Să vedeţi, în seara asta, vin de la mall cu prietena mea, unde ne cam făcuserăm de cap în atâtea ore cât să ne ia cu durerile de şale şi alte cele. Că în astfel de momente te cam simţi cu musca pe căciulă, că ţara-i în criză şi tu mergi la mall… asta este, nu mă laud că-mi merge tare bine, dar să zicem că muncesc. Iar bani câştig de dinainte să muncesc, însă prea rar am apucat să mă bucur de ei cum cred că aş fi meritat. În afară de un cadou mai consistent pentru mama şi unul pentru tata n-am prea văzut mare lucru. Şi nici viitorul nu se arată prea independent. Asta aşa, în loc de scuză.

Mă parchez în faţa unui Mega Image, să-mi cumpăr nişte apă plată. Cum opresc maşina, sar pe mine 3 ţigăncuşe la vreo 10 ani (poate 7, dacă te gândeşti că la 12 fac copii) că tanti, daţi-ne că ne foame, clasicul text. Rar cad în plasa dumelor de agăţat, însă pe cele cu adevărat bune le ţin minte, de unele, iată, mai scriu şi pe blog. La asta cu foamea n-am rezistat. Erau 3 fetiţe şi le-am întrebat ce să le iau dinăuntru. Câte-o pâine şi nişte salam, poate un suc. La fiecare. Faza cu salamul m-a topit instantaneu, de m-am şi executat. Am venit cu 3 pâinici proaspete, nişte salam şi brânză feliată, o sticlă cu apă (sucul nu e sănătos pentru copii) şi 3 napolitane. Vă zic, din toată plasa mi-am scos mie 2 ape, restul l-am dat lor. La care, două dintre copile au început să strige că cealaltă luase salamul şi “nu, tanti, nu ne dă şi nouă!!!!“. Cu naivitatea-mi blondă, m-am enervat îngrozitor şi i-am spus pe un ton de “dna profesoară” (chiar dacă probabil conceptul le e străin, imperativul a fost uşor de recunoscut) să împartă afurisitul de salam.

La care, ce credeţi, se duce asta mică – da’ cea mai mare dintre ele- la un ghiozdan enorm, ticsit cu mâncare (de nici când am fost plecată singură în prima mea excursie nu mi-a pus mama atâta cu mine, ceea ce înseamnă ceva, credeţi-mă. N-o cunoaşteţi pe mama!), de unde scoate alt salam feliat şi i-l dă celorlalte. Mi-a căzut faţa. Cică: facem schimb, împărţeşte-l cu Săndica. Parcă. Eu am întrebat dacă e bună târguiala şi-am plecat. Cu nervi.

La maşină, asta mare, împărţitoarea, vine să-mi – chipurile- deschidă uşa. Şi să-mi mai ceară 10 lei, că-i trebuie papuci. Ei, în momentul ăla nu mi-a mai părut rău decât de toate acele perechi de sandale, care mi-au plăcut şi pe care nu le-am luat acasă. S-a dus cu bunătatea şi altruismul şi toată solidaritatea ori empatia ori ce vreţi dv cu biata ţărişoară şi toţi acei oameni care nu au ce mânca. Şi i-am spus aşa: Ştii, n-o să-ţi dau nici un leu în plus. Dar vreau să te întreb ceva, că sunt curioasă. Te văd fetiţă drăguţă şi normală. Tu ai cumva mai mult de o burtică? Fiindcă doar câte ai, atâtea poţi sătura. Degeaba ţii ghiozdanul plin cu mâncare şi nu-l împarţi cu surorile tale, că ţie tot doar o burtă îţi rămâne de săturat. Cu restu’ ce faci, că se strică.

Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă se gândea în continuare cum să mă combine. Să mă recombine, de fapt. Nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar ştiu sigur că gestul meu de “pomană” a fost anulat în totalitate de întâmplările de după. De păcatele pe care mi le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu tasta. Dar am ţinut să vă spun şi dv, ca să vă şterg orice urmă de naivitate. Iar faptele bune să le facem când ştim sigur că e nevoie de ele. Altfel, riscăm să ajungă într-un ghiozdan ticsit, gazdă ideală pentru viermi la temperaturi înalte. Dar oare faptele bune bazate pe certificate de certitudine mai sunt fapte bune? Cum facem să fim siguri? sau Cât de mult contează?

Bani nu dau niciodată, dar cu mâncarea credeam că mai spăl din păcate. Acum, probabil va trebui să nu mai “murdăresc” atâtea…

Semnalmente: gură mare, ego pe măsură. Măsura gurii, nu a IQ-ului. (Fiindcă, din punctul meu de vedere, IQ-ul şi cozile n-au făcut niciodată casă bună. Mai ales cele de prună.)

Ofer anticipat ca recompensa un sfat: Dacă găsiţi persoana, trimiteţi-o urgent la psihiatru. Aş zice, pe banii mei, dar n-am atâţia. Că câte prune, atâtea cozi. Căcâ-ul e intenţionat. Că cîh!

Mă-nţelegeţi.

* a pus coada la prună = expresie despre cineva cu un ego deosebit de dezvoltat şi deosebit de degeaba, un fel de fudulie

Zilele astea citeam despre puterea pe care o avem inclusiv asupra trecutului. Nimic nu e îngheţat, nici măcar lacrimile pe care le-ai plâns pentru nenorocit. Până şi în trecut te poţi întoarce ca să-l schimbi, în tabloul percepţiilor tale. Pe trecut, că nenorociţii sunt iremediabili.
Nu să ştergi lacrimile, ci să le dai alt sens.
Când el mi-a spus că eram cea mai grozavă fată din viaţa lui şi că precis va mai trece mult până (cu nuanţă de dacă) va găsi alta la fel, l-am urât, fiindcă nu mă mai puteam opri din plâns. Iar azi, când am certitudinea că fiecare lacrimă şi-a urmat calea cea dreaptă la acel moment, trecutul de atunci e altul. L-am rescris fără să ştiu, ştergând definitiv durerea. Am înlocuit-o cu înţelepciune.

Şi dacă nici măcar trecutul nu mai e bătut în cuie, iar noi suntem sclavii percepţiilor noastre, revin la compensaţia de care vorbeam. Şi care pe mine mă va înţelepţi. (De ce nu s-o fi inventat cuvântul ăsta până acum?!) Fiindcă nu te poţi hrăni din puf ca să-ţi crească aripi. Fiindcă ori te îneci, ori faci alergie.

Iar acum, rămâne să îmi exersez înţelepciunea. O să fie tare distractiv, promit. Fiindcă, să gândeşti -când eşti blondă- e lucru mare, taică! Parol.

Dar mă opresc, când îi aud pe oamenii de care vă ziceam că se holbau vorbind germană. Rar am auzit în oraşul ăsta limba în care am învăţat eu prima dată să scriu şi să citesc, deci n-o să râdeţi, când o să vă spun că îmi trezeşte un fel de dor. De mine şi de atunci.

Bine, asta nu e relevant decât pentru mine, aşa că trec la subiect. Deci, ăstia toţi stăteau aşa, cu capetele lor blonde atârnate pe spate şi cu privirile suspendate de cabluri, şi se minunatu ce de firăraie şi furtune ne împodobesc oraşul. Iar unul, mai umblat prin România -bag seama- le explica exact ca în titlu, doar cu muuult mai multe semne de mirare. E de înţeles, noi nu le ştim niciodată altundeva poziţionate şi tot ne deranjează în peisaj. Da’ oamenii ăştia ce să mai zică?

Le-am făcut repede poza asta întunecată şi m-am decis s-o şi postez, că doar se potriveşte cu culorile şi cerul Bucureştiului. Mult gri şi harababură de cabluri. Şi-am plecat amintindu-mi de străzile Londrei, fără maşini pe trotuare, cu cer înnorat, dar deloc gri.

Mitul soacrei cu un ochi la spate şi gheare ascuţite

Mitul există, soacra se formează. De cei care cred în ea. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, nu s-a născut mamă de băiat căreia să nu-i placă de mine. Ba se mai trezesc unele în ultima vreme care mă plac mai mult decât feciorii din dotare, deci ţin să precizez că nici una din extreme nu-i bună.

Eticheta de “soacră” mă scoate din sărite, doar fiindcă sună negativ din start. Şi vă povestesc ceva. De când eram mică. Bunica din partea tatălui şi mama mea s-au înţeles foarte bine de cât sunt eu să-mi amintesc. Nu mai spun că la orice ceartă de-a alor mei, bună-mea asta niciodată nu-i lua partea lu’ tată-mio, de ziceai că e lumea femeilor împotriva lui.

Aşa că îmi veţi înţelege nedumerirea când am auzit-o pe mama prima dată prezentând-o pe bunica drept “soacra mea”. Ştiu precis că m-am uitat ciudat şi nu am înţeles ce i-a venit lu’ mama să vorbească aşa vorbe grele şi în asemenea moment prost, când mai era şi bună-mea de faţă! “Soacră” suna rău în capul meu, da’ rău de tot, ca mama vitregă din Albă-Ca-Zăpada. Ulterior am dedus că ceva e stricat la mine, că în rest nimeni nu reacţiona. Şi mi-am însuşit expresia în vocabular, ca pe cuvintele alea pe care le bănuieşti, chiar dacă nu le-ai căutat niciodată în dicţionar.

Nu toate soacrele sunt “soacre” şi nici toate mamele vitrege cotoroanţe.

Îmi amintesc un banc pe care nu l-am priceput de prima dată când l-am auzit. Zice aşa, cică de ce au bărbaţii tendinţa la riduri verticale între sprâncene şi femeile transversale, de-a lungul frunţii. Pentru că el întreabă încruntat: Unde-s banii? La care ea răspunde mirată: Care bani?!

Iar nedumerirea nu îşi are originea în vreun IQ subunitar, ci într-un fin spirit de observaţie. Sunt convinsă că într-o familie bărbatul e bine să câştige mai mult - chiar dacă nesemnificativ mai mult - ca să se simtă bine în pantalonii lui. Iar nevastă-sa să se simtă bine pe numele lui. Altfel, se nasc frustrări şi nu mă comentaţi, că am dreptate. Iar cei care nu îmi daţi, veţi ajunge să mă pomeniţi. Asta e ca şi mitul nu vrem virgine de nevastă, dar nici bunuri de uz comun. Mai ales când comun are un echivalent în cifre şi trecut afectiv.

Deci n-am înţeles, fiindcă nu-mi vine să râd la bancurile SF. Nu cred că se mai aplică modelul familial cu banii la grămadă, cu bugete stabilite şi îngheţate numărate. Asta doar aşa, pentru toate tipele alea care declară sus şi tare că l-au prins pe Dumnezeu de-un portofel. Nu înseamnă că, dacă vă minţiţi între voi, într-o zi o să plece broască şi-o să se-ntoarcă prinţ. Ştiu că sunteţi fete isteţe şi cunoaşteţi puterea sugestiei, dar, credeţi-mă, şi voi o să mă pomeniţi…

Mie mi-e dragă rutina mea, însă atunci când o trăiesc şi nu când o observ. Azi am stat. Mâine mă trezesc. Că într-un fel, îmi era dor chiar şi de ea.

Dincolo de pseudotragicul eveniment, următoarele mele rivale nu mai aveau nici sâni nici fund, disponibili la cerere. Ba nici măcar moravuri uşoare, ca să-mi pot şi eu hrăni imaginaţia cu o figură călcată de maşină sau măcar tunsă zero. Nu, următoarele mele relaţii s-au dus pe apa sâmbetei fiindcă el avea mereu câte o pasiune, cu care se forma un triunghi amoros demn de comedia anului. Unde eu eram prostul principal, bineînţeles. Inteligentul era -ca în toate filmele bune- el, care a făcut de fiecare dată o alegere deşteaptă:  spre deosebire de mine, pasiunea nu l-a părăsit nici în ziua de astăzi. Ea  varia între parametri foarte largi, de la sporturi extreme la sporturi ilegale. Toate dau trăinicie relaţiei. Şi dependenţă, dar nu de iubită.

N-am încercat să-l vindec pe nici unul, pe principiul, pentru a fi cu mine nu trebuie să renunţe la bucuriile lui. Pentru că un iubit nefericit nu îmi foloseşte la nimic. Dar mi-aş dori ca fericirea lui să se hrănească şi din zâmbetul meu, din locurile pe care vreau să i le arăt şi poveştile pe care vreau să i le spun. Care la început erau din categoria “nu-mi vine să cred” şi savurate ca o prăjitură fină, ca apoi să fie mestecate rapid şi scuipate ca o gumă. Ce repede ne obişnuim cu aromele! Şi ce repede ajungem a crede că ceva ni se cuvine doar pentru că am meritat odată… Adverbul e cu intenţie scris legat.

Nu de puţine ori mi-am dorit ca rivala să aibă ţâţe mai mari şi fund mai bombat, să fie vreo frumoasă ori deşteaptă, pentru că astfel aveam varianta cu intervenţii chirurgicale sau culturale şi o excludeam pe aia în care el era prost. Nu de puţine ori şi eu m-am mirat de alegerile pe care le-am făcut. Că mai bine aş fi avut iubiţi urâţi …

Iar ieri s-a iscat o discuţie aprinsă pe twitter, în planuri paralele cu @Buddhabar şi @giapapadia (aici). Arhi a reacţionat ulterior. Oricum, eu cred în continuare că femeia nu va ajunge vreodată să înţeleagă relaţia bărbatului cu berea. Şi mai ales, frecvenţa ei. Vă las să citiţi şi să trageţi singuri concluziile.

Iar pentru doamnele care nu au încă un “echivalent al berii”: puneţi mâna şi faceţi-vă rost!

Şi da, acest post e un disclaimer. Faţă de mine, în primul rând. Atât mai zic, banner-ul ăsta nu e pentru pantofi. Şi nici pentru orice fel de altă plăcere personală. Dar, adesea, înmormântările costă. Iar eu am ajuns să o plătesc pe a mea. Deocamdată cu bani.
Dar ăsta e alt film. Încă nu ştiu dacă dramă, thriller sau horror.

Revenind.
Am încredere că şi dv gândiţi, chiar dacă unii vă vor blonde

Oare soţii plătesc pentru toate greşelile foştilor iubiţi? Şi atunci pentru greşelile soţilor cine plăteşte?

Încerc să elucidez mecanismul prin care oameni buni nu primesc întotdeauna ceea ce merită. Şi nu reuşesc să depăşesc momentul. Sau să îmi dau seama de algoritmul prin care se stabileşte cine cît merită.

Din nou, acesta nu este un post. Dar dacă aveţi răspunsurile care fug de mine la ora asta, rogu-vă, împărtăşiţi-le. Şi vă promit c-o să mai luminez şi pe alţii.

Cu regrete, dar eu nu o să mă căsătoresc niciodată “pe viaţă”. Că atunci, când o să iau decizia de a face pasul, o să îmi doresc să fie pe viaţă  e cu totul altceva. Dar asta nu e garanţie că o să se şi întâmple asta. Plus, mă iubesc prea mult pentru a mă promite unuia, oricât de bine mi-ar fi spălat el creierul anterior. Nu suntem femeile unor singuri bărbaţi şi nici bărbaţii unor singure femei. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.

Dacă o să mă căsătoresc vreodată, o să fie pentru fix atâta timp cât mi-e bine împreună cu ăla. Iar asta o va şti şi el. Pentru ca nici “binele” nu vine din inerţie. Trebuie întreţinut încontinuu. Iar asta se întâmplă cu jar pe pâine uneori. Siguranţa şi jurămintele sunt moartea pasiunii.

Nina, eu ii admir mai ales pe cei care mai au puţin până la nunta de argint şi decid să pună punct. Dacă tot şi-au sacrficat atâta timp din viaţă, de ce să nu se bucure măcar de ce a mai rămas?! O căsnicie nu ar trebui să fie o proba de rezistenţă, ci un stil de a trăi frumos. Şi mai bine pierzi statutul de “căsătorit”, decât să te pierzi pe tine…

p.s. Însă da, ştiu un cuplu care a divorţat anul ăsta. Dar sincer, nici nu mă mir. Iar pentru el, mă chiar şi bucur.

Să vă explic. Orice formă de plasă mie se pare urâtă, din principiu. Dar nu am înţeles niciodată de ce colegele de facultate veneau la ora de sport cu echipamentul de stat prin casă, dar transportat în plăsuţă Mango, trimisă de la neamurile din capitală. Sau Lee Cooper, mai autohton. În fine, după ce s-au trezit şi cu Guess în Cluj şi s-au împrietenit cu vânzătorii, fetele mele şi-au dat update la plăsuţe. Nu te joci cu te-ncurci, cine mai era ca ele!

Dacă-mi permiteţi, plasele astea de carton, branduite sunt făcute strict ca să-ţi cari textila de la magazin la dulap. Nu de alta, dar nu sunt gândite pentru sarcini mai mari, cum ar fi: ouăle de la găină sau castraveţii din piaţă. Că surprize-surprize nu se mai difuzează regulat. Şi-atunci să vezi surpriză!

E ca şi când umbli cu butelcuţa de Vitel în buzunarul de la uşa maşinii, dar o umpli la robinet. Iar eticheta e decolorată de soare şi de vremuri. E fals! Un sfat: oului îi stă bine în punga aia de zece bani, de la “abece”. Castravetelui, în coşul de piaţă, iar trenning-ului, în ghiozdan. Sau în geantă. Branduită ‘au ba. Iar la nuntă nu se merge cu şlapii decât, eventual, în picioare. Nu pricep de ce ne luăm încălţări-torturi cu asemena perseverenţă.

Probabil, fiindcă ne plac punguţele branduite?

sursa

merită oare ?

Şi fără ghilimele de data asta, că vorbesc serios. Chiar aşa e. Pe unii nu-i primeşti nici în ruptul capului la tine, până nu-ţi faci casa să arate de parcă nu locuieşte nimeni acolo. Nici o urmă de mileu pe mobilă (glumesc), nici un fir de păr pe gresie, nici o şosetă aruncată sub pat, nici un vas în chiuvetă.

Sunt case în care am intrat şi totul strălucea, toate stăteau la locul lor şi nimic nu era pus la întâmplare. Unde patul era întotdeauna făcut şi nici o cămaşă la vedere. Unde vasele murdare aveau sistem automat de reciclare şi pus la loc, iar gunoiul era mereu gol.

Imaginea lenjeriei de pat şifonate sau a şamponului fără dop pe marginea chiuvetei nu reprezintă dovezi de loialitate, dar te aduc un milimetru mai aproape de cel care ţi-a descuiat uşa. O casă vizibil locuită va fi întotdeauna mai caldă, mai primitoare. Fiindcă se confundă imagini din propriul tău cămin. Şi asta înseamnă deschidere. Apropiere.

Nu vă mai scuzaţi atâta că “e deranj”. Nu e nimic, e omenesc. Ba chiar e compliment. Să te arăţi aşa cum nu te vede nimeni.

Şi să vedeţi ce descoperim tot butonând: funcţia de apel fals. Asta e o combinaţie de taste a telefonului, de îl faci să sune ca şi când primeşti un apel. Ba mai mult, ai posibilitatea să şi înregistrezi voci, care să se audă din receptor, tocmai pentru a spori veridicitatea convorbirii.
Tare ne-am distrat, mie mi s-a făcut ciudă instantaneu că nu exista invenţia şi pe când eram în liceu. Atunci ştiam să intru la setările tonului de apel pe “orbeşte”, cu telefonul în buzunar. Pentru situaţiile de urgenţă… Cu adevărat tehnologia ne face viaţa mai uşoară şi minciunile mai la-ndemână!

Acum, mă întreb: oare e sănătoasă chestia asta? Adică, nici măcar imaginaţia nu mai trebuie pusă la treabă…

sursa