Şi care e mai bine să fii în majoritatea timpului. Atunci când ai de-ales, bineînţeles!
Nu că aş şti cum e să fii doi în unu, artist şi antreprenor deodată. Nici separat nu sunt chiar sigură, deşi, dacă legat de partea mea artistică mai am dubii, în ceea ce o priveşte pe cea de antreprenor sunt sigură: nu prea există.
Fiindcă antreprenorul din mine nu are loc de artistul care se zbate. Ăsta e zbuciumat, domnule, nu doarme noaptea, visează cu ochii deschişi şi e uitucul şef, din tot neamul. Când antreprenorul vrea să rezolve o treabă, artistului îi vine o idee, când ăla vrea să răspundă unui mail, ăstalalt îşi aminteşte de o melodie, când unul simte că arde, celălalt scrie o poezie despre foc. Şi tot aşa… Nu ştiu ce să mă mai fac.
Evident că am o listă cu ce ar trebui să fac! La liste mă pricep… De două zile, dimineaţa pun telefonul să mă cânte pentru aceeaşi porcărie importantă. Doar că seara pare mai mult porcărie decât importantă.
Nunu, antreprenoriatul nu ar trebui să aibă voie să se joace cu artişti, că uite, învaţă numai prostii de la ei.
Ştiu, titlul e din Caragiale. Dar cam aşa mă simt eu în acest Sibiu cu străzi întortocheate şi oameni la fel, după cum zice un preten de-a lu’ tată-mio.
În numele tuturor fetelor care au nevoie de mai multă iubire decât merită. În numele tuturor fetelor.
Iubirea nu e un merit. Iubirea nu e un drept, pe care ţi-l câştigi dacă înveţi bine, eşti ascultătoare şi nu vorbeşti neîntrebată. În iubire, dacă despre asta-i vorba-n propoziţie, nu există merite, ci Gesturi. Există feluri de a spune te iubesc printr-un buchet de lalele sau un biberon încălzit la 3 dimineaţa.
O fată ca ea merita…NU toată preţuirea ta, fiindcă asta sună prea comercial, iar iubirile nu se vând la schimb cu preţuiri. Preţuirea într-o relaţie e atât de urâtă, mai ales că de cele mai multe ori vine după ce s-au împărţit reproşurile, pisica şi copiii. Şi când te trezeşti singur cu doar trecutul care să-ţi ţină de cald, constaţi că te faci pe ea nepreţuire.
Ba o fată ca ea găseşti oriunde altundeva. Însă fiecare va avea aceeaşi mare problemă: nu va fi chiar ea. Oamenii sunt surprinzător de asemănători. Atât în calităţi, cât mai ales în defecte. Ce trebuie să vezi însă e dincolo de evident. E momentul acela în care îţi sună telefonul pe silent în buzunar, dar pui mână să-l scoţi şi vezi că e ea. Ce trebuie să simţi e inexplicabilul. În rest, o fată ca ea, ba chiar mai blondă şi cu picioare mai lungi găseşti oriunde altundeva.
Pe-o fată ca ea ai uitat să o iubeşti ca pe o stea? Cât se vede că versurile astea-s scrise de bărbaţi care vor să vândă bilete la concerte de Valentine’s Day. Scrise pentru cosânzene cu minţile însiropate-n Eminescu la prima vedere. Nici o fată nu vrea s-o iubeşti ca pe o stea, nici s-o mângâi ca pe-un bibelou, doar doar să nu se spargă. Plus, relaţiile la distanţă pierd tot mai mult din puncte. Deşi e probabil avantajos să ai câte o stea din asta prin fiecare oraş din ţară…
Pe-o fată ca ea trebuia să o iubeşti cât te iubea? Nu, pe-o fată ca ea trebuia s-o iubeşti mult mai mult.
De fapt, probabil că pe-o fată ca ea…trebuia s-o iubească altcineva.
Mereu am fost adepta filozofiei care spune că, dacă tot faci un lucru, măcar să-ţi dai silinţa. Astăzi am avut senzaţia că am fost zăpăcită cât pentru un an întreg, cât să mă ridic la toată zăpăcenia şi stângăcia de care ar putea un om da dovadă. Un om blond, desigur.
Ce te faci când toate îţi cad din mână, când de fiecare dată trânteşti capacul de la gunoi (când coşul e metalic şi cineva doarme în casă, nu e tocmai cel mai plăcut), când fiecare uşă se plesneşte în urma ta, când furculiţele pică de pe masă, te împiedici de cizmele tale şi parcă unele clădiri s-au pus anume ca să-ţi stea ţie în cale. După ce era să intru într-un gard, mi-am belit degetele de-un perete. Până la sânge, că eram tare grăbită. Şi zăpăcită. Cât pentru un an.
Sunt sigură că n-aţi păţit niciodată.
Iar de restul detaliilor vă scutesc. Sănătoşi să fim până la anul. Astăzi, blondele au luat pauză. Deşi, în mod oficial, au avut un moment când au pus mâna pe telefon şi s-a rezolvat o situaţie. De parcă ar fi fost mâine.
Fiindcă în Amsterdam e legal să faci aşa ceva. Cum am fumat, am mâncat şi iar am fumat iarbă. Deci n-o să fiu arestată pentru acest post, eventual doar tata mă poate dezmoşteni. Ceea ce însă nu se va întâmpla şi-o să vedeţi de ce. Read the rest…
E modul în care “n-am ştiut ce să-ţi iau” înseamnă de fapt “ştiu că trebuia să-ţi iau ceva, dar n-am avut chef acum să-mi sparg creieii, cât să-mi amintesc cât porţi la cămaşă sau care ţi-e culoarea preferată.” Cadourile nu sunt despre obligaţii, ci despre momentul ăla când vezi ceva pe un raft şi îţi aminteşti instantaneu de o persoană. Şi de câtă bucurie i-ar pricinui ca respectivul obiect să stea pe un raft din casa sa! Read the rest…
După postul cu rufele şi maşina de spălat şi după declaraţia despre noile mele îndeletniciri bucătăriceşti, acest post era parcă subînţeles şi natural, la fel cum, după ce mănânci sărat, te năvăleşte setea. Dacă te apuci de tot felul de chestii noi, Miruno, îţi înmulţeşti problemele, de parcă şi aşa nu ai avea destule. Nu spun că mă plâng, hooo, nu-mi săriţi în cap. Deşi în ultima vreme, blogul s-a cam intitulat “şiblondeleiubesc”, să revenim la realitatea rufelor şifonate.
De ce cămăşile de bărbaţi se calcă atât de mult mai greu decât cele de femei? De ce au hainele atâtea cute? Gulere? Şi nasturi! De când nu mai văzusem eu cămaşă bărbătească la studiat cu fierul de călcat (probabil mi s-or nimerit vreo două de-ale lui tata acum vreo mulţi ani, când te-miri-ce evenimente rare), au apărut nişte unii nasturi care ţin de guler, de taman bine te-ncurcă la călcat. De ce! De ce rufele trebuie spălate pe culori! De ce cămăşile se şifonează? De ce umeraşele doar atârnă, în loc să şi întindă hainele? De ce există mai multe tipuri de fier de călcat? Care-i diferenţa între ele, că fierul e unul singur de la Mendeleev încoace. Cine-a inventat manşetele! Şi de ce trebuie călcate hainele? Read the rest…
Că-mi fuge pământul de sub picioare şi că-mi vând sufletul unor copii care nu vor şti ce să înceapă cu el. La preţ mai mic decât mi-aş fi dorit, că măcar de bani să fii mulţumit, dacă alte garanţii oricum nu ai.
Când am semnat contractul, am simţit cât de mult mă iubeşte mama, ca un copil mic ce se ridică plângând după căzătură şi drept în braţele ei fuge. Imediat apoi, m-am simţit a nimănui, de parcă aş fi confundat locurile cu oamenii. Nu spuneam eu mereu că de locuri nu e bine să ne ataşăm? Şi nici de oameni, preferabil de un câine.
Nu ştiu cum să vă spun. Să-ţi laşi mirosul în casă, peste care să vină altul să respire e o treabă mai complicată decât mi-aş fi imaginat. Read the rest…
PR-ul nu e o limbă străină. Din punctul meu de vedere, cel mai reuşit PR e ăla natural, dacă tu eşti drăguţ/ă de la natură. Dacă nu, ideal e să fii un bun actor. Dacă nu, cel mai bine te apuci de grădinărit. Sau ceva, altceva, nu ştiu ce, că am avut în ultima vreme o discuţie despre riscurile la care te supune practicarea medicinii şi am ajuns la concluzia c-o să mă apuc de cultivat plante, cu toate că şi cu ele trebuie “să ai grijă” cum vorbeşti…
Cum NU se face PR-ul: săptămâna trecută, primesc o invitaţie de la cineva Read the rest…
