ŞI BLONDELE GÂNDESC

Cică mamele de fete şi mamele de băieţi sunt construite din materiale diferite, de parcă producătorul le-ar fi ştiut destinaţia dinaintea inventării ecografiei de 12 săptămâni.

Mitul soacrei cu un ochi la spate şi gheare ascuţite

Mitul există, soacra se formează. De cei care cred în ea. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, nu s-a născut mamă de băiat căreia să nu-i placă de mine. Ba se mai trezesc unele în ultima vreme care mă plac mai mult decât feciorii din dotare, deci ţin să precizez că nici una din extreme nu-i bună.

Eticheta de “soacră” mă scoate din sărite, doar fiindcă sună negativ din start. Şi vă povestesc ceva. De când eram mică. Bunica din partea tatălui şi mama mea s-au înţeles foarte bine de cât sunt eu să-mi amintesc. Nu mai spun că la orice ceartă de-a alor mei, bună-mea asta niciodată nu-i lua partea lu’ tată-mio, de ziceai că e lumea femeilor împotriva lui.

Aşa că îmi veţi înţelege nedumerirea când am auzit-o pe mama prima dată prezentând-o pe bunica drept “soacra mea”. Ştiu precis că m-am uitat ciudat şi nu am înţeles ce i-a venit lu’ mama să vorbească aşa vorbe grele şi în asemenea moment prost, când mai era şi bună-mea de faţă! “Soacră” suna rău în capul meu, da’ rău de tot, ca mama vitregă din Albă-Ca-Zăpada. Ulterior am dedus că ceva e stricat la mine, că în rest nimeni nu reacţiona. Şi mi-am însuşit expresia în vocabular, ca pe cuvintele alea pe care le bănuieşti, chiar dacă nu le-ai căutat niciodată în dicţionar.

Nu toate soacrele sunt “soacre” şi nici toate mamele vitrege cotoroanţe.

-Bărbaţii ăştia nu există. Iar cine a văzut vreunul să mi-l arate şi mie, că-l facem muzeu! Că precis al doilea nu se va mai naşte.

Îmi amintesc un banc pe care nu l-am priceput de prima dată când l-am auzit. Zice aşa, cică de ce au bărbaţii tendinţa la riduri verticale între sprâncene şi femeile transversale, de-a lungul frunţii. Pentru că el întreabă încruntat: Unde-s banii? La care ea răspunde mirată: Care bani?!

Iar nedumerirea nu îşi are originea în vreun IQ subunitar, ci într-un fin spirit de observaţie. Sunt convinsă că într-o familie bărbatul e bine să câştige mai mult - chiar dacă nesemnificativ mai mult - ca să se simtă bine în pantalonii lui. Iar nevastă-sa să se simtă bine pe numele lui. Altfel, se nasc frustrări şi nu mă comentaţi, că am dreptate. Iar cei care nu îmi daţi, veţi ajunge să mă pomeniţi. Asta e ca şi mitul nu vrem virgine de nevastă, dar nici bunuri de uz comun. Mai ales când comun are un echivalent în cifre şi trecut afectiv.

Deci n-am înţeles, fiindcă nu-mi vine să râd la bancurile SF. Nu cred că se mai aplică modelul familial cu banii la grămadă, cu bugete stabilite şi îngheţate numărate. Asta doar aşa, pentru toate tipele alea care declară sus şi tare că l-au prins pe Dumnezeu de-un portofel. Nu înseamnă că, dacă vă minţiţi între voi, într-o zi o să plece broască şi-o să se-ntoarcă prinţ. Ştiu că sunteţi fete isteţe şi cunoaşteţi puterea sugestiei, dar, credeţi-mă, şi voi o să mă pomeniţi…

Ieri cam pe vremea asta, vacanţa şi-a luat zborul şi a lăsat în urmă tot ce ştiam că rămâne după ce zilele de sărbătoare se sfârşesc: locuri goale şi amintiri frumoase.

Mie mi-e dragă rutina mea, însă atunci când o trăiesc şi nu când o observ. Azi am stat. Mâine mă trezesc. Că într-un fel, îmi era dor chiar şi de ea.

Nici una din relaţiile mele cu un băiat nu s-a terminat din cauza unei alte domniţe. Bine, în afară de primul meu iubit, care a plecat tâmpit de una mai mare, care oferea servicii complete, deci nici nu l-am putut condamna. Pe ea însă, da. Şi până în ziua de astăzi, când îmi apare în cale mi se strică respectiva zi cu absolut tot ce ar mai fi putut rămâne bun din ea.

Dincolo de pseudotragicul eveniment, următoarele mele rivale nu mai aveau nici sâni nici fund, disponibili la cerere. Ba nici măcar moravuri uşoare, ca să-mi pot şi eu hrăni imaginaţia cu o figură călcată de maşină sau măcar tunsă zero. Nu, următoarele mele relaţii s-au dus pe apa sâmbetei fiindcă el avea mereu câte o pasiune, cu care se forma un triunghi amoros demn de comedia anului. Unde eu eram prostul principal, bineînţeles. Inteligentul era -ca în toate filmele bune- el, care a făcut de fiecare dată o alegere deşteaptă:  spre deosebire de mine, pasiunea nu l-a părăsit nici în ziua de astăzi. Ea  varia între parametri foarte largi, de la sporturi extreme la sporturi ilegale. Toate dau trăinicie relaţiei. Şi dependenţă, dar nu de iubită.

N-am încercat să-l vindec pe nici unul, pe principiul, pentru a fi cu mine nu trebuie să renunţe la bucuriile lui. Pentru că un iubit nefericit nu îmi foloseşte la nimic. Dar mi-aş dori ca fericirea lui să se hrănească şi din zâmbetul meu, din locurile pe care vreau să i le arăt şi poveştile pe care vreau să i le spun. Care la început erau din categoria “nu-mi vine să cred” şi savurate ca o prăjitură fină, ca apoi să fie mestecate rapid şi scuipate ca o gumă. Ce repede ne obişnuim cu aromele! Şi ce repede ajungem a crede că ceva ni se cuvine doar pentru că am meritat odată… Adverbul e cu intenţie scris legat.

Nu de puţine ori mi-am dorit ca rivala să aibă ţâţe mai mari şi fund mai bombat, să fie vreo frumoasă ori deşteaptă, pentru că astfel aveam varianta cu intervenţii chirurgicale sau culturale şi o excludeam pe aia în care el era prost. Nu de puţine ori şi eu m-am mirat de alegerile pe care le-am făcut. Că mai bine aş fi avut iubiţi urâţi …

Iar ieri s-a iscat o discuţie aprinsă pe twitter, în planuri paralele cu @Buddhabar şi @giapapadia (aici). Arhi a reacţionat ulterior. Oricum, eu cred în continuare că femeia nu va ajunge vreodată să înţeleagă relaţia bărbatului cu berea. Şi mai ales, frecvenţa ei. Vă las să citiţi şi să trageţi singuri concluziile.

Iar pentru doamnele care nu au încă un “echivalent al berii”: puneţi mâna şi faceţi-vă rost!

Întrucât cred că prostituţia e mai puţin curvă decât politica, m-am apucat de meserie, după cum vedeţi: am pus un banner. (explicaţie: “banner” e chestia aia de deasupra care invită subliminal românul la vot.)

Şi da, acest post e un disclaimer. Faţă de mine, în primul rând. Atât mai zic, banner-ul ăsta nu e pentru pantofi. Şi nici pentru orice fel de altă plăcere personală. Dar, adesea, înmormântările costă. Iar eu am ajuns să o plătesc pe a mea. Deocamdată cu bani.
Dar ăsta e alt film. Încă nu ştiu dacă dramă, thriller sau horror.

Revenind.
Am încredere că şi dv gândiţi, chiar dacă unii vă vor blonde

Actualul tău prieten va plăti întotdeauna păcatele celor de dinaintea lui.

Oare soţii plătesc pentru toate greşelile foştilor iubiţi? Şi atunci pentru greşelile soţilor cine plăteşte?

Încerc să elucidez mecanismul prin care oameni buni nu primesc întotdeauna ceea ce merită. Şi nu reuşesc să depăşesc momentul. Sau să îmi dau seama de algoritmul prin care se stabileşte cine cît merită.

Din nou, acesta nu este un post. Dar dacă aveţi răspunsurile care fug de mine la ora asta, rogu-vă, împărtăşiţi-le. Şi vă promit c-o să mai luminez şi pe alţii.

Acesta a fost iniţial un comentairu la postul Ninei. După cum se vede, nu totul sfârşeşte aşa cum plănuieşti când începe:

Cu regrete, dar eu nu o să mă căsătoresc niciodată “pe viaţă”. Că atunci, când o să iau decizia de a face pasul, o să îmi doresc să fie pe viaţă  e cu totul altceva. Dar asta nu e garanţie că o să se şi întâmple asta. Plus, mă iubesc prea mult pentru a mă promite unuia, oricât de bine mi-ar fi spălat el creierul anterior. Nu suntem femeile unor singuri bărbaţi şi nici bărbaţii unor singure femei. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.

Dacă o să mă căsătoresc vreodată, o să fie pentru fix atâta timp cât mi-e bine împreună cu ăla. Iar asta o va şti şi el. Pentru ca nici “binele” nu vine din inerţie. Trebuie întreţinut încontinuu. Iar asta se întâmplă cu jar pe pâine uneori. Siguranţa şi jurămintele sunt moartea pasiunii.

Nina, eu ii admir mai ales pe cei care mai au puţin până la nunta de argint şi decid să pună punct. Dacă tot şi-au sacrficat atâta timp din viaţă, de ce să nu se bucure măcar de ce a mai rămas?! O căsnicie nu ar trebui să fie o proba de rezistenţă, ci un stil de a trăi frumos. Şi mai bine pierzi statutul de “căsătorit”, decât să te pierzi pe tine…

p.s. Însă da, ştiu un cuplu care a divorţat anul ăsta. Dar sincer, nici nu mă mir. Iar pentru el, mă chiar şi bucur.

Purtate pe post de prelungire a ţinutei tale, potrivite oricărei ocazii, oricărei ore şi oricărui scop. Fie că-ţi duci gustarea la birou sau şlapii la nuntă, tot de prost-gust eşti.

Să vă explic. Orice formă de plasă mie se pare urâtă, din principiu. Dar nu am înţeles niciodată de ce colegele de facultate veneau la ora de sport cu echipamentul de stat prin casă, dar transportat în plăsuţă Mango, trimisă de la neamurile din capitală. Sau Lee Cooper, mai autohton. În fine, după ce s-au trezit şi cu Guess în Cluj şi s-au împrietenit cu vânzătorii, fetele mele şi-au dat update la plăsuţe. Nu te joci cu te-ncurci, cine mai era ca ele!

Dacă-mi permiteţi, plasele astea de carton, branduite sunt făcute strict ca să-ţi cari textila de la magazin la dulap. Nu de alta, dar nu sunt gândite pentru sarcini mai mari, cum ar fi: ouăle de la găină sau castraveţii din piaţă. Că surprize-surprize nu se mai difuzează regulat. Şi-atunci să vezi surpriză!

E ca şi când umbli cu butelcuţa de Vitel în buzunarul de la uşa maşinii, dar o umpli la robinet. Iar eticheta e decolorată de soare şi de vremuri. E fals! Un sfat: oului îi stă bine în punga aia de zece bani, de la “abece”. Castravetelui, în coşul de piaţă, iar trenning-ului, în ghiozdan. Sau în geantă. Branduită ‘au ba. Iar la nuntă nu se merge cu şlapii decât, eventual, în picioare. Nu pricep de ce ne luăm încălţări-torturi cu asemena perseverenţă.

Probabil, fiindcă ne plac punguţele branduite?

sursa

Despre viitor nu vreau să ştiu detalii, nici măsurători ori date pentru reperat. Căci dac-or fi acorduri graţioase de-ntâmplări scoase din cărţi, le voi culege cu atenţie, gustându-le pe toate bine. Nu vreau să ştiu nici ce culoare ori ce parfum îmi va plăcea, nu vreau păreri de vrăjitoare şi nici urări de la mulţi ani, sentenţioase. N-am întrebări, nu cer răspunsuri, însă-mi mărturisesc o singură curiozitate:

merită oare ?

Coeficientul de apropiere faţă de un om e dat de unde îţi stau chiloţii atunci când îţi intră în casă. Relaţia dintre cele două e de inversă proporţionalitate.

Şi fără ghilimele de data asta, că vorbesc serios. Chiar aşa e. Pe unii nu-i primeşti nici în ruptul capului la tine, până nu-ţi faci casa să arate de parcă nu locuieşte nimeni acolo. Nici o urmă de mileu pe mobilă (glumesc), nici un fir de păr pe gresie, nici o şosetă aruncată sub pat, nici un vas în chiuvetă.

Sunt case în care am intrat şi totul strălucea, toate stăteau la locul lor şi nimic nu era pus la întâmplare. Unde patul era întotdeauna făcut şi nici o cămaşă la vedere. Unde vasele murdare aveau sistem automat de reciclare şi pus la loc, iar gunoiul era mereu gol.

Imaginea lenjeriei de pat şifonate sau a şamponului fără dop pe marginea chiuvetei nu reprezintă dovezi de loialitate, dar te aduc un milimetru mai aproape de cel care ţi-a descuiat uşa. O casă vizibil locuită va fi întotdeauna mai caldă, mai primitoare. Fiindcă se confundă imagini din propriul tău cămin. Şi asta înseamnă deschidere. Apropiere.

Nu vă mai scuzaţi atâta că “e deranj”. Nu e nimic, e omenesc. Ba chiar e compliment. Să te arăţi aşa cum nu te vede nimeni.