ŞI BLONDELE GÂNDESC

…eu în cele câteva cafele pe care le beam zilnic de la o vreme cu prietenele mele. Viaţa e mult mai frumoasă chiar şi decât alergatul bezmetic pe tocuri de la o întâlnire la alta, chiar şi mai decât podurile peste Dâmboviţa în lumina apusului. Viaţa e mult mai frumoasă decât o lumânare parfumată sau patul de acasă. Mai frumoasă decât verdele crud al ierbii din curte şi Valea Oltului, care acum trebuie să fie o galerie de culori impresionante. Mi-e dor de Valea Oltului câteodată. Şi de florile mele de plastic din cea mai frumoasă maşină din lume. Mi-a trecut la un moment dat prin cap să spun cuiva „vin eu după tine”. Ca atunci când ţi-a fugit câinele, iar tu rămâi cu reflexul de a vrea să-i duci apă.

Viaţa e mai frumoasă decât un weekend întreg la Sibiu. În ultima vreme, era luxul meu maxim permis de un program semicorporatist şi semistudenţesc. Mult mai frumoasă decât perechile mele cu pantofi şi stiva de genţi. Aici am venit doar cu două, una roz şi alta nepotrivită. Mi-am luat tocurile pe drum, fiindcă în valiză doar adidaşii mai încăpeau. Le-am spintecat pielea. În faţă, vizibil, nu ştiu cum am reuşit. Imediat după ce-am ajuns aici, mi-am luat o altă pereche de tocuri cu nici 15lire, să-mi liniştesc aspiraţiile către înălţimi şi să-mi asigur măcar fizic ascensiunea. Nu le-am purtat niciodată.

Viaţa e mai frumoasă decât o plimbare cu barca în Herăstrău, mai frumoasă decât un Revelion la margine de oraş. Mai decât o plimbare pe străzile Clujului sau un weekend petrecut în doi. Ştiţi, adesea m-am întrebat ce ar putea fi mai frumos decât o dimineaţă împreună.

Fiecare dimineaţă împreună.

Când am plecat la Cluj la facultate şi veneam acasă o dată la două săptămâni, mi-am dat seama că e mult mai eficient să-mi dublez lucrurile din folosinţă, decât să mă trambalez regulat cu ele. Astfel, aveam o perie de păr la Cluj şi una în Sibiu, câte un şampon la fiecare domiciliu, lapte demachiant, chiloţi, şosete şi pijama. În felul ăsta, camera mea arăta de parcă n-aş fi plecat niciodată. Dulapurile nu le-am golit, nici măcar nu-i lăsam pe ai mei să ocupe vreun sertar. Îmi plăcea să ştiu că încă mi se face focu-n sobă şi se vorbeşte-n şoaptă sâmbăta de dimineaţă.

Când am plecat la Bucureşti şi drumurile de întoarcere s-au rărit, am fost eu cea care-a insistat să ia mama toate umeraşele rămase libere şi-am cedat perna preferată de bunăvoie. Când am plecat la Bucureşti, nu am dublat consumabilele (deja ar fi fost în pericol de expirare), ci sentimentul de “acasă”. Mă simţeam la fel de bine în ambele locuri, deşi în Sibiu baia a strălucit întotdeauna mai tare decât în Bucureşti. Şi cearşafurile miroseau mai bine, iar prosoapele nu erau niciodată gri, deşi poate nici măcar nu erau aşa tinere ca cele din capitală.

Acum, când plec în Anglia, am pierdut şirul consumabilelor şi dublelor acceptate în viaţa mea. Mi-e greu să văd cum le voi înghesui şi împăca pe toate: bucuriile demult dorite şi dorurile dintotdeauna condamnate. Aştept cronica timpului, scrisă, asumată şi semnată cu mândrie. Câte bluze am stricat până să accept că nu se bagă împreună cu prosoapele la spălat, nu vreţi să ştiţi. Însă, de la o vreme, parcă şi griul a devenit mai alb. De când spăl selectiv, înghesui prioritar şi împac calitativ.

Şi nu, nu e un post trist. Cât încă tastez de la biroul meu albastru de pe colţ, am voie să par oricât de tristă: încă sunt aici. Mă poate lua orice dor, că-i suficient să deschid ochii şi-mi trece imediat. În nici 24 de ore, nu-mi voi mai permite luxul, fiindcă deja departe o să fiu. Atunci voi povesti bucuria unei fetiţe care-a crescut să-i fie buni pantofii în care se juca de-a prinţul şi prinţesa. Read the rest…

Am fost la festivitate, la banchet, a fost cu mămici, tătici şi bunici, a fost cu muzică şi petrecere, apoi a fost cu saci mari de plastic, cei mai mari, bagaje multe, maşini dosite şi drumuri pe noapte.

Astăzi, pe drum de la Bucureşti la Sibiu, mi s-a făcut efectiv rău de oboseală. Plecarea peste mări şi ţări mi se amână din motive administrative. Şi până una alta, până ne trezim din beţia tinereţii şi o reluăm pe cea a cuvintelor, iată rochiţa. Read the rest…

Nu mai suport. Creatorilor de rochii şi făcătorilor de paiete! Pe voi de ce v-au făcut mamele voastre, bre? Pe primii, ca să-i ignoraţi pe ultimii; iar pe ultimii, ca să fiţi ignoraţi de primii. Nu mai există rochie de gală fără paiete pe faţa acestui pământ. Pe buneee??? Cine crede că sclipiciurile cusute pe textilă sunt frumoase – mâna sus! Read the rest…

În timp ce voi credeaţi că eu mă petrec de zor cu ai mei colegi prin oraş, eu sărbătoream cuminte cu mama, care a venit la mine în weekend. La fel de târziu m-am culcat, dar mult mai deloc beată decât v-aţi fi imaginat. Colegii mei mă ştiu şi mă iubesc aşa cum sunt: o speriată şi jumătate de cluburi şi orice conţine alcool. Nu e chestie de religie, e chestie de gust. Ceea ce e , desigur, cu atât mai ciudat.

Vă scriu de printre genţi îndesate şi pungi adunate, e aşa o nebunie la mine în casă, că mama m-a rugat să-mi facă poză, că e prea haios totul. Strângem lucruri, fiindcă pregătesc plecarea. Nu-mi vine să las nici o carte acasă, ce să mai zic de pantofi! Am găsit cursuri din anul I, scrisori de la foşti iubiţi (mă rog, de la unul, de fapt, dar singularul i-ar fi dat prea multă importanţă declarată), bluze pe care nu le-am purtat niciodată… am senzaţia că-mi violez propriile amintiri, deşi nu sunt sigură că poţi face asta. Eventual, doar una dintre personalităţile tale…

Însă, dincolo de toate astea, principala mea grijă actuală e una de clasică blondă în viaţă: cu ce mă îmbrac…la banchet! Read the rest…

Habar n-am cum să scriu. Decât că săptămâna viitoare am licenţa, iar eu dimineaţă la 6 am avion spre Italia. Chiar nu ştiu cum să nu pară sfidătoare chestia asta. Decât că, uneori, viaţa îţi scoate în cale Oameni şi Momente, pe care am învăţat să îi preţuiesc enorm. Fiindcă aceiaşi oameni, în alte momente pot fi enorm de diferiţi. Nu ştiu să scriu decât că invitaţia asta la Florenţa a fost una de nerefuzat şi-o să vă şi povestesc de ce. Nu pentru a promova nişte branduri, ci pe omul din spatele lor. Un om, cu care abia am dat mâna o dată. Read the rest…

LATER EDIT: Răspunsul ei a fost DA! Detalii aici.

Nu ştiu dacă aţi văzut/citit deja, nu ştiu dacă e băgăcios că li s-au făcut poze şi postat pe internet, dar ştiu precis că iubesc poveştile frumoase. Nu ştiu dacă asta este o poveste frumoasă, dar îmi place să-mi imaginez c-ar fi.

Despre ce este vorba: La mare fiind şi bând o cafea la ibric pe-o plajă din 2 Mai, Cristi Şuţu e martor fără voia lui la următoarea scenă: Read the rest…

…deocamdată. Pentru că nu mă lasă mama. Şi nici iubitul personal.

Pentru că, după ce-am postat întrebarea ieri pe facebook,

Read the rest…

Acasă fiind, am dat întâmplător peste jurnalele mele împrăştiate prin sertare, fiecare cu o cheiţă de gât, de parcă ar fi păstrat secrete de stat şi invitaţia de a fi descoperite. Le-am răsfoit cu mirare, surpriză şi înstrăinare. Am scris un material impresionant. Cantitativ, nu vă gândiţi la altceva, ci doar la faptul că scriu cam de prin clasa a7-a. Jurnale.

Am deschis sertare în capul meu, care nici nu se mai vedeau de sub praful care se aşternuse pe ele, mi-am amintit de atâtea grozăvii, pe care acum nu le mai înţeleg nici cu slujbe. Oare cum am putut eu, înainte de PRIMA ÎNTÂLNIRE cu tipul de care-mi plăcea atât, Read the rest…

Articolul ăsta vine ca răspuns al unei lepşe pe care nici măcar nu am primit-o, dar ca pretext pentru a răspunde cu link unui blog care-mi trimite constant ping back-uri. Roxy, nu ştiu cum faci, dar mulţumesc…
În ceea ce priveşte bărbatul perfect, am câteva observaţii de făcut:

1. Subiectul mă amuză copios
2. News-flash: Bărbatul perfect există!
3. Doar că nu e identic de perfect pentru oricare două doamne diferite între ele.
4. Ceea ce-l cam detronează pe el de la perfectul absolut. Noroc că noi, femeile, ne mulţumim şi cu perfectul simplu.
5. Că n-avem încotro.
6. Decât să ajungem domnişoare bătrâne şi bătaia copiilor de joc. A copiilor altora, desigur, fiindcă în CV-ul unei domnişoare bătrâne ca-la-carte nu încap odraslele din flori. Nici foştii soţi, nici măcar răposaţii.

Ce e cel mai important de reţinut de printre aceste aberaţii e în felul următor: bărbatul perfect există. Acum, depinde pentru cine e perfect, că şi femeile-s diferite. Unele scorpii, altele ieşitoare, urlătoare, strângătoare, mototale, dirijoare, cheltuitoare. Şi din nou depinde, a ce şi pentru ce. Mai ales în ceea ce priveşte cheltuitoare…  a banilor cui şi pentru ce calitate. Că doar nu-i va lua lui ceasuri şi cămăşi şi pantofi, dacă el e oricum perfect. Simplu, nu-i aşa?