La Cluj aveam o prietenă (o mai am şi acum) pasionată de lenjerie intimă. Era genul de fată pe care orice bărbat visează să o aibă drept iubită. Ştiţi cum era la ea în dulap? Seturi de sutiene şi bikinei (şi tata citeşte blogul, de aici nevoia de acest diminutiv, cu toate că el ştie că şi eu port chiloţi. E un obicei pe care-l am de mică.), cu etichete scumpe, agăţate pe umeraşe, păstrate ca nişte mărgele rare în dulap. Ea m-a învăţat cât de frumoasă poate fi orice femeie când o scoţi din chiloţocii de bumbac şi o laşi în cei din dantelă. Iar farmecul vine tocmai din faptul că asta e o frumuseţe prea puţin evidentă, e una ghicită doar de cei cu ochi fin şi obraz subţire. Tot ea m-a învăţat că lenjeria pe care o porţi nu e despre cine te vede, ci despre cum te simţi.

În această eră şi mie îmi plac dantelele fine şi am şi eu umeraşe cu breteluţe subţiri atârnate aproape sexy de ele. Ba am avut şi o fază nebună a pijamalelor de mătase, în care îmi cumpăram obsesiv-compulsiv, chiar dacă eram singura care beneficia de ele. Încă le mai am. Îmi place să le văd în dulap, să le ştiu ale mele, că oricând le-aş putea purta pe sub tricoul cu dungi şi blugii evazaţi. Dar e ca faza cu google, când ştii că poţi avea orice informaţie, doar să vrei, ajungi să nu mai vrei. De ce? Habar nu am. Mediocritatea tricourilor lăbărţate a pus stăpânire pe nopţile mele. Uneori mi se pare că şi pentru spălatul pe dinţi seara aş merita un premiu.

Probabil şi era asta se va sfârşi, lăsând loc dantelelor de pe umeraş şi făcând cârpe din tricouri. Prietena mea spunea că o dată ce începi să te porţi în mătase, nu te mai poţi întoarce la bumbac. E chestie de standarde, cică. Ceea ce nici n-ar fi aşa de rău.

Mai ales că cei de la besensual.ro mi-au făcut o propunere indecentă…

Nu am convingerea că bărbaţii se uită mai mult după cele două beţe-nfipte-n c*r, ci bănuiala că se uită de fapt după atitudinea cu care ele sunt înfipte. Nu bag mâna în foc că nu întorc capul după o talie de viespe, dar sunt aproape sigură că felul în care aceasta nu e ascunsă după genţi supradimensionate, braţe încrucişate sau complexe exacerbate atrage priviri. Nici fundul prea dospit prin covrigării şi cutii cu ciocolată nu am certitudinea că n-ar fi moartea pasiunii, dar superbudigăii care încearcă să-l camufleze pe sub pijamalele cu Winnie the Pooh ştiu sigur că sunt. Cel puţin, pentru mine.În cazul acesta, să încerci să muţi centrul atenţiei de pe fund pe Winnie poate fi o greşeală majoră!

Nu mă înţelegeţi greşit, ursuleţul îmi place de numa’, adică eu sunt cea care are fluturaşi şi floricele în maşină, iar de pijamale cu Snoopi să nu mă căutaţi prin dulapuri! Am colecţie. Deci, faceţi ce zice doctorul, nu ce colecţionează el! Dar scopul acestui articol rămâne în picioare.

Nu ştiu dacă bărbaţii sunt atraşi neapărat de cupa D, cât de siguranţa pe care aceasta o conferă purtătoarei. Cupa D e ca o dovadă a faptului că eşti senzuală. De la cupa C încolo încep să se ridice semne de întrebare. Întrebare retorică evident, căci Sânii sunt adesea subiecte cu caracter reflexiv. Le dezbaţi tu cu tine şi nici atunci în totală sinceritate. Mereu ai vrea mai mult sau mai puţin, oricum, mereu ai vrea alt-fel. În loc să îţi concentrezi energia pe cărţi de genul „bucură-te de ceea ce ai”, tu cauţi creme şi pastile care să te aducă mai aproape de perfecţiune. Pierdere de vreme, oricum e frecţie la picior de lemn, dacă mă întrebaţi pe mine. Dar noroc că nu mă întrebaţi, că m-aş simţi provocată să povestesc mai multe.

Oricum, voiam să spun că idealul de frumuseţe a intrat la apă împreună cu IQ-ul ideal al femeilor. Fiindcă ele sunt cele care se visează Kate Moss-e sau Mihaele Rădulescu sau schelete ambulante. Şi tot ele sunt cele care îşi proiectează complexele şi nemulţumirile în tabloul pe care-l prezintă lumii: imaginea personală.

Fără a intenţiona să ţin vreo prelegere, dar potrivit cu ceasul de vară, vă amintesc, dragelor, că sunt femei a căror meserie este să arate bine. E job-ul lor, scuzaţi-mi franceza. Şi dacă tot ne dorim să avem picioarele, talia şi fundurile lor, de ce nu ne dorim şi mâinile vreunui chirurg sau capul vreunui laureat Nobel?

Vedeţi, tot fundurile şi taliile ne sunt mai accesibile. De asta se şi vând atât de bine.

De aceea zic, frumuseţea e poate cel mai atractiv element la un om, dar nu o confundaţi cu rujul. Şi doriţi-vă forme voluptoase în circumvoluţiuni cerebrale şi nu, în cupa de la sutien. Antrenaţi-vă mai degrabă memoria decât fesierii, vă va fi de mult mai mare folos la un moment dat. Chiar dacă la 18 ani lucrurile păreau să stea altfel. Adică, fesierii chiar stăteau alt- fel. Lărgiţi-vă sfera cunoaşterii înaintea sferei de influenţă, căci cauzalitatea funcţionează unidirecţional. Când e în sens invers, e şi cu termen limitat.

Iar în mintea bărbatului, frumuseţea femeii lui se naşte pe retină, se continuă între palme şi se păstrează între tâmple. (Bine, poate mai face un popas între coapse, dar despre asta, altă dată, că acum vorbim poezie. Şi se strică ritmul şi se întrece măsura.)
Aşa că, îmbogăţiţi-vă mintea şi nu garderoba. După o vreme, cele mai scumpe haine pe acelaşi manechin îşi pierd efectul asupra privitorului. Nu-i permiteţi să ştie pe de rost ce se ascunde dedesubt.

Şi nu vă lăsaţi frumuseţea consumată. Fie ea cât de fibrată şi deşteaptă, nu încetaţi niciodată să vă străduiţi. Căci, şi pentru cea mai frumoasă femeie din lume, există un bărbat care s-a săturat să o f**ă.

Mi s-a stricat caloriferul. Pică apă din robinet, pe care o strâng într-un lighian, iar senzaţia acustică e de picătură chinezească. Vise plăcute. Maşina de spălat nu mai învârte cuva. Abia de o săptămână am adus-o de la reparat. Geamul uşii de la bucătărie a căzut, când s-a făcut curent. Nu ştiu cum de nu s-a spart. Iar pe vecinii de dedesubt i-am inundat până la 1  şi de joi stăm cu apa rece oprită. Că şi instalatorii au o viaţă şi-un program, nu numai copilele blonde.

Vedeţi, e legea compensaţiei. Unele trebuie să se strice, pentru a lăsa loc altora să se repare. Iar anumite reparaţii au stricăciuni vechi şi, de asta, costă mult. Cât exact, o să-mi întreb părinţii.

Iar azi-dimineaţă, pe balcon, am găsit un fir de trifoi cu 6 foi. Nu l-am întrebat ce vânt l-aduce pe la mine, doar l-am poftit cu bucurie înăuntru. Îl aşteptam demult.

Şi până la urmă nici nu e rău să ai motive să ţi-o cauţi, cu lumânarea, pe jumătatea AIA, că cine ştie de unde sare iepurele. Iar presiunea socială e mare, mai ales pe timp de criză. Dacă auziţi de vreo superofertă pe undeva, spuneţi-mi şi mie. Din nou, o să rămân recunoscătoare. Cu toate că în superoferte nu mai cred demult.

Fiindcă pleci acasă fericit de ce meganoroc a dat peste tine, ba mai suni şi toate prietenele să le faci geloase, iar când desfaci ambalajul constaţi că fie ţi-ai luat mai mult decât îţi trebuie, de fapt, fie că termenul de valabilitate tocmai a expirat. Ambele variante – necâştigătoare. Mai încercaţi!

Deci grijă la superofertele scoase pe piaţă înainte de “sărbători”. Rareori sunt proaspete. De preferat iubitul de sezonul trecut. Cu avantajul că el ştie deja cum îţi place să fii ţinută în braţe. Ba mai mult, îi place şi lui

p.s. Ce ziceam anii trecuţi despre asta, că atâta am tot zis, de parcă şi ideile au intrat în criză:

• Pe când un Singles’ Day?
• Valentin ne dă coşmaruri
• Cat de multe inimi “valentine” sunt PREA MULTE?

Azi vreau să vă dau o veste frumoasă, şi anume că am descoperit şi eu blogul Roxanei Voloşeniuc, redactor-şef şi director editorial Elle şi Elle Decoration. Când i-am spus mamei de ea, m-a întrebat că “cine-i asta” şi de unde atâta încântare. E un fel de divă care nu apare la TV – am răspuns – şi nici în ziarele de scandal. …Dacă asta o mai face o divă în ţara asta a noastră, unde nici divele nu-şi mai primesc ce e al lor. (Şi ca să comentaţi în cunoştinţă de cauză, luaţi de aflaţi o părere a Academiei Caţavencu despre subiect.)

De fiecare dată mă emoţionează într-o formă foarte copilărească orice soi de apropiere faţă de un personaj pe care-l ştiu din poze.  Când îţi dai seama că frumuseţea există şi dincolo de photoshop, că se hrăneşte cu mâncare şi fotografii frumoase, ba mai şi intră pe net la ore la care şi tu eşti conectat. Şi mai nou are şi blog, pe care-l poţi pune în blogroll şi citi zilnic, cu satisfacţie mai mare decât a fanului care nu se spală o săptămână după ce-a dat mâna cu vedeta. Că nu citeşte toate cărţile de la “lectură obligatorie”, ci le alege doar pe cele care-i cad bine la stomac. Asta te face uman. Te scoate din paginile revistelor de modă şi al petrecerilor în little black dress. Din tiparele perfecţiunii, pe care puţini au curajul să le abandoneze în numele autenticităţii. Perfecţiunea nu există, însă nu toată lumea o recunoaşte la persoana întâi.

Despre Roxana Voloşeniuc nu ştiu nici cu cine e combinată, nici cu cine a fost. Şi nici nu mă interesează. Vă spun doar că e poate cel mai frumos redactor-şef de la noi, un fel de Carrie Bradshaw mult mai frumoasă, de România. Sper că şi mai fericită. Decât frumoasă. Şi decât Carrie.

Blondele îi urează bun venit. De fapt, atât voiam să spun.

sursa

Conform tradiţiei de bobotează.

Personal, fumul de ţigară mă dezgustă. Dar sunt momente, când se integrează perfect în decor. Se întâmplă să-mi placă, pentru că ai impresia că răspunde la ce-aude în perfect acord cu starea aia. De poveşti. Şi se mai întâmplă să-mi amintească de două prietene bune, care pipă ca turcii. Şi de ele îmi place.

Iar după dimineaţa asta târzie, care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt la ora 4, am rămas cu amintirea firelor de păr care mi s-au ridicat pe antebraţe. O să o rog să mă lase s-o înregistrez o dată, prea frumos spune versurile, prea din suflet zice cântecele. Are voce de artist şi spirit de copilă. Şi mai are-un fel al ei de a vorbi cu tine, cu efecte imediate de piele de găină. Ne-a cântat şi ne-a şoptit versuri cu-o dăruire cu care nu va putea niciodată răspunde la un examen. Şi cu o precizie pe care ţi-ai dori-o şi pentru tine. Eu mereu mă încurc printre cuvinte şi pot doar să lălăi din vârful buzelor o piesă.

Eugen Avram – Cantec pentru tine

Imaginaţi-vă trei căni pe masă şi-o scrumieră, un set de poezii şi-o şoaptă cântată. Şi să vă mai imaginaţi şi două blonde cu-o brunetă, care s-au transpus vârstei şi vremii şi s-au reinventat… într-o dimineaţă târzie. Care s-a încheiat cu o plăcintă caldă şi o ţigară înecată în scrumul proaspăt de la ora 4 …

Mi se face pielea de găină.

Eah, nu mai e valabil… De net am stat departe mai mult de 24 de ore, în condiţiile în care laptopul era încremenit pe o imagine la o aruncătură de băţ. De băţ de chibrit.

Blogul e oaza mea de linşte. E micul meu univers, în care m-am inventat aşa cum mi-a plăcut şi în care am crescut aşa cum mi-am dorit. E copilaşul ăla pe care-l înveţi doar tu cuvinte, iar apoi ajungi să-ţi fie dor de el, doar pentru a te putea întoarce să-l înveţi poveşti. Da, mi-a fost dor de micul meu paradis. Şi de toate gândurile mele arhivate după geruri, sori sau alte furtuni. De-ale sufletului, cel mai adesea.

Pungi fâşâie prin casă, mirosul de cafea ma cheamă, mama mă aşteaptă. În seara asta pornim spre Sibiu. Că mâine avem întâlnire mare!

Şi exact aşa cum înainte să învăţ să merg, m-am ridicat din fund şi am căzut de câteva ori, tot aşa am dat-o în bară de câteva ori şi la acest început de drum. Dar cum până la urmă tot am învăţat să merg şi o să-mi iau şi zborul la un moment dat, încerc să nu mă trimit la colţ pe cât cred că aş merita.

Aripile au început să-mi crească. E un miracol al naşterii unui spirit în tine. O simt. Chiar dacă, asemenea unei sarcini, începuturile nu se detectează cu ochiul uman, dar senzaţionalul există. Aripile cresc, apoi se întind, iar în cele din urmă se folosesc pentru zbor. Ceea ce reprezintă doar începutul unei noi şi mult mai frumoase călătorii. Acolo vreau să ajung, nicidecum la un punct final, ci la un nou început. Fiindcă mie începuturile îmi plac cel mai mult.

Iar în procesul de creştere, primii paşi sunt grei. Te ridici în toată înălţimea, doar ca să nu-ţi mai placă mersul de-a buşilea. Dar când mă voi ridica din nou, voi constata că înălţimea va fi fost ceva mai mare.

Să fiţi cuminţi şi să creşteţi mari!

Dar zilele astea mi-am amintit cât de uşor e să stai să te vaiţi, să-ţi dai cu părerea şi să arăţi cu degetul, că de s-ar plăti şi treaba asta, aş putea trăi din dobânzi.

Aşa că, mă pornesc. Sunt într-o fază fantastică a lui cine mi-s io şi a lui nimic nu e imposibil. Dacă vreţi şi voi, îmi scrieţi. Dar să ştiţi de pe acuma, condiţia principală e să fiţi frumoşi şi deştepţi! Cu alt fel de oameni nu mă încurc…

LATER EDIT: am încercat să trimit nişte mailuri şi mi le-a returnat yahoo pe toate. De aceea, vă rog să lăsaţi adresa corectă de mail când completaţi câmpul de la comentarii sau să îmi scrieţi direct la miruna la siblondelegandesc punct ro sau la miruna punct siminel la yahoo punct com .

Ca să nu mă daţi dispărută zilele astea. Cugetările sunt pe măsura trăirilor, doar condiţiile de a le transpune, mai vitrege.

Dar revin, cu linişte şi vreme bună. Că mi-e dor de mine.

În mai puţin de o lună îmi pierd oficial titlul de “aia mică” din familie. Trec prin momente dificile, dar profit la maxim de perioada asta, vă asigur. Mă alint de două ori mai mult şi mă trezesc tot după ora doişpe.

Vă spuneam odată de poveştile altora de iubire. Iar, în curând, vine continuarea. Pe lume.

Nu vreau să vin cu lugu-lugu şi ploaie de diminutive, că-mi trimiteţi doctorul la domiciliu, dar … mă topesc de drag! O fi şi căldura asta nenorocită de vină, dar, vă zic, am început să mă topesc de prin noiembrie, de când am aflat vestea… Între timp, mă trezesc holbându-mă la ţoale pentru prunci, minunându-mă în faţa unor botoşei şi căciuliţe.., chestii din astea de adult repsonsabil. (De fapt, nici nu ştiu de ce am zis asta, că nici adult, nici responsabil nu mi se potrivesc.)

Ca idee, copilul ăsta nu vine pe nepusă masă, că, har-Domnului, şi-a anunţat vizita cu ceva luni înainte. Deci, nu există scuză că aia şi ailaltă…,şi deocamdată mai sunt detalii de pus la punct. Şi ce detalii! Aşa că, faceţi bine şi ziceţi acolo un nume frumos de nepoţică! (Ţinând cont şi de faptul că nu va rămâne toată viaţa aşa. Ea, că numele nu creşte…)

Şi da, primesc urări de sănătate, minte şi noroc, doar mereu e loc şi de mai bine , când vine vorba de astea 3 şi blonde la un loc. A, şi fără pretenţii de petreceri şi băute (cu toate că vecinii ar merita chinuiţi un pic), dar mâine e cu examen. Şi asta presupune exces de ştiinţă, nu de alcool.

p.s. şi până la alte înştiinţări, copilele tot copile rămân.

• Innocente, Ciupercutza, Tomata cu scufiţă n-au nici o poză,  Nevasta nici măcar pagină de profil. Iar Iren, deţinătoarea minţii de ceai şi a locului întâi în top 50, afişează o singură imagine, puternic misterioasă şi deloc relevantă în ceea ce priveşte faţa ei.
• Pyuric are o singură poză în pagina de profil, la Idaho imaginea autoarei apare în orice pagină a blogului, căci face parte din design. Însă în descriere, vedem doar text. 2smartcherries îşi arată figurile în semiobscuritatea unor dimensiuni de thumbnail, mai de voie, de nevoie, aşa zice blogspot-ul. La fel şi Kidha, doar că la ea, poza e de o claritate şi duioşie de invidiat.
• Marie Jeanne, Denisuca şi Soacra Mică au postate mai multe poze la descrierile lor. Nu ştiu dacă asta înseamnă să te recunoască lumea în metrou ori să te urmărească paparazzi, dar cred că e o altă dimensiune a asumării bloggingului. Să-ţi asociezi şi faţa, nu doar ideile. Că vorba aia, faţa e prima care sare în ochi, sau na.., după aia urmează ideile, dacă mai are cineva răbdare să le asculte.

Postul ăsta vine ca urmare a unei discuţii recente, când Sebastian mă provoca la un experiment grafic, şi anume să las 3 poze în pagina mea de profil vreo 2 săptămâni şi să urmărim traficul. Susţinător apropiat, Piticu se jura că saltă de 3 ori cifrele, cică “pe probate-lea”.

Nu am stat să caut gagici pe gresia din baie ca autori, dar mă cam îndoiesc că blogurile menţionate la ultimul punct, chiar ar avea de pierdut, dacă ar scoate pozele respective. În materie de trafic. Şi am arătat că Iren e în fruntea clasamentului, chiar dacă ‘moaca’ ei rămâne la prima vedere cu semn de întrebare. Poate aici e şi farmecul.

Vă las să analizaţi singuri trafic şi număr de abonaţi şi să trageţi concluzii. Apoi, spuneţi-mi cu mâna pe inimă, cum e treaba asta cu pozele?

*blogurile menţionate în acest post sunt luate absolut la întâmplare, pe principiul din floare-n floare.