în faţa reacţiilor dumneavoastră. Sunt ruşinată în faţă acelor bloggeri prieteni, care mi-au scris şi cărora le-am răspuns fără să le citesc mailul. Sunt recunoscătoare celor care cred în mine. Şi nu-mi vine să cred că sunt oameni care mi-au zis că vor să colaboreze de distracţie, nu de bani. Şi că deja am în inbox un articol scris cu cea mai mare seriozitate din cea mai sinceră pasiune. Mă înclin în faţa celor care au înţeles că plăcerea lor nu poate fi cumpărată. Şi în faţa celor care încă mai au plăceri extra-corporatiste.

Astăzi am răspuns la 4 mailuri, nu la 3 cum spuneam iniţial. Fiindcă nu am putut alege. Şi ştiţi care e ironia? Că zilele astea am şi primit, dar am şi trimis CV-uri. Am jucat de ambele părţi ale mesei de angajare. Şi cred că am câştigat la dublu.

Avem cu cine, doamnelor şi domnilor. Avem cu cine. Deşi am de împărţit şi veşti proaste, mărturisesc că sunt mândră de dumneavoastră şi bucuroasă că existaţi!

Niciodată nu am fost genul “băieţoasă”. Întotdeauna am avut părul lung şi mama mă îmbrăca şi-n casă în rochiţe. La grădiniţă, desenam prinţese cu talii subţiri şi pantofi cu toc înalt. Nu-mi plăcea să pun mânuţele pe nimic ce presupunea să le murdăresc, cum fac toţi copiii. Şi mereu mă jucam de-a mama şi copilul sau de-a şcoala. Îmi amintesc că abia aşteptam să cresc, ca să fac un copil al meu. Şi că nu pricepeam de ce durează atât.

Apoi timpul a trecut şi-am pus mâna pe cartea care mi-a deschis ochii şi m-a făcut să mă îndrăgostesc de mine. Se numeşte simplu “Cartea despre femei”, din seria Osho. Şi-am început să iubesc acest dar, pe care l-am primit fără să-l merit: acela de a fi femeie.

Fiindcă în clasa a şasea aveam ce ascunde sub tricourile largi. Şi fiindcă pentru mine s-au inventat cosmeticienele. De la care plec întotdeauna ca nou-născută. Dar a trebuit să treacă timp ca să nu mai simt durerea, ci pielea fină de după. Fiindcă pentru mine, ca femeie, s-au inventat dantela, poezia şi parfumul. Fiindcă pentru mine există lumea modei şi diferite sortimente de ciocolată. Fiindcă pot purta fustă sau pantaloni şi arăta la fel de elegantă. Fiindcă pot fi blondă. Şi mă pot pisici, căci glasul îmi permite. Când situaţia o cere.

Fiindcă am trupul mai mic decât al omului pe care-l iubesc şi încap perfect la el în braţe. Fiindcă pot fi sexy într-un tricou lălâu. Şi fiindcă mă pot uita, cu aceiaşi ochi, şi inocent şi ştrengăreşte. Fiindcă pot sta comod picior peste picior şi nici nu-mi creşte păr pe faţă. Fiindcă pot fi independentă şi puternică, dar răsfăţată în acelaşi timp. Fiindcă nu am nevoie de un bărbat să mă facă doamnă. Dar cu onoare aş fi una pentru el. Fiindcă, pe măsură ce cresc, mi-e tot mai puţin greu să las desertul în farfurie. Şi echilibrul se-nvaţă, obiceiurile se-mbunătăţesc, iar “baby-fat”ul din obraji se duce.

Fiindcă la 30 de ani voi fi fabuloasă, distinsă şi mult mai frumoasă. Fiindcă văd alte femei ca mine, care au companii din top 500 Forbes şi familii reuşite acasă. Ceea ce înseamnă că se poate. Şi nu ştiu dacă ţine de feminitate sau nu, dar e un fel de a şti lucrurile dinainte să se-ntâmple. Că mi-a plăcut băiatul, înainte de-a vorbi cu el. Că sună telefonul şi când e pe silenţios. Iubesc să fiu femeie, când beau cafele cu alte femei. Când facem analiza firului despicat în patru şi desfăşurat în ore întregi la telefon. Noi, femeile, avem un sistem de sprijin reciproc doar de noi ştiut. Bărbaţii îl vor putea doar critica, fără a-l înţelege vreodată cu adevărat.

Iar cu mintea de copil îmi iubesc trupul de femeie. Acest templu tăcut, care-mi va face cel mai mare cadou pe care-l voi fi primit vreodată. Cel care ştie să ocrotească fără ca nimeni să-l fi învăţat cum se face. Acesta e trupul de femeie. Poate mai multe decât femeia care îl poartă. O inteligenţă superioară îmbrăcată în chip de damă. Una, care odată accesată, face schimbări ireversibile în conştiinţa ta afectivă. Te transformă în mamă.

Deci iubirea asta e doar la început.

—————-

Acest articol a fost scris cu ocazia zilei de 8 Martie şi a petrecerilor organizate de Redd’s pentru a sărbători feminitatea. Iar pe facebook se lasă cu premii: 35!!! de perechi de pantofi Sepala by Mihaela Glăvan. Trebuie doar să fiţi mândre că sunteţi femeie. Şi să spuneţi de ce.

Am avut prietene şi prieteni din cele mai diferite clase sociale, găşti şcolare şi jocuri de casă. M-am înţeles cu fiecare în felul meu şi rar i-am putut combina între ei. Ba unele prietene se chiar urau cu altele. Eu le iubeam pe toate.

În ultima vreme am reluat legături de demult. Şi m-am văzut în situaţia de a face un rezumat celor mai bune prietene ale mele despre viaţa mea. De parcă am uitat cum eram noi mici şi ne jucam de-a oamenii mari, de-a serviciile noastre, bărbaţii şi copiii noştri. Astăzi, când pentru unele dintre noi jocurile au devenit realitate şi poveştile s-au scris deja, nu pot să nu le întreb pe fetiţele de altă dată, pe cele care făceau baie împreună şi adormeau în acelaşi ritm respirator: nu cumva sunt cam dezamăgite?

Şi apoi să vă întreb pe dumneavoastră de ce valorile se definesc pe măsură ce creşti, ce intri la liceu sau emigrezi în altă ţară. De ce distanţele se topesc cu un telefon, pe care însă prea rar ne amintim a-l da. Şi de ce mi-e teamă să las un mesaj pentru fetiţele care, peste ani, vor reciti aceste rânduri şi vor rejudeca dezamăgiri.

foto

Dac-aş semăna şi numai de jum’ate, aş fi cea mai harnică din câte aş putea să fiu. Nu mi-ar fi greu să mă ridic din scaun şi nici să mă aplec după nimic, aş fi aprigă şi hotărâtă, înţeleaptă şi reţinută. Iar bunica nu-i femeie cu şcoli înalte, doar cu un bun simţ pe care nouă nu ni l-au predat nici la facultate.

Ştiţi ce mi-a spus acum când ne-am văzut, cu cea mai serioasă variantă a feţei pe care-o deţine: Tu, Miruna tu, să vezi ce am păţit! (Când îmi zice “tu-miruna-tu”, ştiu că-i groasă)

-Ce-ai păţit, bunico? 

-M-am îngrăşat 2 kilograme! DO-UĂ, tu copilă!

Eu, mută. Bunicul de colo: - Ce, tu Nuţă?

-Da, mă Nelule, 60 de kilograme. (Bunica nu zice niciodată “kile”)

La care bunicul, în culmea empatiei după atâţia 50 de ani de căsătorie: -Hai, tu Nuţă, tu!

Eu, mută.

La care bunica îmi explică: -Vai, da’ ce m-am mai năcăjit. Adevărul e că nu m-am mai cântărit de vreo lună. Şi io mă cântăream tot o dată la săptămână. Duminică dimineaţa. Era lege. Şi niciodată n-am trecut de 58. Iar acum, 60!!!

Apoi a început să-mi explice cum i-a spus ei doctorul a doua oară când s-a operat de tiroidă, pe la vreo treizecişiceva de ani, când nu ştiu ce complicaţie a făcut la inimă, că pentru ea e o chestiune de viaţă şi de moarte să nu treacă de 60kg. Iar de-atunci a fost tot între 56, 58 maxim. Da’ acuma nu s-a mai cântărit şi iacătă! Şi că din exact ziua aia a început să ia măsuri. Că ştie exact unde a greşit.

- Am mâncat un kilogram de biscuiţi pe lună, că m-am învăţat prost dimineaţa la cafea. Şi s-or adunat, 2-3 biscuiţi în fiecare zi şi iacătă. Şi, ce-i drept, ăştia de la magazinu’ din colţ aduc nişte plăcinte din ălea cu mere, de sinceră să fiu luam cam tot a doua zi câte un apfelstrudel din ăla. Şi dacă tot e s-o spun pe aia dreaptă, m-am învăţat să şi beau. Un pahar de bere duminica la masă. No, da’ 60 de kilograme tu, copilă? Până aici mi-o fost, io nu mai pui gura pe beutură!

Eu, tot mută. Şi cu această mărturisire şi atentă analiză nutriţională, bunica mea a crescut cu zece clase în ochii mei. Vă daţi seama ce intuiţie fantastică, aplicată departe de orice teorii şi principii nutritive ale unor mari filosofi în viaţă! Cum şi-a dat ea singură seama unde greşeşte şi cum a abandonat prăjitura cu măr de la colţ. Şi cum de arată ea aşa senzaţional la vârsta ei şi după atâţia ani de căsnicie.

-Am făcut burtă, tu copilă, nu mai pot sufla. În viaţa mea n-am păţît aşa ceva! Da’ nu mai pui gura, uită-te numa’ la mine. Nu mai îmi trăbe.

Şi n-a zis-o cu semnul exclamării la final. Ci cu semnul certitudinii că aşa va fi. Că deja este. Iar singura mea certitudine cu care-am plecat de acolo a fost că ambiţia nu curge prin vene, fiindcă aşa, s-ar şi moşteni, dar nici nu se învaţă la şcoală. Deci, dacă nu ne moştenim bunicii, măcar să învăţăm ceva de la ei.

Aşa pot semăna cu bunica mea la vârsta ei. Sau la orişice vârstă de-a ei.

foto

Şi uite-aşa eram eu în toiul întâlnirii, dar încă în faza de tatonări, când primesc un telefon din România. Din partea unei agenţii, care mă voia urgent într-o campanie. Pe scurt, asta însemna nişte bănuţi în contul meu. Vestea potrivită, la momentul potrivit. Instantaneu am luat decizia de a-mi face de cap şi de a lua o grămadă de chestii drăguţe şi nu întotdeauna indispensabile. Şi, fiindcă tot eram acolo şi am găsit câteva chestii fix mărimea mea, mi-am dat mână liberă la a tasta PIN-ul pentru casele înfometate. Când ajung acasă, ce să vezi? Că n-ai văzut la locul şi momentul potrivite SMS-ul salvator, Miruno. Acela, în care agenţia mă anunţa că a picat campania sau participarea mea la ea. Teoretic, o campanie în plus din care nu fac parte. (Ce naiba, sunt o grămadă din astea!) Practic, tocmai am pierdut nişte bani.

Şi uitându-mă aşa lung la plasele cu cadouri şi auto-cadouri, îmi dau seama că brusc ştiu ce-mi doresc de la Moş Crăciun: pe Moş Reducere! Sincer, cadouri tot aş fi luat, dar după posibilităţi. Care au fost prea oscilante şi nehotărâte cu mine la locul şi momentul nepotrivite. Sau o fi fost semn al destinului pentru a-mi face şi mie nişte 3 bucurii cât două pulovere şi un sacou taman acum?

Totuşi, cu regrete, îţi mărturisesc, Moş Crăciun, că aş fi preferat să-l aduci şi pe Moş Reducere astăzi la rendez-vous. Cu sau fără campanie, cred că ieşeam mai ieftin. Ştiu, mai am de aşteptat până la momentul-ianuarie. Mă voi strădui să fiu cuminte şi să mă ţin departe de magazineeee… Că nu sunt tocmai cea mai cumpătată persoană. (Îmi iubesc prea mult aproapele.)

Ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră Măcar autocumpărăturile faceţi-le cu gândul la Moş Reducere, care vine după Moş Crăciun!

• viaţa mea înainte şi după blog
• viaţa mea înainte şi după cratiţă
• viaţa mea înainte şi după Monica (în fine, prietenii ştiu de ce )

N-aş suporta să ştiu că acei cârlionţi vin de la permanent!

]]> http://siblondelegandesc.ro/2011/12/11/viata-de-cuplu-inainte-si-dupa/feed/ 20 http://siblondelegandesc.ro/2011/11/13/moartea-individului-pronume-comun/ http://siblondelegandesc.ro/2011/11/13/moartea-individului-pronume-comun/#comments Sun, 13 Nov 2011 19:56:37 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=5936 NOI

Am un văr tare simpatic, ce are o şi mai simpatică prietenă/iubită/colegă de viaţă şi job, cu care are o afacere online, diverse conturi de mail şi parole împărtăşite. El fiind neam cu mine, foarte simpatic, după  cum spuneam, şi cu vaste abilităţi de a face haz de necaz sau de propria persoană, adesea spune despre ei doi că sunt bicefali. //În cazul în care vărul respectiv citeşte acest articol, să afle că în repetate rânduri i-am invidiat sincer “necazul” şi mi-aş fi dat singurătatea pronumelui la persoana întâi pe orice făptură dornică să împartă o fiinţă cu mine.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. De fapt, totul a început de la o nuntă de mai demult, la care am participat amândoi şi el şi eu, dar oarecum separat. Eu eram invitata miresei, el era din partea mirelui. Iar ca să fie -chipurile- mai simplu aşezatul la mese (mărturisesc că geometria în spaţiu nu a fost niciodată specialitatea mea, dar mă gândesc că n-o fi chirurgie pe creier!), eu eram trecută “+1″. Lângă numele lui. Cu scuzele de rigoare din partea miresei, nu şi din a mirelui sau a mamei lui, care probabil aşa catalogau orice femeie (înainte de a da naştere unui prunc cu puţă şi înainte de a şi-l însura cu fast, evident): un apendice în dreapta sau stânga bărbatului. Genul ăla de apendice care să-i spună “ţi s-a ridicat cravata, dragă” sau “ţi-a rămas sarmaua între dinţi” sau “vezi că ai şi salată pe masă, nu numai bere şi coniac“. Să zicem că scuzele au fost acceptate, dar niciodată uitate şi adesea date spre exemplu. Nimeni niciodată nu ar trebui să fie un plus unu!

De la o vreme şi mai apropiată în timp şi spaţiu, utilizarea pronumelui personal la persoana întâi plural devine aproape un tic verbal. NOI. Suntem întrebaţi o chestie şi răspundem în cor. Până şi mama zici că a început să-mi vorbească cu “dumneavoastră”: “o seară frumoasă s-aveţi!” Mulţumesc, eu şi multiplele mele personalităţi.
Noroc că forma verbală la persoana întâi e aceeaşi indiferent de număr (spui “am mers, am fost” şi dacă te referi numai la tine sau la amândoi), încât uneori mai şi ai impresia că vorbeşti doar despre tine. Noroc că n-avem aceleaşi gusturi la mâncare şi băutură, că până şi chelnării ar râde pe sub mustăţi.

Eah, vă daţi seama că glumesc. Dar, pentru o fată ca mine, care a trăit singură toată viaţa ei, am ajuns să mi se pară ciudat să spun “în faţa blocului nostru”, “priveliştea noastră” (raţele-s ale mele,da?!), “ne-am făcut de mâncare”, “ne-am uitat la film”, “am”, “vom“. Încă nu am învăţat să nu deschid doar eu uşile, să-mi primesc prioritatea ca o doamnă; nici măcar plasele nu le ştiu întotdeauna lăsa din mână. Mda, exerciţiul de-o viaţă nu se şterge-ntr-o lună!

Să nu ne confundăm, să nu ne pierdem individul, fiindcă vom ajunge să-l căutăm în alte relaţii. Să nu facem abuz de plural şi să nu credem că ştim deja ce va comanda celălalt la desert. Să nu uităm că avem un om alături, nu un retardat incompetent, care nu ştie nici pe unde s-o ia. E drept, bărbaţilor le ia mai mult şi mai greu să se orienteze. Dar niciodată să nu ai impresia ca femeie că îl poţi tu direcţiona. Tot ceea ce poţi face (iar asta doar cu cei mai deschişi la cap şi generoşi la IQ) este să îi arăţi nişte indicatoare. La dreapta, la stânga, înapoi. Stop, interzis, amendă. Tot înainte. Dar nu poţi face paşii în locul lui. Că de asta sunteţi doi într-o relaţie. Daca vrei să iei singură toate deciziile, fă-te domnişoară, de carieră, bătrână. Să nu traversăm limitele. Să nu începem să-i cumpărăm chiloţi şi şosete. Precis până la vârsta asta, făcea şi treaba asta cineva pentru el. Să nu speli vasele, dacă a promis el c-o va face. Deşi îi ia o săptămână şi ai nevoie de tigaia aia mică! Să nu mâncăm fiecare din farfuria celuilalt. Nu, nici măcar să nu gustăm. Dacă vrei şi tu supă de ciuperci, comandă-ţi. Fiecare cu farfuria, furculiţa şi salata lui. Să nu-l cărăm la ieşiri în oraş cu încă o grămadă de prietenele noastre drăguţe, isteţe şi cu simţul umorului. Dacă vrea gagici multe şi bune, măcar să-şi facă singur rost de ele! Eu cred că unirea celor doi într-o singură fiinţă -cum zice popa la slujbă sau Spice Girls în melodie- e ca şi când el ar vrea s-o ia spre centru şi tu vezi clar semnul de autostradă. E cu siguranţă direcţia greşită. Autostrăzile nu duc niciodată în centru şi, de obicei, oamenii se pierd pe drum tot încercând. Să vrei să îmbătrâneşti într-o singură fiinţă mi se pare de o rară prostie, dar inocentă oarecum. Şi deosebit de plictisitor. (Nu c-aş fi îmbătrânit de prea multe ori.) Dar îmi imaginez că, dacă tot vrei să fii unul, de ce ţi-ai mai lua pe cineva!

În fine, singura formă de noi acceptată în regatul acesta e în expresia “la noi acasă”. În rest, mă străduiesc să-i spun pe nume şi atunci când nu e prezent. “Horaţiu şi cu mine”. E mult mai frumos decât “noi”. Fiindcă nu poate fi altul decât Horaţiu lângă mine. E clar?

foto

]]> http://siblondelegandesc.ro/2011/11/13/moartea-individului-pronume-comun/feed/ 24 http://siblondelegandesc.ro/2011/11/04/mi-ar-placea-si-mie-un-talent/ http://siblondelegandesc.ro/2011/11/04/mi-ar-placea-si-mie-un-talent/#comments Fri, 04 Nov 2011 19:32:46 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=5886 Când te uiţi la un astfel de moment, când asculţi o asemenea voce şi când transferi toată emoţia aia în viaţa ta, în patul tău şi-n inima ta, parcă începi să-ţi doreşti…

Nu laud voci, actori, poeţi şi nici măcar talente. Motivul pentru care mi-aş dori unul este acela că laud emoţii. Şi cum trebuie să fii o voce, un actor, un poet sau orice fel de talentat ca să faci piloerecţie în rândul muritorilor din public, da. Aş vrea şi eu să fiu nemuritoare pentru un moment.

Un weekend frumos s-aveţi. Şi mai puţin singur decât al meu.

Viaţa e mai frumoasă decât un weekend întreg la Sibiu. În ultima vreme, era luxul meu maxim permis de un program semicorporatist şi semistudenţesc. Mult mai frumoasă decât perechile mele cu pantofi şi stiva de genţi. Aici am venit doar cu două, una roz şi alta nepotrivită. Mi-am luat tocurile pe drum, fiindcă în valiză doar adidaşii mai încăpeau. Le-am spintecat pielea. În faţă, vizibil, nu ştiu cum am reuşit. Imediat după ce-am ajuns aici, mi-am luat o altă pereche de tocuri cu nici 15lire, să-mi liniştesc aspiraţiile către înălţimi şi să-mi asigur măcar fizic ascensiunea. Nu le-am purtat niciodată.

Viaţa e mai frumoasă decât o plimbare cu barca în Herăstrău, mai frumoasă decât un Revelion la margine de oraş. Mai decât o plimbare pe străzile Clujului sau un weekend petrecut în doi. Ştiţi, adesea m-am întrebat ce ar putea fi mai frumos decât o dimineaţă împreună.

Fiecare dimineaţă împreună.

Când am plecat la Bucureşti şi drumurile de întoarcere s-au rărit, am fost eu cea care-a insistat să ia mama toate umeraşele rămase libere şi-am cedat perna preferată de bunăvoie. Când am plecat la Bucureşti, nu am dublat consumabilele (deja ar fi fost în pericol de expirare), ci sentimentul de “acasă”. Mă simţeam la fel de bine în ambele locuri, deşi în Sibiu baia a strălucit întotdeauna mai tare decât în Bucureşti. Şi cearşafurile miroseau mai bine, iar prosoapele nu erau niciodată gri, deşi poate nici măcar nu erau aşa tinere ca cele din capitală.

Acum, când plec în Anglia, am pierdut şirul consumabilelor şi dublelor acceptate în viaţa mea. Mi-e greu să văd cum le voi înghesui şi împăca pe toate: bucuriile demult dorite şi dorurile dintotdeauna condamnate. Aştept cronica timpului, scrisă, asumată şi semnată cu mândrie. Câte bluze am stricat până să accept că nu se bagă împreună cu prosoapele la spălat, nu vreţi să ştiţi. Însă, de la o vreme, parcă şi griul a devenit mai alb. De când spăl selectiv, înghesui prioritar şi împac calitativ.

Şi nu, nu e un post trist. Cât încă tastez de la biroul meu albastru de pe colţ, am voie să par oricât de tristă: încă sunt aici. Mă poate lua orice dor, că-i suficient să deschid ochii şi-mi trece imediat. În nici 24 de ore, nu-mi voi mai permite luxul, fiindcă deja departe o să fiu. Atunci voi povesti bucuria unei fetiţe care-a crescut să-i fie buni pantofii în care se juca de-a prinţul şi prinţesa.

foto

Astăzi, pe drum de la Bucureşti la Sibiu, mi s-a făcut efectiv rău de oboseală. Plecarea peste mări şi ţări mi se amână din motive administrative. Şi până una alta, până ne trezim din beţia tinereţii şi o reluăm pe cea a cuvintelor, iată rochiţa.

Povestea e aşa: în talie, avea iniţial nişte strassuri discret multicolore şi veritabil kitschoase. Le-am descusut uşor şi le-am înlocuit cu acel cordon, brâu sau cum i-o zice. Negru, cu nişte strassuri oribile, pe care le-am pus la spate. Să zicem că arătau mai bine decât vă imaginaţi în momentul ăsta.

Coafura de mare filozofie anti-sarma a fost realizată la Oksana. Un salon cu preţuri de Bucureşi şi atmosferă de acasă. Îl recomand călduros, mai ales iubitoarelor de împletituri profi.

Dictatura zorzoanelor. Şi a volanelor. Şi a pe-un-umerilor. Şi m-am săturat. Zici că s-a-ntors lumea cu susul în jos şi s-au trezit toţi cu faţa într-o mare de paiete. Dacă la cafea am intoleranţă nu-s convinsă, dar de la paiete mă ia cu leşin, de văd tot stele verzi. Şi albastre, mov, roşii, roz, după situaţie. Pe principiul, cu cât mai multe, cu atât mai bine şi mai scump. De zici că-ţi cumperi paiete să porţi la banchet, nu rochie de oameni.

Uitaţi cum stă treaba: la mine, e musai să fiu comodă. Cu tocurile mă descurc, rezist fără picioare umflate până la 6 dimineaţa. Pe tocuri de 12 şi-n dansuri energice. Pe probatelea. Însă cu paietele nu mă descurc.

Ştiţi, vreau să strălucesc eu, nu ţigăniile de pe mine.

p.s. Zilele trecute, umblând bezmetică prin Cocor (n-are rost să vă pierdeţi timpul, nu e de cules nimic. Rochiile sunt înghesuite, prost cusute şi tot cu paiete. Poate doar nu aşa multe…), mă întâlnesc cu fashion editorul ELLE, Maurice Munteanu. El, disperat că trebuie să facă act de prezenţă la o mondenitate, eu disperată din cu totul alt motiv: “Maurice, ce mă fac. Deci, CE – MĂ – FAC!!!” La care el se uită la mine cu un fel de coada ochiului şi-mi zice foarte calm: “Sper că nu mă întrebi cu ce să te-mbraci.” Şi se uită a “şi tu, Brutus” fix în ochii mei mici şi descentraţi. “Dar e atât de simplu, Miruna. Fii tu. Fii tu…”

Chiar că e simplu, Maurice. În ritmul ăsta, cred că mă duc în pantaloni.

LATER EDIT: Astăzi, în al doilea magazin no-name în care am păşit în Unirea, am găsit-o. Şi-am găsit şi o soluţie anti-paiete, de mi-s tare fericită. Ori relaxată, cel puţin. Nici măcar nu trebuie să slăbesc 3 kile-fulger de pe fiecare picior. Acum poate veni vinerea liniştită!

foto

Vă scriu de printre genţi îndesate şi pungi adunate, e aşa o nebunie la mine în casă, că mama m-a rugat să-mi facă poză, că e prea haios totul. Strângem lucruri, fiindcă pregătesc plecarea. Nu-mi vine să las nici o carte acasă, ce să mai zic de pantofi! Am găsit cursuri din anul I, scrisori de la foşti iubiţi (mă rog, de la unul, de fapt, dar singularul i-ar fi dat prea multă importanţă declarată), bluze pe care nu le-am purtat niciodată… am senzaţia că-mi violez propriile amintiri, deşi nu sunt sigură că poţi face asta. Eventual, doar una dintre personalităţile tale…

Însă, dincolo de toate astea, principala mea grijă actuală e una de clasică blondă în viaţă: cu ce mă îmbrac…la banchet! Care se întâmplă peste 2 săptămâni, dar până vineri la amiaz nici în calendar nu-mi puteam imagina această dată. Acum am tot spaţiul mental din lume pentru rochia de banchet, am tot timpul s-o caut, doar banii nu-i am pe toţi, dar tot mă descurc eu cumva. AŞa că, azi am dat o tură prin mall-ul din Băneasa. În afară de nou deschisul new look, de unde am şi plecat cu o pereche de platforme, mi s-a părut un fel de valea plângerii. Ori prea multe paiete, de s-ar putea oglindi toţi colegii în rochia mea, ori modele inspirate de la căminul cultural. Şi căutând şi tot căutând printre sclipiciuri şi ţărănisme, mi-am dat seama că eu nici măcar n-am o idee despre cum ar trebui să arate rochia mea. Ideea e că banchetul ăsta se întâmplă o singură dată în viaţă, că eu altă medicină nu mai fac. Lucru pe care nu-l pot spune nici despre nunţi, deci, vă rog, înţelegeţi importanţa momentului. Şi nu mai staţi aşa indiferenţi…

Cum să nu fie:

• cu bretele. Nici corset nu vreau, nici tip “fără mânecă”. Bicepşii şi tricepşii mei, să zicem, au şi ei drepturile lor din naştere. Să nu se râdă de ei ar fi unul dintre ele.
• strâmtă, fiindcă îmi place să dansez.
• mulată, că doar n-oi face toată noaptea foamea ca să nu-mi dezlipesc stomacul de şira spinării. Nu el este cel pe care vreau să-l pun în lumină.
•  cu exces de material, că arăt ca popa saşilor.
• nici sistemul “sac” nu mă avantajează, deşi declar că e o ţinută foarte comodă. Poţi ajunge să nu mai răspunzi de faptele tale, fiindcă, după momentul celui de-al treile pahar cu vin, nimeni n-o să-şi mai dea seama dacă eşti fată sau băiat. Bineînţeles că e vinul, şi nu sacul, de vină.
•  babydoll, nici nu se pune problema. Deşi nu haina îl face pe om…mare, eu o să mă străduiesc. Măcar acum să nu arăt de 12 ani!
• scurtă, deşi mi-ar plăcea s-o mai pot purta şi a doua oară. Sunt rare evenimentele care suportă o rochie lungă, mai ales că eu nu sunt mare amatoare de nunţi. Nici măcar ale mele.
• nici prea elegantă, deşi mi-ar plăcea să fie într-un mare fel, cum se zice. Dar îmi amintesc cum am fost într-a opta la banchet, când m-am dus în rochie lungă (destul de tinerească, faţă de ce băbisme se purtau) şi prima dată pe pantofi cu toc (care era platformă, că ar fi fost păcat să-mi rup gâtul taman înainte de Capacitate. Nu de alta, dar pe vremea aia, investeam mult în dispozitivul de deasupra.) şi nici nu ştiam cum se dansează într-o astfel de piele nouă. A, mai eram şi prima dată machiată, de nimeni nu observa, dar mie mi se părea că şi lumea de pe stradă mă judecă: “aşa mică şi deja fardată! Copiii din ziua de astăzi…” Apoi, respectând legea compensaţiei, la banchetul dintr-a doişpea m-am dus în pantaloni, de nu mai era nimeni ca mine. Şi da, toţi mă întrebau dacă n-am avut bani şi de al doilea cercel… Am dansat cum ştiam eu mai bine, am făcut poze, am fost eu cu tot cu păr şaten nepus pe bigudiuri. În poze, chiar semăn cu mine!
• şi,nu în ultimul rând, nu o vreau exagerat de scumpă. Adică, am văzut şi eu ceva care mi-a plăcut în Băneasa şi costa 2700 ron. Mulţumesc frumos, dar ăsta e un criteriu puternic pentru a nu-mi plăcea o rochie: preţul!