Ce te faci când toate îţi cad din mână, când de fiecare dată trânteşti capacul de la gunoi (când coşul e metalic şi cineva doarme în casă, nu e tocmai cel mai plăcut), când fiecare uşă se plesneşte în urma ta, când furculiţele pică de pe masă, te împiedici de cizmele tale şi parcă unele clădiri s-au pus anume ca să-ţi stea ţie în cale. După ce era să intru într-un gard, mi-am belit degetele de-un perete. Până la sânge, că eram tare grăbită. Şi zăpăcită. Cât pentru un an.

Sunt sigură că n-aţi păţit niciodată.

Iar de restul detaliilor vă scutesc. Sănătoşi să fim până la anul. Astăzi, blondele au luat pauză. Deşi, în mod oficial, au avut un moment când au pus mâna pe telefon şi s-a rezolvat o situaţie. De parcă ar fi fost mâine.

foto

Cred că am o defecţiune tehnică la capitole din astea mai delicate. Sau poate pe mine m-au comandat aşa din fabricaţie, nici eu nu mai ştiu. Impresia mea că aş avea mai mulţi receptori pentru dureri şi suferinţe era pe cale de a fi combătută chimic, deci ştiinţific de data asta: urma să intru în contact cu fericirea aia, care vine din magazin, în pliculeţe sau jointuri gata rulate. Sau în brioşe transparent ambalate.

Ce simplă ar fi viaţa, să îţi poţi cumpăra fericirea din magazine specializate. Ce simplu ar fi să existe o ţară care să vândă aşa ceva..

Ştii, mi-e foarte greu să cred că poate exista ceva care să mă scoată din minţi, din minţile alea ale mele, care mă chinuie, mă obosesc, mă bucură şi mă îmbogăţesc zilnic de mai multe ori. Mi-e greu să cred că pot fi eu şi fără ele în trupul ăsta mic şi blond.

Acestea au fost gândurile care mă bântuiau pe străzile oraşului. Joi şi vineri nu am mâncat aproape nimic (joi ştiu precis de 2 mere, iar vineri am luat două linguri dintr-o supă de legume), anume să fiu pregătită. Ca o virgină în noaptea nunţii aranjate de părinţi. Unde aici, părinţii erau eu, adică mintea mea conştientă. Eram ca un copil care primeşte jucăria AIA, cu cea mai multă reclamă.

Mai întâi am fumat dintr-un joint făcut cu iarbă şi tutun. Şi-am aşteptat cu mâinile la tâmple. Până mi s-a făcut rău de la atâta tras şi-atâta aer cald la mine în stomac. Să zicem că fiind un fumător neprofesionist, dar cu dorinţă, nu-mi controlam epiglota de fiecare dată corect. Şi-am aşteptat. Vreo 20 de minute. Încercarea numărul 1.

A doua zi, pe vânt, frig şi legalitate, dorinţa rezistă. Mi-am cumpărat o brioşă, vestita brioşă. Pe nemâncate. În afară de culoarea dubioasă şi nisipul din care era făcută, nu am nimic să-i reproşez. Ba mi-a şi astâmpărat foamea, singurul lucru ce mi l-a făcut, se pare. Încercarea numărul 2.

Între timp, îmi pierdeam răbdarea şi speranţele mureau. Am ajuns să mă împrietenesc cu vânzătorii de la magazine, să pun diverse întrebări din categorii ciudate, să-mi îmbogăţesc vocabularul şi cercul de cunoştinţe.

Ultima încercare. Un joint pur, fără tabac, că nu-s eu făcută pentru jumătăţi de măsură. Am studiat situaţia: coffeeshop-ul era valabil, mi-am dat seama după grămezile de leguminoşi ce zăceau holbaţi pe-acolo. Plus, ne duseseră nişte prieteni, tocmai ca să nu ne fraierim singuri. Deci eram în locul potrivit, să ardem iarba! Ce să vă zic, că am rămas lucidă ca ziua, dar ziua în toi de amiaz, că eu dimineaţa mi-s tare confuză. De fel. Orele matinale nu-s cele mai prietenii mei.

Dezamăgirea-mi a fost când, din nou, am ascultat senzaţii descrise de alţii, nu simţite de mine. Era mai rău decât în liceu. Cred că, pe vremea aia, atâta mi-am repetat că-i o prostie şi atâta nu mi-am dorit deloc, că şi acum asta mă bântuie. Diferenţa e însă că astăzi am mult mai mare încredere în mine şi considerabil mai bun control. Din astea, mi-am construit curajul… de-a merge-n Olanda. Credeam că sunt pregătită.

Cineva mi-a spus că, probabil, n-am receptori. Ceea ce-ar însemna că, pentru mine, fericirea e accesibilă doar sufleteşte. Şi până vom descoperi căile ştiinţifice de a o vinde şi pe asta, va trebui să mă consolez cu poveştile altora. Şi să-mi consum fericirea mea gratis, în orice ţară de pe lume.

Dar dacă aveţi receptori de vânzare, vă rog, cumpăr şi eu o pereche. C-apoi să înmulţesc singuri. Între timp, mă simt vinovată pentru a fi vrut vreo clipă să-mi pierd minţile. Mi-e şi teamă să mă gândesc de câte ori n-or fi vrut ele să facă acelaşi lucru cu mine. Ce mai, suntem legate pe viaţă! Şi fiindcă altele nu mai capăt, voi avea mai mare grijă de ele. Iar despre Amsterdam vă povestesc mâine.

Şi ca să lămurim: unul din vouchere poate fi schimbat pe un obiect, celălalt pe o experienţă. Nici o diferenţă. Aceeaşi catastrofă, toate motivele stau în picioare în ambele cazuri. Feriţi-i pe ceilalţi de voucherele voastre!

Disclaimer: voucherele de reduceri nu intră în aceeaşi oală cu gift-voucherele. Una e să-ţi iei pentru tine şi el o vacanţă la hotelul de gheaţă de la Bâlea cu 300 lei în loc de 1000 şi alta e să iei un certificat-cadou de 50 lei la Meli Melo. Trăiască vacanţele şi bugetele noastre!

foto

De ce cămăşile de bărbaţi se calcă atât de mult mai greu decât cele de femei? De ce au hainele atâtea cute? Gulere? Şi nasturi! De când nu mai văzusem eu cămaşă bărbătească la studiat cu fierul de călcat (probabil mi s-or nimerit vreo două de-ale lui tata acum vreo mulţi ani, când te-miri-ce evenimente rare), au apărut nişte unii nasturi care ţin de guler, de taman bine te-ncurcă la călcat. De ce! De ce rufele trebuie spălate pe culori! De ce cămăşile se şifonează? De ce umeraşele doar atârnă, în loc să şi întindă hainele? De ce există mai multe tipuri de fier de călcat? Care-i diferenţa între ele, că fierul e unul singur de la Mendeleev încoace. Cine-a inventat manşetele! Şi de ce trebuie călcate hainele?

Sincer, la Bucureşti, călcam rar. RAR. Niciodată tricouri, pantaloni, lenjerie. De fapt, aveam doar anumite bluze (singurul element vestimentar atât de pretenţios şi evident sub analizatorul vizual al unor cetăţeni preaplictisiţi ) care necesitau metalul încins şi aburii ucigători de cute. Pe acelea le evitam sistematic. Iar atunci când ajungeau cumva în vârful stivei de haine din dulap, de parcă îşi cereau dreptul la purtare, mă treceau fiori pe şira spinării şi toate transpiraţiile imediat când mă gândeam la: scoate fierul, bagă apă, scoate masa, bagă-n priză, du-te-vino şi, mai ales, întotdeauna uitam să scot din priză. Şi, uite-aşa, fierul şi călcatul deveneau o fantomă colectivă, ce mă urmărea din momentul în care păşeam suficient de departe de casă, cât să nu mă mai întorc să verific prize şi alte chestii din astea din tabloul sindromului de persecuţie. 

Să-i calc cămăşile mi-am dorit dintotdeauna. Dar să ne-nţelegem care pe cine: Eu le calc pe ele, nu ele pe nervii mei în picioare!

*După episodul călcat împreună (deşi băiatul face asta singur şi de mult), am decis: astăzi purtăm pulover! Şi cred că, în toate zilele ce vor veni…

? Sfaturi, vă rog. Fie-vă milă…

foto

Când am semnat contractul, am simţit cât de mult mă iubeşte mama, ca un copil mic ce se ridică plângând după căzătură şi drept în braţele ei fuge. Imediat apoi, m-am simţit a nimănui, de parcă aş fi confundat locurile cu oamenii. Nu spuneam eu mereu că de locuri nu e bine să ne ataşăm? Şi nici de oameni, preferabil de un câine.

Nu ştiu cum să vă spun. Să-ţi laşi mirosul în casă, peste care să vină altul să respire e o treabă mai complicată decât mi-aş fi imaginat. Să-ţi cadă firele tale de păr, pe care să vină altul să calce cu indiferenţă e o treabă mai dureroasă decât prevedea durerea. Să-ţi admiri chipul pentru ultima dată în oglinda din baia ta e ca şi când ţi-ai închiria chipul, nu baia. Cât de fericit a fost chipul meu în acea oglindă! Atâtea dimineţi la rând…

Din Cluj plecam cu bucurie. Fiindcă mai rău de atâta nu prea putea să fie. Din Bucureşti am plecat îndoită, întoarsă şi mai sucită decât m-aţi putea înţelege vreodată. Ştiţi, toate alegerile e bine să ni le-asumăm. Pentru toate plătim. Însă diferenţa e că unele sunt cele bune şi altele… nu.

Gânduri bune.

foto

Pentru că, după ce-am postat întrebarea ieri pe facebook,

• răspunsurile au început atât de repede să curgă, încât nici n-aveam vreme să le pricep, apăi să mai şi reacţionez la ele. Pentru că după această postare, am primit 2 mesaje de la doi foarte buni prieteni care-mi argumentau părerea lor “să nu” cu experienţe proprii, invocând şi musculatura spatelui meu, care musculatură? , mai exact.
• Mama mi-a adus argumente cu vase de sânge şi tensiune din capilare, şocuri şi presiuni şi alte traume din astea, la care, ascultând-o, mi-am dat seama că nu merită să o supun. Ea vorbea de mine, dar eu mă gândeam la ea. Oricând vă hotărâţi să săriţi bungee, nu vă anunţaţi mama înainte. Eventual, nici după.
• Iubitul nu mi-a povestit de coloane cervicale, spondiloze, cifoze, scolioze ori mimoze, cu toate că uneori manifest simptome din fiecare câte puţin. În schimb, mi-a zis o vorbă de alint, după care, foarte simplu, să nu mă duc. Tehnica asta cred că de la mine-a învăţat-o: Fără cuvinte, fără detalii, cum ar zice colegul Augustin, ci doar cu emoţii. Funcţionează de fiecare dată!

Acestea fiind spuse, aflaţi că ştiu ce gândiţi. Fiindcă, pentru o clipă, până şi eu am crezut despre mine că-s o fleaţă să mă las astfel manipulată de social media, mama şi iubit. Că-s o fricoasă şi jumătate, că n-am pantaloni pe mine şi că prea alerg după aprobarea celor din jur. Plus, dintotdeauna mi-am dorit să zbor… Dar imediat mi-am dat seama, ce norocoasă-s că am prieteni, mamă şi iubit cărora să le pese şi că nu trebuie să-mi dau drumul spânzurată de la înălţimi periculoase, doar să le dovedesc lor că am voinţă proprie şi lumii, că am pantaloni pe mine . De fapt, mai am şi fuste. Şi, pe care, când îi port mă priveşte strict. Fără cuvinte, fără detalii.

A, şi mi-am amintit de articolul ăsta: Când iubirea îţi dă unele drepturi. Deci, iată că roata s-a întors. Şi, cu mândrie mărturisesc, n-o să fac bungee jumping, fiindcă nu mă lasă mama şi nici iubitul. Mai am să-l întreb şi pe tata. Apoi, abia aştept să se reînvârtă roata. Una e să ai pantaloni pe tine, dar să vedeţi cum e când ai roata de parta ta!

————————————————–

Pentru cei interesaţi: în Bucureşti, în parcul Herăstrău, se va înălţa o macara de 60 de metri, de unde vă veţi putea arăta bărbăţiile metaforic, desigur. O săritură costă 100 lei. Aici e pagina evenimentului de deschidere, aici e pagina lor de facebook. Poate vă interesează, că tare bărbătoşi vă arătaţi. Da’ mamele voastre ştiu?

sursa

Cum NU se face PR-ul: săptămâna trecută, primesc o invitaţie de la cineva să testez nişte produse cosmetice. Să zicem că produsele cosmetice ar fi ultimul lucru care m-ar tenta pe lumea asta (job-ul de beauty editor e un motiv cât pentru o viaţă), însă cele despre care vorbesc erau ceva nou, ce chiar nu încercasem. Am bătut palma, am semnat contract, am primit pachetul. Produsele -varză. Nu mi-au plăcut, nu le-aş da nici de pomană. Nici vorbă să scriu despre ele pe blog (atenţie, acest post este despre PR, nu despre creme!). Aşa că, trimit mail înapoi, spun că nu mi se “potrivesc” respectivele (deci, că eu aş fi totuşi de vină şi nicidecum plasticele din compoziţia lor) şi că, în cazul ăsta, nu aş mai scrie totuşi nimic. Asta fiind un fel de favoare, fiindcă atunci când primeşti un produs la testat, îţi cam dai părerea personală şi întreagă, să zic aşa. Aşa-i pe bloguri. Dar, de obicei, există şi aspecte pozitive legate de produsul respectiv. Adică, găseşti ceva de scris şi în coloana cu “avantaje”. Că, cel puţin, îţi place ambalajul! Ceea ce nu era cazul aici, deci mergem mai departe cu mailul: Le mai scriu că, eventual, le pot trimite produsele înapoi, poate le folosesc ei în vreun fel, cu toate că eu le-am desigilat. Şi cer adresa de livrare. Răspuns la mail: fix adresa de livrare.

Astăzi le pun la poştă. Şi le voi expedia împreună cu multe speranţe privind o îmbunătăţire a felului în care ne ştim gestiona relaţiile publice de genul ăsta. Nu, nu mi-ar fi trebuit să păstrez produsele, creme am destule. Dar mi-ar fi făcut bine să nu mă mai zdrobesc să expediez nişte ceva-uri, care oricum mai mult m-au încurcat decât m-au ajutat.

Ce se dă nu se mai cere. Cu atât mai mult în PR.

p.s. Iar asta îmi aminteşte de un episod de mai demult, când am fotografiat nişte farduri pentru paginile de shopping, pe care voiam să le spargem artistic. Doar că, unele companii, nu spun care că mi-e ruşine de ruşinea lor, ne-au cerut spărturile înapoi!!! Iar din momentul în care am văzut cum mari companii apreciază nişte gunoaie (fiindcă şedinţa foto le-a distrus efectiv), aprecierea mea faţă de măreţia lor s-a dus fix acolo, unde trebuia să ajungă spărturile: la gunoi.

Şi, revenind la bloguri, nu susţine că-mi citeşti blogul şi îţi place foarte mult de el, nu de poziţia lui în Zelist şi de cum ar da asta în rapoartele pentru client, când tu nici măcar n-ai habar că “io–s de la Sibiu”. Sau că lucrez pe plantaţie. – Nu am pretenţia să ştii detalii, precum cât port la picior şi care mi-e culoarea preferată (cu toate că am cunoscut PR-iţe care până şi asta ţineau minte), că nu te seminarizez. Dar măcar să nu semnalizezi că, atunci când mi-ai vizitat blogul, te-ai uitat numai la poze… Apropo, să ştii că-s blondă. Şi gândesc. Dar tu poate ai de promovat vopsea pentru brunete. Care şi ele gândesc, doar nu se potrivesc. Cu lipsa ta de strategie, desigur.

Atunci când vrei să-ţi scriu despre/testez un produs anume, NU MĂ ÎNTREBI DACĂ VREAU să mi-l trimiţi. Mi-l trimiţi. Ăsta e PR-ul. Altfel e ca atunci când inviţi pe cineva să-ţi mănânce ultima prăjitură de pe platou, să-ţi fumeze ultima ţigară sau să îl duci cu maşina până acasă, când toată lumea ştie că, de fapt, dacă într-adevăr vrei, îl urci pe ăla în maşină şi-l păcăleşti că-l laşi la prima staţie de metrou. Dar, de fapt, îl transporţi direct până acasă. Înţelegi ce zic? Un exemplu e Cristiana de la Rogalski, care după ce-am terminat cu examenele, m-a sunat să mă felicite şi să-mi ceară adresa. Fără să-mi spună de ce. Două zile mai târziu, m-am trezit cu un bax de Carlsberg. Dacă am scris pe blog, te întrebi? Am scanat scrisoarea de la ea, am pus-o şi pe profilul personal de facebook. Cred că a strâns mai multe like-uri decât aş fi putut eu blondă şi-n costum de baie. Dacă beau bere, te întrebi? Nu, nicidecum. Dar, de la evenimentul ăsta încoace, s-ar putea să mă apuc. (Şefii copiilor de la Rogalski, dacă citţi asta, să ştiţi că echipa care se ocupă de Carlsberg merită mult mai mult decât un bax de Carlsberg fiecare! Am zis.)

Şi da, acest post este un test. Să vedem cine reacţionează pozitiv.

sursa imaginii 2,  3, 4, pe prima o aveam deja

Nu rareori m-am întrebat oare cum aş putea să-i explic maică-mii că, de fiecare dată când doar îşi poartă vitaminele în geantă, sperând la un transfer supranatural de substanţe, îmi face mie, copilului ei, un rău indirect, dar un rău incontestabil. Incontestabil pentru mine, desigur.
Nu rareori m-am uitat cu o furie grozavă la taică-meu cum fumează, fără a şti cum să-i explic mai clar decât cu argumente pe care le cunoaşte, poze pe care le cumpără, pacienţi pe care îi vede şi cărţi pe care i le cumpăr, că fiecare ţigară aprinsă îmi face şi mie, copilului lui, un rău indirect, dar un rău incontestabil. Pentru mine, desigur, din nou.
Adesea am întrebat-o pe bunică-mea cum îmi poate spune în faţă că nu-i mai are rost viaţa, când eu mai am atâtea evenimente la care s-o invit. Am o festivitate de absolvire în viitorul foarte apropiat, cel puţin o nuntă şi vreo câteva botezuri. Cum să-i explic că fiecare gând al ei din ăsta îmi face mie, copilului copilului ei, un rău incontestabil, desigur. Nu-i aşa?
Iar uneori îi mulţumesc cromozomului Y care m-a ocolit la începuturi şi m-a făcut femeie. Fiindcă e probabil frustrant să poţi avea copii, dar să nu poţi decide dacă le dai cafea, alcool şi zahăr rafinat şi înainte sau doar după naştere. Domnilor, înţelegeţi ce zic. Iar pe el, dacă l-aş pune să jure ceva, n-ar avea legătură cu iubirea, moartea şi despărţirea, ci ar avea legătură cu viaţa. Cu viaţa lui. E singura garanţie pe care aş vrea s-o văd înregistrată la “primărie”. Că de restu’ ne putem ocupa singuri.

E oare jignitor să ai impresia că iubirea îţi dă asemenea drepturi uriaşe? E totuşi înţelegător, fiindcă iubirea face asta doar când e uriaşă.

De la perfectul compus folosit în acest text, mama tot în geantă îşi poartă vitaminele, tata încă nu a citit cărtea pe care i-am dat-o, doar bunica s-a răzgândit. La propriu. Nu ştiu ce a determinat-o; de fapt, nici nu mă interesează. Ce-i important e că am o bunică tânără de 82 de ani, care face socoteli în cap mai bine decât mine, care organizează petreceri cu prietenele şi-şi face planuri pentru toaletele pe care să le poarte la evenimentele menţionate mai sus. A, şi parcă face nişte prăjituri din ce în ce mai bune. Iar dacă înţelepciunea vine împreună cu vârsta, am încredere că se va apuca şi tata la un moment dat de citit recomandările mele, iar mama va scoate din geantă vitaminele şi le va băga pe gât. (Nu pe aceleaşi, evident.) Iar eu… voi înţelege că iubirea nu-ţi dă drepturi, ci numai libertăţi. De fapt, asta înţeleg şi acum. Dar degeaba, că nu simt. Şi fiecare ţigară tot personal o iau.

 sursa

Sunt momente în care, dacă aş şti, ţi-aş spune şi ţie. Şi altele, în care conjugările îşi pierd sensul şi singura rămasă valabilă e persoana întâi şi pluralul:

noi

Precum pictorii geniali au perioade, precum marii filosofi au etape, eu sunt într-o stare blondă demult şi defazată din fabricaţie. În aceste momente însă, umblu hăbăucă după imagini pe net. Imagini cu poveste. O să vă placă linkul ăsta.

Care ar fi parametri care asigură continuitatea muncii la un nivel optim? Privită ca ceva în sine, şi munca are nevoie de noi pentru a exista. La fel cum maşina are nevoie de un şofer pentru a se deplasa. Munca fără noi e mai rea decât o maşină fără şofer. Fiindcă nici măcar n-are pe ce se pune praful. Însă munca făcută de un om isteţ, harnic şi odihnit e ca un Ferrari condus de Schumacher în vremurile lui de aur. Doar că isteţimea, hărnicia şi odihneala nu sunt atribute pe care le treci în CV ca pe mărimea la pantof: cu garanţia că şi de te-ngraşi ori slăbeşti, de întinereşti ori îmbătrâneşti, asta nu se schimbă niciodată. Isteţimea se întreţine prin creativitate, hărnicia prin libertate şi odihneala prin îndeplinirea celor de mai sus. Sau?

De ce avem nevoie ca să muncim bine? (- în afară de faptul că trebuie să ne placă munca, lucru stabilit deja aici.) De laudă, de satisfacţii, de recompensă. Şi nu, nu întotdeauna unele le implică pe altele.

Este motivul pentru care tot mai mulţi oameni isteţi, harnici şi odihniţi merg să-şi adune laude, satisfacţii şi recompense din tot mai occidentale colţuri ale lumii. Nu e o chestie personală faţă de ţară. Ea, ţara, ar fi flatată să fie aşa. E o chestie personală faţă de isteţimea, hărnicia şi odihna pe care nu le mai poţi suporta de unul singur. Şi vrei să le împarţi şi cu alţii. Unii care înţeleg ce înseamnă ele.

Astăzi m-am întâlnit cu un bun prieten, care se pregăteşte să plece din ţară. Da, pentru o vreme. O vreme îndelungată.

foto 1, 2

Na, mie asta mi se pare senzaţional! Îl felicit pe respectivul “Rumbu” şi mă bucur să aflu că aşa ceva chiar s-a întâmplat! De acum înainte, sper să fie tot mai puţină lume care să nu aibă acces în anumite locuri din indiferent ce motive tâmpite.

De ce nu am scris despre asta mai devreme? Fiindcă povestea nu e lacrimogenă, omul nu face apel la nici un şantaj emoţional, ci a mers bine-merci la tribunal, a tăcut şi-a făcut. Şi exact cum a zis Valeriu într-un comentariu la postul anterior: şi-a comunicat victoria, nu declaraţia de război. Doar că poveştile ale căror finaluri le cunoaştem nu mai sunt atât de savuroase, nu-i aşa?

Să inspirăm adânc şi să mergem mai departe. În pantaloni scurţi

Clubul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela.

Şi în termenul “clientelă” intră TOATĂ lumea, potenţiali clienţi, din moment ce nu vrem să facem discriminări şi să ne împărţim pe categorii cu sau fără scaun cu rotile. Da, e vorba de scandalul din nu-ştiu-care club din Timişoara, în care, unei femei imobilizate i-a fost interzis accesul. În afara faptului că bodyguard-ul de la intrare o fi fost vreun bou-vagon triunghiular cu IQ mai mic decât numărul de la pantof, toată povestea asta e un subiect de presă de toată jena. Nu zic că e ok că nu au lăsat-o pe biata femeie să intre, dar nu înţeleg de ce e ATÂTA agitaţie? Nu zic că ea s-ar fi simţit bine într-un loc în care toată lumea dansează şi ea, evident, nu poate, nu zic nici că s-ar fi simţit prost, că nu îmi pot imagina şi nici nu este treaba mea. Dar pot să îmi dau cu părerea, cât să spun să vă relaxaţi niţel, că prea vă daţi susţinători ai non-discriminării, discriminând intenţionat tocmai pe cei care nu au fost discriminaţi de soartă. Fapt pentru care nici aceştia nu au nici un fel de vină. Iar ei şi-au rezervat din timp dreptul ăla afişat pe uşa de la intrare şi la început de articol.

Vă amintiţi cum, în clasa a noua, voiam şi noi în club cu colegii, iar pe băieţi niciodată nu-i lăsau bodyguarzii să intre? Fiindcă, fie erau prea mici de statură, fie prea mici la portmoneu, fie prea minori în buletin. Din punctul meu de vedere, e cam tot aia, că nici ei, săracii, n-aveau nici o vină că nu s-au născut mai repede şi n-au crescut mai mult. Dar astea erau regulile. Uneori acelaşi club îi lăsa, alteori nu. Teritoriul lor, regulile şi variabilele lor. Iar noi, fetele, mereu regretam că i-am luat pe puşti după noi, fiindcă nu-i puteam lăsa la poartă şi noi să coborâm în beciurile adolescenţei zbenguite. Şi în ziua de astăzi sunt locuri în care se impun anumite ţinute. Da’ poate vrea şi nea Nelu din vârful dealului acolo, nu zic că i-ar plăcea, că ar şti să ţină furculiţa-n mâna stângă şi să-şi pună şervetul pe genunchi, nu zic că i-ar plăcea mâncarea, nici că nu s-ar sătura de ea, zic doar că poate şi-o dori… Dar nu ţi-l lasă nimeni înăuntru până nu-şi scoate mirosul de telemea proaspătă din cojoc. Şi nimeni nu-i de vină că telemeaua pute.

Apoi, poate nu vă amintiţi, dar vă povestesc eu cum, când tocmai mă mutam încoace, colegilor mei de la stomatologie din Cluj le erau băgaţi pe gât la stagii nişte studenţi străini de la alte secţii, pentru a împărţi scaunele şi timpul între ei. Când ar fi fost mult mai eficient să aibă fiecare ora şi scaunul lui de lucru, român sau străin, înmod egal. Doar fără intersectări şi aglomerări din astea multiculturale, când tu mergeai la şcoală să înveţi de dinţişori, nu de limbi străine. Însă motivul pentru care nu se putea face program separat era -aţi ghicit- DISCRIMINAREA! Aşa că mai bine i-am sacrificat pe toţi (inclusiv pe pacienţi), dar am păstrat ambasadele fericite şi pe toţi ăştia ca voi, care văd o singură faţă a discriminării, liniştiţi.

Haideţi, vă rog, nu ne faceţi să ne simţim prost că nu suntem discriminaţi. Şi să abandonăm subiectul. Menţionez că sunt mare fan Timişoara (în continuare) şi telemea de Sibiu, că în cluburi nu-mi place, iar în maşina mea nu las pe oricine să urce. (Când nu mi-am ascultat intuiţia în această privinţă, a ieşit urât. De atunci, m-am învăţat minte.) Şi că singura discriminare din această poveste a fost înfăptuită de natură, atunci când nu l-a înzestrat pe bou-vagon cu o locomotivă mai silenţioasă. Nu ştiu dacă şi prostia se încadrează la handicapuri. Dar mă interesez.

*Au scris despre asta: Groparu, Denisuca, Criserb, Andrei Crivăţ şi alţii. E păcat că singura reacţie a acestui club a fost să şteargă comentariile oamenilor de pe facebook şi că altfel nu a intervenit în nici un fel. Cred că le-ar trebui un Social Media Crisis-Manager

LE: Iar faptul că ea se gândeşte să dea clubul Heaven în judecată (sursa) mi se pare ca un show marca Măruţă: incredibil!

sursa

Fiindcă întotdeauna există ţigara de după cea de dinainte, butonul repeat şi non-stopul de la parter. Asta, până m-oi lecui şi eu de atâta îngheţată…

Mi-a plăcut asta. Ignoraţi excesul de cratime şi-apoi vedeţi şi dumneavoastră.

Niciodată nu mi-au plăcut sarmalele. Sau chiftelele. Nici cerceii lungi. Sau întrebările interminabile ale altora. (că pe-ale mele, măcar le spun în gând şi obosesc singură) Nu mi-a plăcut când eram mică faptul că trebuia să mănânc, să dorm şi să spun poezii-n germană atunci când voiau ei. Nu mi-au plăcut cratiţele cu mâncare la pachet şi nici insistenţele care veneau împreună cu ele. Fiindcă de foame n-o să mor niciodată, iar, deocamdată, cred că putem vorbi de lucruri mai frumoase decât cadavre de pui rumenite în tigăi. N-am nimic cu puiul, ba chiar îmi place şi-l mănânc.

Adesea am stricat programul altora, fiindcă planurile mele erau mai importante. Adesea mi-am băgat picioarele în promisiunile făcute mie însămi şi furculiţa, în pireo-frişca făcută acasă. Sau prăjiturile bunicii. Şi toate astea, la aceeaşi masă Niciodată n-am avut sentimentul că aş aparţine de ceva. În afară de şcoala generală. În liceu, când toată lumea ieşea cu colegii de clasă, eu eram mai prietenă cu cei mai mari. Într-a doişpea, când colegilor mei li se striga ultima dată catalogul, eu nu eram acolo, ci în altă clasă, cu alt coleg de bancă. Mişcarea din A în B a fost una din cele mai fericite ale vieţii mele. Apoi, la facultate. Am încercat de toate. În primul an, când toţi se străduiau să facă impresie bună la stagii, eu mă străduiam să nu adorm la ore. Era grea viaţa în cămin pe vremea aia, puţin somn, mult Seven şi Obsession. Apoi, în anul doi, când mi-au ajuns petrecerile până peste cap (şi acum mă întreb cum am supravieţuit acelei sesiuni de iarnă fără nici o restanţă şi chiar cu bursă la activ! ce face tinereţea din om…), am hotărât să mă aşez la casa mea. Când lumea încă se adapta la viaţa studenţească, eu îmi exercitam varianta de fată cuminte, un soi de casnică fidelă şi dusă la biserică. Dar când altarul se simţea mult prea aproape şi tiparele fericirii altora se instaurau încet şi-n realitatea mea, am hotărât că  e prea simplu ca să-mi placă şi-am dispărut din peisaj. La propriu, căci m-am mutat la Bucureşti. Acum, în anul şase, când colegii mei fac planuri de căsătorie şi caută nume pentru prunci, eu încă mă mai joc cu păpuşile. De câteva ori pe săptămână, când mă nimeresc la nepoţica mea. Uneori nici ei nu-i vine să creadă.  Când unii se maturizează, alţii au din nou 1 an şi jumătate…

Asta nu e povestea vieţii mele în 10 propoziţii, ci demonstraţia singurei teoreme care-mi mai ridică moralul la ora asta: nu sunt vinovată, ci doar rebelă. Acesta e sentimentul care m-a chinuit dintotdeauna, mi-a explicat o prietenă zilele trecute. Şi a făcut lumină în capul meu bântuit de-atâtea controverse. Mi-a spus că sunt o rebelă, dar fără să mă afişez. N-am ştiut asta până acum, că m-aş fi lăudat mai repede.

Doar am resimţit neadaptarea la mese împănate şi rime stricate. Şi m-aţi pedepsit pentru asta. Astăzi, încă o dată. Ştiţi, uneori mi-ar plăcea să-mi placă sarmalele, Cola şi ţigările. Dar sunt atât de banale, încât nici în text nu-mi place cum le şade.

Întotdeauna când vi se pare ceva sau cineva cu fundu-n sus, întrebaţi-vă mai întâi de unde vă uitaţi dumneavoastră. O fi de la monitor?

Cu respect şi ceva mai puţini nervi,

Miruna

Nu zic că să ai facebook e perfect normal. Nu zic nimic dacă ţi-ai făcut facebook, ai testat platforma o vreme, ţi-ai găsit vreo 2 prieteni şi 3 colegi pe care nu-i suportai în liceu. I-ai văzut mai chelioşi,  cu 2 copii mai mulţi decât tine şi nevastă mai grasă decât a ta, deci te-ai liniştit. După ce ai dat 2-3 like-uri şi n-ai înţeles care-i treaba cu “poke”, poţi să te retragi liniştit. Ba chiar şi înţeleg când spui că facebook e o prostie. Fiindcă ştii despre ce prostie-i vorba!

———————————

De parcă nouă, muritorilor de rând, care-am decolorat F5-ul la tastatură, de câte ori pe zi îl folosim… de parcă nouă ne trebuie. Nu ne trebuie, domne, ne place. Sîc!