Dac-aş semăna şi numai de jum’ate, aş fi cea mai harnică din câte aş putea să fiu. Nu mi-ar fi greu să mă ridic din scaun şi nici să mă aplec după nimic, aş fi aprigă şi hotărâtă, înţeleaptă şi reţinută. Iar bunica nu-i femeie cu şcoli înalte, doar cu un bun simţ pe care nouă nu ni l-au predat nici la facultate.

Ştiţi ce mi-a spus acum când ne-am văzut, cu cea mai serioasă variantă a feţei pe care-o deţine: Tu, Miruna tu, să vezi ce am păţit! (Când îmi zice “tu-miruna-tu”, ştiu că-i groasă)

-Ce-ai păţit, bunico? 

-M-am îngrăşat 2 kilograme! DO-UĂ, tu copilă!

Eu, mută. Bunicul de colo: - Ce, tu Nuţă?

-Da, mă Nelule, 60 de kilograme. (Bunica nu zice niciodată “kile”)

La care bunicul, în culmea empatiei după atâţia 50 de ani de căsătorie: -Hai, tu Nuţă, tu!

Eu, mută.

La care bunica îmi explică: -Vai, da’ ce m-am mai năcăjit. Adevărul e că nu m-am mai cântărit de vreo lună. Şi io mă cântăream tot o dată la săptămână. Duminică dimineaţa. Era lege. Şi niciodată n-am trecut de 58. Iar acum, 60!!!

Apoi a început să-mi explice cum i-a spus ei doctorul a doua oară când s-a operat de tiroidă, pe la vreo treizecişiceva de ani, când nu ştiu ce complicaţie a făcut la inimă, că pentru ea e o chestiune de viaţă şi de moarte să nu treacă de 60kg. Iar de-atunci a fost tot între 56, 58 maxim. Da’ acuma nu s-a mai cântărit şi iacătă! Şi că din exact ziua aia a început să ia măsuri. Că ştie exact unde a greşit.

- Am mâncat un kilogram de biscuiţi pe lună, că m-am învăţat prost dimineaţa la cafea. Şi s-or adunat, 2-3 biscuiţi în fiecare zi şi iacătă. Şi, ce-i drept, ăştia de la magazinu’ din colţ aduc nişte plăcinte din ălea cu mere, de sinceră să fiu luam cam tot a doua zi câte un apfelstrudel din ăla. Şi dacă tot e s-o spun pe aia dreaptă, m-am învăţat să şi beau. Un pahar de bere duminica la masă. No, da’ 60 de kilograme tu, copilă? Până aici mi-o fost, io nu mai pui gura pe beutură!

Eu, tot mută. Şi cu această mărturisire şi atentă analiză nutriţională, bunica mea a crescut cu zece clase în ochii mei. Vă daţi seama ce intuiţie fantastică, aplicată departe de orice teorii şi principii nutritive ale unor mari filosofi în viaţă! Cum şi-a dat ea singură seama unde greşeşte şi cum a abandonat prăjitura cu măr de la colţ. Şi cum de arată ea aşa senzaţional la vârsta ei şi după atâţia ani de căsnicie.

-Am făcut burtă, tu copilă, nu mai pot sufla. În viaţa mea n-am păţît aşa ceva! Da’ nu mai pui gura, uită-te numa’ la mine. Nu mai îmi trăbe.

Şi n-a zis-o cu semnul exclamării la final. Ci cu semnul certitudinii că aşa va fi. Că deja este. Iar singura mea certitudine cu care-am plecat de acolo a fost că ambiţia nu curge prin vene, fiindcă aşa, s-ar şi moşteni, dar nici nu se învaţă la şcoală. Deci, dacă nu ne moştenim bunicii, măcar să învăţăm ceva de la ei.

Aşa pot semăna cu bunica mea la vârsta ei. Sau la orişice vârstă de-a ei.

foto

Şi uite-aşa eram eu în toiul întâlnirii, dar încă în faza de tatonări, când primesc un telefon din România. Din partea unei agenţii, care mă voia urgent într-o campanie. Pe scurt, asta însemna nişte bănuţi în contul meu. Vestea potrivită, la momentul potrivit. Instantaneu am luat decizia de a-mi face de cap şi de a lua o grămadă de chestii drăguţe şi nu întotdeauna indispensabile. Şi, fiindcă tot eram acolo şi am găsit câteva chestii fix mărimea mea, mi-am dat mână liberă la a tasta PIN-ul pentru casele înfometate. Când ajung acasă, ce să vezi? Că n-ai văzut la locul şi momentul potrivite SMS-ul salvator, Miruno. Acela, în care agenţia mă anunţa că a picat campania sau participarea mea la ea. Teoretic, o campanie în plus din care nu fac parte. (Ce naiba, sunt o grămadă din astea!) Practic, tocmai am pierdut nişte bani.

Şi uitându-mă aşa lung la plasele cu cadouri şi auto-cadouri, îmi dau seama că brusc ştiu ce-mi doresc de la Moş Crăciun: pe Moş Reducere! Sincer, cadouri tot aş fi luat, dar după posibilităţi. Care au fost prea oscilante şi nehotărâte cu mine la locul şi momentul nepotrivite. Sau o fi fost semn al destinului pentru a-mi face şi mie nişte 3 bucurii cât două pulovere şi un sacou taman acum?

Totuşi, cu regrete, îţi mărturisesc, Moş Crăciun, că aş fi preferat să-l aduci şi pe Moş Reducere astăzi la rendez-vous. Cu sau fără campanie, cred că ieşeam mai ieftin. Ştiu, mai am de aşteptat până la momentul-ianuarie. Mă voi strădui să fiu cuminte şi să mă ţin departe de magazineeee… Că nu sunt tocmai cea mai cumpătată persoană. (Îmi iubesc prea mult aproapele.)

Ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră Măcar autocumpărăturile faceţi-le cu gândul la Moş Reducere, care vine după Moş Crăciun!

• viaţa mea înainte şi după blog
• viaţa mea înainte şi după cratiţă
• viaţa mea înainte şi după Monica (în fine, prietenii ştiu de ce )

N-aş suporta să ştiu că acei cârlionţi vin de la permanent!

]]> http://siblondelegandesc.ro/2011/12/11/viata-de-cuplu-inainte-si-dupa/feed/ 20 http://siblondelegandesc.ro/2011/11/13/moartea-individului-pronume-comun/ http://siblondelegandesc.ro/2011/11/13/moartea-individului-pronume-comun/#comments Sun, 13 Nov 2011 19:56:37 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=5936 NOI

Am un văr tare simpatic, ce are o şi mai simpatică prietenă/iubită/colegă de viaţă şi job, cu care are o afacere online, diverse conturi de mail şi parole împărtăşite. El fiind neam cu mine, foarte simpatic, după  cum spuneam, şi cu vaste abilităţi de a face haz de necaz sau de propria persoană, adesea spune despre ei doi că sunt bicefali. //În cazul în care vărul respectiv citeşte acest articol, să afle că în repetate rânduri i-am invidiat sincer “necazul” şi mi-aş fi dat singurătatea pronumelui la persoana întâi pe orice făptură dornică să împartă o fiinţă cu mine.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. De fapt, totul a început de la o nuntă de mai demult, la care am participat amândoi şi el şi eu, dar oarecum separat. Eu eram invitata miresei, el era din partea mirelui. Iar ca să fie -chipurile- mai simplu aşezatul la mese (mărturisesc că geometria în spaţiu nu a fost niciodată specialitatea mea, dar mă gândesc că n-o fi chirurgie pe creier!), eu eram trecută “+1″. Lângă numele lui. Cu scuzele de rigoare din partea miresei, nu şi din a mirelui sau a mamei lui, care probabil aşa catalogau orice femeie (înainte de a da naştere unui prunc cu puţă şi înainte de a şi-l însura cu fast, evident): un apendice în dreapta sau stânga bărbatului. Genul ăla de apendice care să-i spună “ţi s-a ridicat cravata, dragă” sau “ţi-a rămas sarmaua între dinţi” sau “vezi că ai şi salată pe masă, nu numai bere şi coniac“. Să zicem că scuzele au fost acceptate, dar niciodată uitate şi adesea date spre exemplu. Nimeni niciodată nu ar trebui să fie un plus unu!

De la o vreme şi mai apropiată în timp şi spaţiu, utilizarea pronumelui personal la persoana întâi plural devine aproape un tic verbal. NOI. Suntem întrebaţi o chestie şi răspundem în cor. Până şi mama zici că a început să-mi vorbească cu “dumneavoastră”: “o seară frumoasă s-aveţi!” Mulţumesc, eu şi multiplele mele personalităţi.
Noroc că forma verbală la persoana întâi e aceeaşi indiferent de număr (spui “am mers, am fost” şi dacă te referi numai la tine sau la amândoi), încât uneori mai şi ai impresia că vorbeşti doar despre tine. Noroc că n-avem aceleaşi gusturi la mâncare şi băutură, că până şi chelnării ar râde pe sub mustăţi.

Eah, vă daţi seama că glumesc. Dar, pentru o fată ca mine, care a trăit singură toată viaţa ei, am ajuns să mi se pară ciudat să spun “în faţa blocului nostru”, “priveliştea noastră” (raţele-s ale mele,da?!), “ne-am făcut de mâncare”, “ne-am uitat la film”, “am”, “vom“. Încă nu am învăţat să nu deschid doar eu uşile, să-mi primesc prioritatea ca o doamnă; nici măcar plasele nu le ştiu întotdeauna lăsa din mână. Mda, exerciţiul de-o viaţă nu se şterge-ntr-o lună!

Să nu ne confundăm, să nu ne pierdem individul, fiindcă vom ajunge să-l căutăm în alte relaţii. Să nu facem abuz de plural şi să nu credem că ştim deja ce va comanda celălalt la desert. Să nu uităm că avem un om alături, nu un retardat incompetent, care nu ştie nici pe unde s-o ia. E drept, bărbaţilor le ia mai mult şi mai greu să se orienteze. Dar niciodată să nu ai impresia ca femeie că îl poţi tu direcţiona. Tot ceea ce poţi face (iar asta doar cu cei mai deschişi la cap şi generoşi la IQ) este să îi arăţi nişte indicatoare. La dreapta, la stânga, înapoi. Stop, interzis, amendă. Tot înainte. Dar nu poţi face paşii în locul lui. Că de asta sunteţi doi într-o relaţie. Daca vrei să iei singură toate deciziile, fă-te domnişoară, de carieră, bătrână. Să nu traversăm limitele. Să nu începem să-i cumpărăm chiloţi şi şosete. Precis până la vârsta asta, făcea şi treaba asta cineva pentru el. Să nu speli vasele, dacă a promis el c-o va face. Deşi îi ia o săptămână şi ai nevoie de tigaia aia mică! Să nu mâncăm fiecare din farfuria celuilalt. Nu, nici măcar să nu gustăm. Dacă vrei şi tu supă de ciuperci, comandă-ţi. Fiecare cu farfuria, furculiţa şi salata lui. Să nu-l cărăm la ieşiri în oraş cu încă o grămadă de prietenele noastre drăguţe, isteţe şi cu simţul umorului. Dacă vrea gagici multe şi bune, măcar să-şi facă singur rost de ele! Eu cred că unirea celor doi într-o singură fiinţă -cum zice popa la slujbă sau Spice Girls în melodie- e ca şi când el ar vrea s-o ia spre centru şi tu vezi clar semnul de autostradă. E cu siguranţă direcţia greşită. Autostrăzile nu duc niciodată în centru şi, de obicei, oamenii se pierd pe drum tot încercând. Să vrei să îmbătrâneşti într-o singură fiinţă mi se pare de o rară prostie, dar inocentă oarecum. Şi deosebit de plictisitor. (Nu c-aş fi îmbătrânit de prea multe ori.) Dar îmi imaginez că, dacă tot vrei să fii unul, de ce ţi-ai mai lua pe cineva!

În fine, singura formă de noi acceptată în regatul acesta e în expresia “la noi acasă”. În rest, mă străduiesc să-i spun pe nume şi atunci când nu e prezent. “Horaţiu şi cu mine”. E mult mai frumos decât “noi”. Fiindcă nu poate fi altul decât Horaţiu lângă mine. E clar?

foto

]]> http://siblondelegandesc.ro/2011/11/13/moartea-individului-pronume-comun/feed/ 24 http://siblondelegandesc.ro/2011/11/04/mi-ar-placea-si-mie-un-talent/ http://siblondelegandesc.ro/2011/11/04/mi-ar-placea-si-mie-un-talent/#comments Fri, 04 Nov 2011 19:32:46 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=5886 Când te uiţi la un astfel de moment, când asculţi o asemenea voce şi când transferi toată emoţia aia în viaţa ta, în patul tău şi-n inima ta, parcă începi să-ţi doreşti…

Nu laud voci, actori, poeţi şi nici măcar talente. Motivul pentru care mi-aş dori unul este acela că laud emoţii. Şi cum trebuie să fii o voce, un actor, un poet sau orice fel de talentat ca să faci piloerecţie în rândul muritorilor din public, da. Aş vrea şi eu să fiu nemuritoare pentru un moment.

Un weekend frumos s-aveţi. Şi mai puţin singur decât al meu.

Viaţa e mai frumoasă decât un weekend întreg la Sibiu. În ultima vreme, era luxul meu maxim permis de un program semicorporatist şi semistudenţesc. Mult mai frumoasă decât perechile mele cu pantofi şi stiva de genţi. Aici am venit doar cu două, una roz şi alta nepotrivită. Mi-am luat tocurile pe drum, fiindcă în valiză doar adidaşii mai încăpeau. Le-am spintecat pielea. În faţă, vizibil, nu ştiu cum am reuşit. Imediat după ce-am ajuns aici, mi-am luat o altă pereche de tocuri cu nici 15lire, să-mi liniştesc aspiraţiile către înălţimi şi să-mi asigur măcar fizic ascensiunea. Nu le-am purtat niciodată.

Viaţa e mai frumoasă decât o plimbare cu barca în Herăstrău, mai frumoasă decât un Revelion la margine de oraş. Mai decât o plimbare pe străzile Clujului sau un weekend petrecut în doi. Ştiţi, adesea m-am întrebat ce ar putea fi mai frumos decât o dimineaţă împreună.

Fiecare dimineaţă împreună.

Când am plecat la Bucureşti şi drumurile de întoarcere s-au rărit, am fost eu cea care-a insistat să ia mama toate umeraşele rămase libere şi-am cedat perna preferată de bunăvoie. Când am plecat la Bucureşti, nu am dublat consumabilele (deja ar fi fost în pericol de expirare), ci sentimentul de “acasă”. Mă simţeam la fel de bine în ambele locuri, deşi în Sibiu baia a strălucit întotdeauna mai tare decât în Bucureşti. Şi cearşafurile miroseau mai bine, iar prosoapele nu erau niciodată gri, deşi poate nici măcar nu erau aşa tinere ca cele din capitală.

Acum, când plec în Anglia, am pierdut şirul consumabilelor şi dublelor acceptate în viaţa mea. Mi-e greu să văd cum le voi înghesui şi împăca pe toate: bucuriile demult dorite şi dorurile dintotdeauna condamnate. Aştept cronica timpului, scrisă, asumată şi semnată cu mândrie. Câte bluze am stricat până să accept că nu se bagă împreună cu prosoapele la spălat, nu vreţi să ştiţi. Însă, de la o vreme, parcă şi griul a devenit mai alb. De când spăl selectiv, înghesui prioritar şi împac calitativ.

Şi nu, nu e un post trist. Cât încă tastez de la biroul meu albastru de pe colţ, am voie să par oricât de tristă: încă sunt aici. Mă poate lua orice dor, că-i suficient să deschid ochii şi-mi trece imediat. În nici 24 de ore, nu-mi voi mai permite luxul, fiindcă deja departe o să fiu. Atunci voi povesti bucuria unei fetiţe care-a crescut să-i fie buni pantofii în care se juca de-a prinţul şi prinţesa.

foto

Astăzi, pe drum de la Bucureşti la Sibiu, mi s-a făcut efectiv rău de oboseală. Plecarea peste mări şi ţări mi se amână din motive administrative. Şi până una alta, până ne trezim din beţia tinereţii şi o reluăm pe cea a cuvintelor, iată rochiţa.

Povestea e aşa: în talie, avea iniţial nişte strassuri discret multicolore şi veritabil kitschoase. Le-am descusut uşor şi le-am înlocuit cu acel cordon, brâu sau cum i-o zice. Negru, cu nişte strassuri oribile, pe care le-am pus la spate. Să zicem că arătau mai bine decât vă imaginaţi în momentul ăsta.

Coafura de mare filozofie anti-sarma a fost realizată la Oksana. Un salon cu preţuri de Bucureşi şi atmosferă de acasă. Îl recomand călduros, mai ales iubitoarelor de împletituri profi.

Dictatura zorzoanelor. Şi a volanelor. Şi a pe-un-umerilor. Şi m-am săturat. Zici că s-a-ntors lumea cu susul în jos şi s-au trezit toţi cu faţa într-o mare de paiete. Dacă la cafea am intoleranţă nu-s convinsă, dar de la paiete mă ia cu leşin, de văd tot stele verzi. Şi albastre, mov, roşii, roz, după situaţie. Pe principiul, cu cât mai multe, cu atât mai bine şi mai scump. De zici că-ţi cumperi paiete să porţi la banchet, nu rochie de oameni.

Uitaţi cum stă treaba: la mine, e musai să fiu comodă. Cu tocurile mă descurc, rezist fără picioare umflate până la 6 dimineaţa. Pe tocuri de 12 şi-n dansuri energice. Pe probatelea. Însă cu paietele nu mă descurc.

Ştiţi, vreau să strălucesc eu, nu ţigăniile de pe mine.

p.s. Zilele trecute, umblând bezmetică prin Cocor (n-are rost să vă pierdeţi timpul, nu e de cules nimic. Rochiile sunt înghesuite, prost cusute şi tot cu paiete. Poate doar nu aşa multe…), mă întâlnesc cu fashion editorul ELLE, Maurice Munteanu. El, disperat că trebuie să facă act de prezenţă la o mondenitate, eu disperată din cu totul alt motiv: “Maurice, ce mă fac. Deci, CE – MĂ – FAC!!!” La care el se uită la mine cu un fel de coada ochiului şi-mi zice foarte calm: “Sper că nu mă întrebi cu ce să te-mbraci.” Şi se uită a “şi tu, Brutus” fix în ochii mei mici şi descentraţi. “Dar e atât de simplu, Miruna. Fii tu. Fii tu…”

Chiar că e simplu, Maurice. În ritmul ăsta, cred că mă duc în pantaloni.

LATER EDIT: Astăzi, în al doilea magazin no-name în care am păşit în Unirea, am găsit-o. Şi-am găsit şi o soluţie anti-paiete, de mi-s tare fericită. Ori relaxată, cel puţin. Nici măcar nu trebuie să slăbesc 3 kile-fulger de pe fiecare picior. Acum poate veni vinerea liniştită!

foto

Vă scriu de printre genţi îndesate şi pungi adunate, e aşa o nebunie la mine în casă, că mama m-a rugat să-mi facă poză, că e prea haios totul. Strângem lucruri, fiindcă pregătesc plecarea. Nu-mi vine să las nici o carte acasă, ce să mai zic de pantofi! Am găsit cursuri din anul I, scrisori de la foşti iubiţi (mă rog, de la unul, de fapt, dar singularul i-ar fi dat prea multă importanţă declarată), bluze pe care nu le-am purtat niciodată… am senzaţia că-mi violez propriile amintiri, deşi nu sunt sigură că poţi face asta. Eventual, doar una dintre personalităţile tale…

Însă, dincolo de toate astea, principala mea grijă actuală e una de clasică blondă în viaţă: cu ce mă îmbrac…la banchet! Care se întâmplă peste 2 săptămâni, dar până vineri la amiaz nici în calendar nu-mi puteam imagina această dată. Acum am tot spaţiul mental din lume pentru rochia de banchet, am tot timpul s-o caut, doar banii nu-i am pe toţi, dar tot mă descurc eu cumva. AŞa că, azi am dat o tură prin mall-ul din Băneasa. În afară de nou deschisul new look, de unde am şi plecat cu o pereche de platforme, mi s-a părut un fel de valea plângerii. Ori prea multe paiete, de s-ar putea oglindi toţi colegii în rochia mea, ori modele inspirate de la căminul cultural. Şi căutând şi tot căutând printre sclipiciuri şi ţărănisme, mi-am dat seama că eu nici măcar n-am o idee despre cum ar trebui să arate rochia mea. Ideea e că banchetul ăsta se întâmplă o singură dată în viaţă, că eu altă medicină nu mai fac. Lucru pe care nu-l pot spune nici despre nunţi, deci, vă rog, înţelegeţi importanţa momentului. Şi nu mai staţi aşa indiferenţi…

Cum să nu fie:

• cu bretele. Nici corset nu vreau, nici tip “fără mânecă”. Bicepşii şi tricepşii mei, să zicem, au şi ei drepturile lor din naştere. Să nu se râdă de ei ar fi unul dintre ele.
• strâmtă, fiindcă îmi place să dansez.
• mulată, că doar n-oi face toată noaptea foamea ca să nu-mi dezlipesc stomacul de şira spinării. Nu el este cel pe care vreau să-l pun în lumină.
•  cu exces de material, că arăt ca popa saşilor.
• nici sistemul “sac” nu mă avantajează, deşi declar că e o ţinută foarte comodă. Poţi ajunge să nu mai răspunzi de faptele tale, fiindcă, după momentul celui de-al treile pahar cu vin, nimeni n-o să-şi mai dea seama dacă eşti fată sau băiat. Bineînţeles că e vinul, şi nu sacul, de vină.
•  babydoll, nici nu se pune problema. Deşi nu haina îl face pe om…mare, eu o să mă străduiesc. Măcar acum să nu arăt de 12 ani!
• scurtă, deşi mi-ar plăcea s-o mai pot purta şi a doua oară. Sunt rare evenimentele care suportă o rochie lungă, mai ales că eu nu sunt mare amatoare de nunţi. Nici măcar ale mele.
• nici prea elegantă, deşi mi-ar plăcea să fie într-un mare fel, cum se zice. Dar îmi amintesc cum am fost într-a opta la banchet, când m-am dus în rochie lungă (destul de tinerească, faţă de ce băbisme se purtau) şi prima dată pe pantofi cu toc (care era platformă, că ar fi fost păcat să-mi rup gâtul taman înainte de Capacitate. Nu de alta, dar pe vremea aia, investeam mult în dispozitivul de deasupra.) şi nici nu ştiam cum se dansează într-o astfel de piele nouă. A, mai eram şi prima dată machiată, de nimeni nu observa, dar mie mi se părea că şi lumea de pe stradă mă judecă: “aşa mică şi deja fardată! Copiii din ziua de astăzi…” Apoi, respectând legea compensaţiei, la banchetul dintr-a doişpea m-am dus în pantaloni, de nu mai era nimeni ca mine. Şi da, toţi mă întrebau dacă n-am avut bani şi de al doilea cercel… Am dansat cum ştiam eu mai bine, am făcut poze, am fost eu cu tot cu păr şaten nepus pe bigudiuri. În poze, chiar semăn cu mine!
• şi,nu în ultimul rând, nu o vreau exagerat de scumpă. Adică, am văzut şi eu ceva care mi-a plăcut în Băneasa şi costa 2700 ron. Mulţumesc frumos, dar ăsta e un criteriu puternic pentru a nu-mi plăcea o rochie: preţul!

Când i-am mulţumit pentru invitaţie şi i-am spus că eu nu mai lucrez de o vreme la revista ELLE, imediat mi-a tăiat vorba: “A, dar eu ştiu asta! Îţi citesc blogul. Şi ce? Te invit oricum. Este plăcerea mea, fiindcă am convingerea că vei fi omul potrivit la locul potrivit. Miruna, oricâte ţi-aş povesti despre parfumuri…trebuie să fii acolo, să le simţi! O să-ţi placă la nebunie.”

Când am auzit eu de oameni şi locuri/momente a fost ca şi când mi s-ar fi vorbit pe limba mea. Apoi, cum era să refuz, când suntem doar 2 persoane din presa română care pleacă la acest târg. Cealaltă persoană e de la o revistă. Ceea ce înseamnă promovare pe print (iar promovarea asta s-ar fi putut dubla printr-o invitaţie către încă o revistă!). Bine targetată, nu vă îngrijoraţi. Dar hop şi eu! Care nici nu ştiu exact ce sunt în afară de blondă. Doar îndrăgostită de parfumuri, deşi trebuie să repet mult până să ţin minte cum îl cheamă pe preferatul meu. Mi-e mai uşor să recunosc arome decât să memorez nume. Dar de ceea ce ştiu precis că-mi voi aduce aminte toată viaţa este felul în care m-a făcut să mă simt. E un gest cât cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată, de când nu mai lucrez la ELLE.

Trebuie să povestesc o dată şi despre press trip-uri. E senzaţional ce se întâmplă acolo. Doar că ar fi păcat să vă imaginaţi că e despre branduri, deşi aparent ăsta-i subiectul. De fapt, e despre întâlniri extraordinare între oameni care ajung la aceleaşi rezultate ca şi tine, dar prin cu totul alte modalităţi. E un team-building cu tine însuţi, când eşti singurul vorbitor de limba română de la o masă plină de franţuzoaice sclifosite. Însă despre asta, altă dată, că nu-i momentul să ne indispunem.

Aşadar, la invitaţia lui Madeleine Florescu de la Madison Perfumery, dimineaţă decolez spre Florenţa. Sunt liniştită, o să-mi placă la nebunie! Iar licenţa oricum mă aşteaptă de miercuri încolo, indiferent ce fac eu weekend-ul ăsta.

foto

Nu ştiu dacă aţi văzut/citit deja, nu ştiu dacă e băgăcios că li s-au făcut poze şi postat pe internet, dar ştiu precis că iubesc poveştile frumoase. Nu ştiu dacă asta este o poveste frumoasă, dar îmi place să-mi imaginez c-ar fi.

Despre ce este vorba: La mare fiind şi bând o cafea la ibric pe-o plajă din 2 Mai, Cristi Şuţu e martor fără voia lui la următoarea scenă:

Un băiat şi-o fată. Ce credeţi că urmează? El pune o întrebare, pe care noi o înţelegem fără a o auzi. Fiindcă marile iubiri sunt dincolo de cuvinte. (Fetelor, ţineţi minte: fapte, nu vorbe! Sau, după caz, diamante… :P) Imaginile pe blogul Foto Union. Haideţi că e romantic şi drăguţ, mai ales că Ruxa vrea să facă pe detectivul virtual, să le dea de urmă celor doi îndrăgostiţi, ca să-i trimită la Cristi după poze.

Şi-ar mai fi unii care vor să ştie răspunsul. Cu diamant sau fără? ;)

]]> http://siblondelegandesc.ro/2011/08/30/se-cauta-indragostitii/feed/ 27 http://siblondelegandesc.ro/2011/08/24/de-ce-n-o-sa-fac-bungee-jumping/ http://siblondelegandesc.ro/2011/08/24/de-ce-n-o-sa-fac-bungee-jumping/#comments Tue, 23 Aug 2011 22:10:37 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=5465 …deocamdată. Pentru că nu mă lasă mama. Şi nici iubitul personal.

Pentru că, după ce-am postat întrebarea ieri pe facebook,

• răspunsurile au început atât de repede să curgă, încât nici n-aveam vreme să le pricep, apăi să mai şi reacţionez la ele. Pentru că după această postare, am primit 2 mesaje de la doi foarte buni prieteni care-mi argumentau părerea lor “să nu” cu experienţe proprii, invocând şi musculatura spatelui meu, care musculatură? , mai exact.
• Mama mi-a adus argumente cu vase de sânge şi tensiune din capilare, şocuri şi presiuni şi alte traume din astea, la care, ascultând-o, mi-am dat seama că nu merită să o supun. Ea vorbea de mine, dar eu mă gândeam la ea. Oricând vă hotărâţi să săriţi bungee, nu vă anunţaţi mama înainte. Eventual, nici după.
• Iubitul nu mi-a povestit de coloane cervicale, spondiloze, cifoze, scolioze ori mimoze, cu toate că uneori manifest simptome din fiecare câte puţin. În schimb, mi-a zis o vorbă de alint, după care, foarte simplu, să nu mă duc. Tehnica asta cred că de la mine-a învăţat-o: Fără cuvinte, fără detalii, cum ar zice colegul Augustin, ci doar cu emoţii. Funcţionează de fiecare dată!

Acestea fiind spuse, aflaţi că ştiu ce gândiţi. Fiindcă, pentru o clipă, până şi eu am crezut despre mine că-s o fleaţă să mă las astfel manipulată de social media, mama şi iubit. Că-s o fricoasă şi jumătate, că n-am pantaloni pe mine şi că prea alerg după aprobarea celor din jur. Plus, dintotdeauna mi-am dorit să zbor… Dar imediat mi-am dat seama, ce norocoasă-s că am prieteni, mamă şi iubit cărora să le pese şi că nu trebuie să-mi dau drumul spânzurată de la înălţimi periculoase, doar să le dovedesc lor că am voinţă proprie şi lumii, că am pantaloni pe mine . De fapt, mai am şi fuste. Şi, pe care, când îi port mă priveşte strict. Fără cuvinte, fără detalii.

A, şi mi-am amintit de articolul ăsta: Când iubirea îţi dă unele drepturi. Deci, iată că roata s-a întors. Şi, cu mândrie mărturisesc, n-o să fac bungee jumping, fiindcă nu mă lasă mama şi nici iubitul. Mai am să-l întreb şi pe tata. Apoi, abia aştept să se reînvârtă roata. Una e să ai pantaloni pe tine, dar să vedeţi cum e când ai roata de parta ta!

————————————————–

Pentru cei interesaţi: în Bucureşti, în parcul Herăstrău, se va înălţa o macara de 60 de metri, de unde vă veţi putea arăta bărbăţiile metaforic, desigur. O săritură costă 100 lei. Aici e pagina evenimentului de deschidere, aici e pagina lor de facebook. Poate vă interesează, că tare bărbătoşi vă arătaţi. Da’ mamele voastre ştiu?

sursa

Am deschis sertare în capul meu, care nici nu se mai vedeau de sub praful care se aşternuse pe ele, mi-am amintit de atâtea grozăvii, pe care acum nu le mai înţeleg nici cu slujbe. Oare cum am putut eu, înainte de PRIMA ÎNTÂLNIRE cu tipul de care-mi plăcea atât, dar atât de mult, oare cum am putut să stau cu fundul pe scaun şi să învăţ la info?! Am dovada, scrie negru pe alb! Eram alt om, promit. Cu toate că unii ar zice nici acum nu prea dau semne c-aş avea inimă. Dar cine să-i bage în seamă pe ei…

Jurnalele mele s-au oprit atunci când au trecut în format doc. Apoi în format blogspot. Şi, încet-încet (mai încet decât vă puteţi imagina!), în format .ro.

Conştientizând acum că relaţia mea de iubire şi dedicare la acest blog este cea mai lungă din toată viaţa mea, e cel mai de succes mariaj, cea mai frumoasă complicitate şi cel mai dezinteresat devotament, îmi pare rău că n-am marcat acele începuturi într-un format pe undeva, oriunde. Fiindcă, asemeni unei tachinări care prinde aripi de fluturaşi în burtă şi apoi profunzimi de sentimente alese, fiindcă asemeni oricărei relaţii cu o activitate din viaţa mea, am avut şi noi suişuri şi coborâşuri. Că-n toată casa bate coasa, nu zboară fluturaşii.

Pe blogspot a fost relativ simplu, provocarea a venit cu trecerea pe punct ro. Fiindcă acela a fost momentul când am înţeles ce e ăla un blog. La html-uri şi wordpress nu mă pricep de atunci şi până astăzi (cu mici pauze, în care am învăţat să fac unele chestii, pe care oricum le-am uitat între timp. Nici parolele nu le mai ştiu.).

• Îmi amintesc că Radu Coţo m-a ajutat prin nişte prietenari de-ai lui să-mi instalez wordpress-ul pe .ro. Apoi Nosfer îmi tot zicea de una şi alta, vedea el ceva pui de isteţime în capul ăla al meu blond chiar înainte de a mă vedea cu ochii.
• Mai ştiu că, la un moment dat, aveam senzaţia că tot internetul îmi ştie parolele de acces. Care cum se oferea să mă ajute în vreo treabă, cum căpăta rapid parolele şi încrederea mea absolută. Eram o blondă uşor de convins.
• Imediat, cuiva i s-a făcut milă de mine şi aşa a apărut bannerul meu fabulos. Nici în ziua de astăzi nu ştiu ce-i cu semnele alea pe-acolo. Dar bun a fost şi bun rămâne!
• Apoi, mult mai târziu, i-am cunoscut pe Alex Negrea şi pe hoinaru, după care nici măcar nu mai trebuia să mă gândesc eu la soluţii deştepte. Important era să ştiu unde-i găsesc pe ei.
• După care l-am cunoscut şi pe Valeriu, care nu numai că le ştie pe toate, dar ştie ce e bine pentru mine din punct html de vedere şi fără ca eu să-l întreb.

Între timp, cred că am depăşit pragul ăla psihologic, în care ai chef să munceşti şi aştepţi să-ţi treacă. Fiindcă ştiu că mi-ar trebui o temă nouă la blog, dar despărţirea de asta veche e tare grea. De fapt, nu prea ştiu foarte exact DE CE “mi-ar trebui” o temă nouă la blog. Nu e ca şi cum cea pe care o am acum mi-ar fi rămas mică…

Mi-ar plăcea să ştiu lucra în photoshop, mi-ar plăcea să ştiu edita clipuri, mi-ar plăcea să vorbesc chineza şi mi-ar plăcea să mă ştiu teleporta. Însă cel mai mult şi mai mult, mie îmi place cuvântul. Şi de ce poţi construi împreună cu el. Doar nu degeaba se spune că, la început, a fost Cuvântul…

———————————-

O comunitate a bloggerilor care să mă înveţe chestia asta? Nu, mulţumesc, avem destule. “Pe vremea mea” exista una şi bună. Acum există multe clone obositoare pe facebook, de la care m-am dezabonat cu succes parţial. Încă mai scapă câte-o notificare: “Georgel tocmai a adăugat un link şi-un post pe blogul personal”. Acesta e singurul avantaj de a face parte dintr-o asemenea comunitate-clonă: să primeşti spam cu linkurile auto-promovate de Gerogel. Când ai nevoie de ajutor, tot Alex, hoinaru sau Valeriu sunt baza.

1. Subiectul mă amuză copios
2. News-flash: Bărbatul perfect există!
3. Doar că nu e identic de perfect pentru oricare două doamne diferite între ele.
4. Ceea ce-l cam detronează pe el de la perfectul absolut. Noroc că noi, femeile, ne mulţumim şi cu perfectul simplu.
5. Că n-avem încotro.
6. Decât să ajungem domnişoare bătrâne şi bătaia copiilor de joc. A copiilor altora, desigur, fiindcă în CV-ul unei domnişoare bătrâne ca-la-carte nu încap odraslele din flori. Nici foştii soţi, nici măcar răposaţii.

Ce e cel mai important de reţinut de printre aceste aberaţii e în felul următor: bărbatul perfect există. Acum, depinde pentru cine e perfect, că şi femeile-s diferite. Unele scorpii, altele ieşitoare, urlătoare, strângătoare, mototale, dirijoare, cheltuitoare. Şi din nou depinde, a ce şi pentru ce. Mai ales în ceea ce priveşte cheltuitoare…  a banilor cui şi pentru ce calitate. Că doar nu-i va lua lui ceasuri şi cămăşi şi pantofi, dacă el e oricum perfect. Simplu, nu-i aşa?