ŞI BLONDELE GÂNDESC

Întotdeauna mi-a plăcut sms-ul de după o întâlnire de suflet, în care el îţi urează a enşpe mia oară “noapte bună” şi mulţumeşte Universului că i te-a scos în cale. Mereu am visat mai frumos, adormind cu telefonul lângă ureche, după ce tocmai “l-am mai auzit o dată”. Pe el, nu pe telefon. Insistenţele bărbaţilor pot fi foarte drăgălaşe atunci când sunt bărbaţii potriviţi. Şi când nu sunt mai mulţi deodată.

De aceea, fac următoarea recomandare: sms-ul. Merge la orice oră din zi şi din noapte, chiar dacă o trezeşti şi face spume, imediat se topeşte când vede că e de la tine. Plus, sms-ul e bun că îl poate păstra şi citi când se plictiseşte în autobuz. Sau când se enervezează şi e hotărâtă să te şteargă cu totul din viaţa ei: primul lucru cu care începe e sms-ul. După care se înmoaie şi se mai (răz)gândeşte un pic.

Însă, dacă ai cumva cea mai mică îndoială despre câţi “i” să tastezi în coada verbului “a şti” sub diferite conjugări, abandonează! Dacă ai şi cel mai mic dubiu în legătură cu unde-i locul cratimei în cuvântul “vreo”, renunţă! Şi la cratimă şi la sms, că altfel renunţă fata la tine, dacă-i fată deşteaptă. Dacă nu se prinde, dă-i cu sms-ul, că prinde la fix. Adică, n-are ce strica, dacă-i stricat de dinainte. :p

Concluzia: dacă un om n-a învăţat care-i spielu’ cu cratima şi al doilea “i” (că al treilea e deja pentru olimpici) până în clasa a 3-a e pierdut. N-are să mai înveţe în veci. Plus, probabil a mai ratat vreo câteva chestii pe ici pe colo, prin punctele esenţiale din toate clasele pe care (nu neapărat cu greu, ci cu plăcere) le-a absolvit. Cu plăcere zic, fiindcă i-o fi plăcut mai mult mersul la şcoală decât rămasul la şcoală. E şi asta o treabă.

N-am nimic cu cei care nu ştiu să scrie; doar nu omoară pe nimeni. Doar din când în când, pe maestra pasiune. E păcat că ajungi să apreciezi un băiat, când ştie să scrie corect un sms. Dar nu e nici un păcat să nu apreciezi un băiat din fix acelaşi motiv. Gândiţi-vă, nu e un joc de cuvinte. Îţi vei mulţumi la un moment dat.

Urma un post spart în capul celor care n-au curaj să spună. Celor cărora li se lipesc cuvintele de limbă, fără a putea lua sunet perceptibil de urechea umană. Celor cărora  cuvintele le iau viaţă doar ca vibraţii recepţionate în bătăi de inimă. Însă oamenii nu pot alerga cu EKG-ul după ei. Şi nici gânduri nu pot citi.

Apoi m-am oprit, fiindcă toate adevărurile s-ar sparge în capul meu. Fiindcă mi-am consumat relaţiile pe baza unor precedente, pe care prea rar am îndrăznit a le crea eu însămi. Read the rest…

Săptămâna trecută m-am bronzat organic. Vineri de dimineaţă (sâmbătă aveam marele eveniment: ca o super-naşă ce sunt, mi-a venit vremea să rup turta), m-am înfiinţat la programare, convinsă fiind că e o prostie, dar curioasă să-ncerc marea cu degetul. Şi uşor distrată de această acţiune de blondă tipică. Să vă mai zic că era pe Dorobanţi salonul unde m-am dus? (şi oricât mi-aş dori să glumesc, de data asta nu…)

Bronzarea asta organică e de fapt o vopsitorie cu un pistol special, din care vine vopseaua pulverizată. Dacă aţi crezut că glumeam… nici vorbă! E chiar vopsea. Ceea ce, din nou, mă uşor distrează. Şmecheria cu organic e că mai nou vopseaua e organică. Poftiţi de vă serviţi!

Ce să zic, culoarea s-a tot închis până seara, când arăta foaaaaaaaaarte mişto! (tot în spirit de Dorobanţi) Şi nici nu se împute (ca majoritatea autobronzantelor). E drept că am sacrificat rochiţa, dar să zicem că nu îmi pare rău. Doar şi Ariel-ul are un scop pe lumea asta! Apoi, când am făcut duş (nu ai voie decât după 8 ore) s-a dus şi un strat de vopsea pe canal în jos. Nu s-a pătat vana. Prosopul…câteva umbre. Însă acum arată chiar mai drăguţ, mult mai natural. Sau o fi noaptea de vină? În rest, n-am distrus nimic: nici o lenjerie de pat, nici un sutien, nimic… Acum încerc să întreţin culoarea cu niţel autobronzant şi hidratare. Îmi dă aşa o senzaţie, de zici că eu am fost la mare!

Totuşi, bronzatul organic e o chestie pe care o recomand în cazuri extreme. Adică, merge… Să nu te aud cu solare, că te iau la bătaie.

sursa

Întotdeauna, dacă ai o sumă frumuşică de cheltuit, cea mai bună investiţie e într-o geantă fabuloasă. Una care să fie atât de frumoasă, încât să nu mai conteze cu ce te-ai îmbrăcat în rest!

Pe principiul…toate trec, bluzele se scămoşează, pantalonii se lărgesc, rochiţele se demodează, pantofii se scâlciază, … doar genţile rămân! Asta e concluzia la care am ajuns astăzi la birou cu colega mea.

Întotdeauna, dacă ai un cadou consistent de făcut, cea mai bună investiţie e într-o geantă. Una adevărată. Sau o bijuterie. Şi aici, musai adevărată! De astea, o femeie nu se satură niciodată să colecţioneze. Plus, e ceva de mers la sigur: chiar dacă nu o să-i placă modelul, tot se va bucura. Pe principiul: când e vorba de genţi, ce-i prea mult nu strică. Chiar dacă obiectul stă uitat în dulap, femeia are o mândrie intrinsecă să-şi ştie şifonierul ticsit de lucruri cu potenţial. Vezi, nu rişti nimic!

p.s. Acest post este dedicat taţilor, fraţilor, soţilor, iubiţilor, amanţilor  şi tuturor sponsorilor noştri.

De două sute de mii.

Să vedeţi, în seara asta, vin de la mall cu prietena mea, unde ne cam făcuserăm de cap în atâtea ore cât să ne ia cu durerile de şale şi alte cele. Că în astfel de momente te cam simţi cu musca pe căciulă, că ţara-i în criză şi tu mergi la mall… asta este, nu mă laud că-mi merge tare bine, dar să zicem că muncesc. Iar bani câştig de dinainte să muncesc, însă prea rar am apucat să mă bucur de ei cum cred că aş fi meritat. În afară de un cadou mai consistent pentru mama şi unul pentru tata n-am prea văzut mare lucru. Şi nici viitorul nu se arată prea independent. Asta aşa, în loc de scuză.

Mă parchez în faţa unui Mega Image, să-mi cumpăr nişte apă plată. Cum opresc maşina, sar pe mine 3 ţigăncuşe la vreo 10 ani (poate 7, dacă te gândeşti că la 12 fac copii) că tanti, daţi-ne că ne foame, clasicul text. Rar cad în plasa dumelor de agăţat, însă pe cele cu adevărat bune le ţin minte, de unele, iată, mai scriu şi pe blog. La asta cu foamea n-am rezistat. Erau 3 fetiţe şi le-am întrebat ce să le iau dinăuntru. Câte-o pâine şi nişte salam, poate un suc. La fiecare. Faza cu salamul m-a topit instantaneu, de m-am şi executat. Am venit cu 3 pâinici proaspete, nişte salam şi brânză feliată, o sticlă cu apă (sucul nu e sănătos pentru copii) şi 3 napolitane. Vă zic, din toată plasa mi-am scos mie 2 ape, restul l-am dat lor. La care, două dintre copile au început să strige că cealaltă luase salamul şi “nu, tanti, nu ne dă şi nouă!!!!“. Cu naivitatea-mi blondă, m-am enervat îngrozitor şi i-am spus pe un ton de “dna profesoară” (chiar dacă probabil conceptul le e străin, imperativul a fost uşor de recunoscut) să împartă afurisitul de salam.

La care, ce credeţi, se duce asta mică – da’ cea mai mare dintre ele- la un ghiozdan enorm, ticsit cu mâncare (de nici când am fost plecată singură în prima mea excursie nu mi-a pus mama atâta cu mine, ceea ce înseamnă ceva, credeţi-mă. N-o cunoaşteţi pe mama!), de unde scoate alt salam feliat şi i-l dă celorlalte. Mi-a căzut faţa. Cică: facem schimb, împărţeşte-l cu Săndica. Parcă. Eu am întrebat dacă e bună târguiala şi-am plecat. Cu nervi.

La maşină, asta mare, împărţitoarea, vine să-mi – chipurile- deschidă uşa. Şi să-mi mai ceară 10 lei, că-i trebuie papuci. Ei, în momentul ăla nu mi-a mai părut rău decât de toate acele perechi de sandale, care mi-au plăcut şi pe care nu le-am luat acasă. S-a dus cu bunătatea şi altruismul şi toată solidaritatea ori empatia ori ce vreţi dv cu biata ţărişoară şi toţi acei oameni care nu au ce mânca. Şi i-am spus aşa: Ştii, n-o să-ţi dau nici un leu în plus. Dar vreau să te întreb ceva, că sunt curioasă. Te văd fetiţă drăguţă şi normală. Tu ai cumva mai mult de o burtică? Fiindcă doar câte ai, atâtea poţi sătura. Degeaba ţii ghiozdanul plin cu mâncare şi nu-l împarţi cu surorile tale, că ţie tot doar o burtă îţi rămâne de săturat. Cu restu’ ce faci, că se strică.

Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă se gândea în continuare cum să mă combine. Să mă recombine, de fapt. Nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar ştiu sigur că gestul meu de “pomană” a fost anulat în totalitate de întâmplările de după. De păcatele pe care mi le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu tasta. Dar am ţinut să vă spun şi dv, ca să vă şterg orice urmă de naivitate. Iar faptele bune să le facem când ştim sigur că e nevoie de ele. Altfel, riscăm să ajungă într-un ghiozdan ticsit, gazdă ideală pentru viermi la temperaturi înalte. Dar oare faptele bune bazate pe certificate de certitudine mai sunt fapte bune? Cum facem să fim siguri? sau Cât de mult contează?

Bani nu dau niciodată, dar cu mâncarea credeam că mai spăl din păcate. Acum, probabil va trebui să nu mai “murdăresc” atâtea…

Se caută persoana care a pus coada la prună.

Semnalmente: gură mare, ego pe măsură. Măsura gurii, nu a IQ-ului. (Fiindcă, din punctul meu de vedere, IQ-ul şi cozile n-au făcut niciodată casă bună. Mai ales cele de prună.)

Ofer anticipat ca recompensa un sfat: Dacă găsiţi persoana, trimiteţi-o urgent la psihiatru. Aş zice, pe banii mei, dar n-am atâţia. Că câte prune, atâtea cozi. Căcâ-ul e intenţionat. Că cîh!

Mă-nţelegeţi.

* a pus coada la prună = expresie despre cineva cu un ego deosebit de dezvoltat şi deosebit de degeaba, un fel de fudulie

Accept legea compensaţiei, chiar dacă nu întotdeauna o şi înţeleg. Balanţa s-a echilibrat. Să o înclin spre fabulos va fi o frumoasă provocare.

Zilele astea citeam despre puterea pe care o avem inclusiv asupra trecutului. Nimic nu e îngheţat, nici măcar lacrimile pe care le-ai plâns pentru nenorocit. Până şi în trecut te poţi întoarce ca să-l schimbi, în tabloul percepţiilor tale. Pe trecut, că nenorociţii sunt iremediabili.
Nu să ştergi lacrimile, ci să le dai alt sens.
Când el mi-a spus că eram cea mai grozavă fată din viaţa lui şi că precis va mai trece mult până (cu nuanţă de dacă) va găsi alta la fel, l-am urât, fiindcă nu mă mai puteam opri din plâns. Iar azi, când am certitudinea că fiecare lacrimă şi-a urmat calea cea dreaptă la acel moment, trecutul de atunci e altul. L-am rescris fără să ştiu, ştergând definitiv durerea. Am înlocuit-o cu înţelepciune.

Şi dacă nici măcar trecutul nu mai e bătut în cuie, iar noi suntem sclavii percepţiilor noastre, revin la compensaţia de care vorbeam. Şi care pe mine mă va înţelepţi. (De ce nu s-o fi inventat cuvântul ăsta până acum?!) Fiindcă nu te poţi hrăni din puf ca să-ţi crească aripi. Fiindcă ori te îneci, ori faci alergie.

Iar acum, rămâne să îmi exersez înţelepciunea. O să fie tare distractiv, promit. Fiindcă, să gândeşti -când eşti blondă- e lucru mare, taică! Parol.

Acum, intr-o seară, ieşeam de la metrou la Universitate, când văd un grup de oamneni holbaţi la un nenea cocoţat pe stâlp. Nimic neobişnuit, de altfel, că omul era cu echipament de protecţie, avea scară din aia de nene care se cocoaţă ca să repare chestii, deci, repet, nimic ieşit din comun.

Dar mă opresc, când îi aud pe oamenii de care vă ziceam că se holbau vorbind germană. Rar am auzit în oraşul ăsta limba în care am învăţat eu prima dată să scriu şi să citesc, deci n-o să râdeţi, când o să vă spun că îmi trezeşte un fel de dor. De mine şi de atunci.

Bine, asta nu e relevant decât pentru mine, aşa că trec la subiect. Deci, ăstia toţi stăteau aşa, cu capetele lor blonde atârnate pe spate şi cu privirile suspendate de cabluri, şi se minunatu ce de firăraie şi furtune ne împodobesc oraşul. Iar unul, mai umblat prin România -bag seama- le explica exact ca în titlu, doar cu muuult mai multe semne de mirare. E de înţeles, noi nu le ştim niciodată altundeva poziţionate şi tot ne deranjează în peisaj. Da’ oamenii ăştia ce să mai zică?

Le-am făcut repede poza asta întunecată şi m-am decis s-o şi postez, că doar se potriveşte cu culorile şi cerul Bucureştiului. Mult gri şi harababură de cabluri. Şi-am plecat amintindu-mi de străzile Londrei, fără maşini pe trotuare, cu cer înnorat, dar deloc gri.

Cică mamele de fete şi mamele de băieţi sunt construite din materiale diferite, de parcă producătorul le-ar fi ştiut destinaţia dinaintea inventării ecografiei de 12 săptămâni.

Mitul soacrei cu un ochi la spate şi gheare ascuţite

Mitul există, soacra se formează. De cei care cred în ea. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, nu s-a născut mamă de băiat căreia să nu-i placă de mine. Ba se mai trezesc unele în ultima vreme care mă plac mai mult decât feciorii din dotare, deci ţin să precizez că nici una din extreme nu-i bună.

Eticheta de “soacră” mă scoate din sărite, doar fiindcă sună negativ din start. Şi vă povestesc ceva. De când eram mică. Bunica din partea tatălui şi mama mea s-au înţeles foarte bine de cât sunt eu să-mi amintesc. Nu mai spun că la orice ceartă de-a alor mei, bună-mea asta niciodată nu-i lua partea lu’ tată-mio, de ziceai că e lumea femeilor împotriva lui.

Aşa că îmi veţi înţelege nedumerirea când am auzit-o pe mama prima dată prezentând-o pe bunica drept “soacra mea”. Ştiu precis că m-am uitat ciudat şi nu am înţeles ce i-a venit lu’ mama să vorbească aşa vorbe grele şi în asemenea moment prost, când mai era şi bună-mea de faţă! “Soacră” suna rău în capul meu, da’ rău de tot, ca mama vitregă din Albă-Ca-Zăpada. Ulterior am dedus că ceva e stricat la mine, că în rest nimeni nu reacţiona. Şi mi-am însuşit expresia în vocabular, ca pe cuvintele alea pe care le bănuieşti, chiar dacă nu le-ai căutat niciodată în dicţionar.

Nu toate soacrele sunt “soacre” şi nici toate mamele vitrege cotoroanţe.

-Bărbaţii ăştia nu există. Iar cine a văzut vreunul să mi-l arate şi mie, că-l facem muzeu! Că precis al doilea nu se va mai naşte.

Îmi amintesc un banc pe care nu l-am priceput de prima dată când l-am auzit. Zice aşa, cică de ce au bărbaţii tendinţa la riduri verticale între sprâncene şi femeile transversale, de-a lungul frunţii. Pentru că el întreabă încruntat: Unde-s banii? La care ea răspunde mirată: Care bani?!

Iar nedumerirea nu îşi are originea în vreun IQ subunitar, ci într-un fin spirit de observaţie. Sunt convinsă că într-o familie bărbatul e bine să câştige mai mult - chiar dacă nesemnificativ mai mult - ca să se simtă bine în pantalonii lui. Iar nevastă-sa să se simtă bine pe numele lui. Altfel, se nasc frustrări şi nu mă comentaţi, că am dreptate. Iar cei care nu îmi daţi, veţi ajunge să mă pomeniţi. Asta e ca şi mitul nu vrem virgine de nevastă, dar nici bunuri de uz comun. Mai ales când comun are un echivalent în cifre şi trecut afectiv.

Deci n-am înţeles, fiindcă nu-mi vine să râd la bancurile SF. Nu cred că se mai aplică modelul familial cu banii la grămadă, cu bugete stabilite şi îngheţate numărate. Asta doar aşa, pentru toate tipele alea care declară sus şi tare că l-au prins pe Dumnezeu de-un portofel. Nu înseamnă că, dacă vă minţiţi între voi, într-o zi o să plece broască şi-o să se-ntoarcă prinţ. Ştiu că sunteţi fete isteţe şi cunoaşteţi puterea sugestiei, dar, credeţi-mă, şi voi o să mă pomeniţi…