Şi care e mai bine să fii în majoritatea timpului. Atunci când ai de-ales, bineînţeles!

Nu că aş şti cum e să fii doi în unu, artist şi antreprenor deodată. Nici separat nu sunt chiar sigură, deşi, dacă legat de partea mea artistică mai am dubii, în ceea ce o priveşte pe cea de antreprenor sunt sigură: nu prea există.

Fiindcă antreprenorul din mine nu are loc de artistul care se zbate. Ăsta e zbuciumat, domnule, nu doarme noaptea, visează cu ochii deschişi şi e uitucul şef, din tot neamul. Când antreprenorul vrea să rezolve o treabă, artistului îi vine o idee, când ăla vrea să răspundă unui mail, ăstalalt îşi aminteşte de o melodie, când unul simte că arde, celălalt scrie o poezie despre foc. Şi tot aşa… Nu ştiu ce să mă mai fac.

Evident că am o listă cu ce ar trebui să fac! La liste mă pricep… De două zile, dimineaţa pun telefonul să mă cânte pentru aceeaşi porcărie importantă. Doar că seara pare mai mult porcărie decât importantă.

Nunu, antreprenoriatul nu ar trebui să aibă voie să se joace cu artişti, că uite, învaţă numai prostii de la ei.

foto

În Sibiu, angajaţii indiferent ai căror instituţii/companii/orice nu pot fi deranjaţi, prin regulă, de către client. Asta însemnând să-şi ducă plozii la grădiniţă, de la grădiniţă să-i culeagă, să-i ducă acasă, unde să le dea zama cea de toate zilele şi diazepamul cel atoateliniştitor. Mai ales al agitaţiilor materne. Asta în toiul amiezii, în timp ce clientul e în toiul aşteptării. Păi dacă n-am mai aşteptat la Valentine şi tanti Nicolete, de mi-au ieşit aşteptările pe nas şi de-acolo s-au dus direct la vale. Data viitoare ştiu la ce să NU mă mai aştept.

Mă duc la chinezi. Care chinezi au nişte vinete în ceva sos dulce-acrişor, de îţi vine să te muţi la ei vreo săptămână. La final, i-am zis chelnărului non-chinez, sibian get-beget şi mai acru decât sosul din farfurie, că ce bună-i mâncarea şi că ce mult ne-a plăcut. Nu-mi amintesc să fi răspuns ceva din vârful buzelor, iar pe memoria de scurtă durată m-am putut întotdeauna baza. Doar am absolvit o facultate.

Sibienii sunt nişte oameni aparte, printre care cu drag şi onoare mă număr. Care parte, rămâne de văzut. Mă întâlnesc azi cu o prietenă, care-mi povestea consternată cât de reticenţi suntem noi, în inima Ardealului. Sibianul e conservator, clasic şi tipicar. Sibianul nu crede până nu vede şi, de asta, toate merg greu aici, până şi traficul. Aşa că, azi am ales să merg pe jos până “pe centru”.

În schimb, sibienii aşteaptă să se facă verde la semafor. Sau e o explicaţie. Sibienii aşteaptă.

Şi fiindcă părinţii mei sunt sibieni, eu însămi sunt aşa, precum şi majoritatea celor pe care-i iubesc, nu credeţi că postul ăsta e urâcios. I-am iertat de mult pe sibieni, dar i-am părăsit fără regrete când am început să-i bănuiesc de cele de mai sus. Mă gândesc că-s şanse mai mari să facă alţii ordine în întortocheala din capu-mi ăla blond. De aia am plecat, că de iubit, vă iubesc în continuare.

p.s. În ţările (mai) civilizate, rar eşti lăsat să aştepţi ca şi client. Nu discutăm de cozile la supermarket. Vorbim de bunăvoinţă. În timpul programului, da? În ţările civilizate, ţi se zâmbeşte de Oscar la restaurant. Tocmai ca să nu-ţi stea mâncarea-n gât şi, eventual, să chiar revii. Dar în ţările civilizate nimeni nu aşteaptă verdele la semafor. Poate şi asta e o explicaţie. Pentru care-au ajuns alţii primii în civilizaţie.

foto

Iubirea nu e un merit. Iubirea nu e un drept, pe care ţi-l câştigi dacă înveţi bine, eşti ascultătoare şi nu vorbeşti neîntrebată. În iubire, dacă despre asta-i vorba-n propoziţie, nu există merite, ci Gesturi. Există feluri de a spune te iubesc printr-un buchet de lalele sau un biberon încălzit la 3 dimineaţa.

O fată ca ea merita…NU toată preţuirea ta, fiindcă asta sună prea comercial, iar iubirile nu se vând la schimb cu preţuiri. Preţuirea într-o relaţie e atât de urâtă, mai ales că de cele mai multe ori vine după ce s-au împărţit reproşurile, pisica şi copiii. Şi când te trezeşti singur cu doar trecutul care să-ţi ţină de cald, constaţi că te faci pe ea nepreţuire.

Ba o fată ca ea găseşti oriunde altundeva. Însă fiecare va avea aceeaşi mare problemă: nu va fi chiar ea. Oamenii sunt surprinzător de asemănători. Atât în calităţi, cât mai ales în defecte. Ce trebuie să vezi însă e dincolo de evident. E momentul acela în care îţi sună telefonul pe silent în buzunar, dar pui mână să-l scoţi şi vezi că e ea. Ce trebuie să simţi e inexplicabilul. În rest, o fată ca ea, ba chiar mai blondă şi cu picioare mai lungi găseşti oriunde altundeva.

Pe-o fată ca ea ai uitat să o iubeşti ca pe o stea? Cât se vede că versurile astea-s scrise de bărbaţi care vor să vândă bilete la concerte de Valentine’s Day. Scrise pentru cosânzene cu minţile însiropate-n Eminescu la prima vedere. Nici o fată nu vrea s-o iubeşti ca pe o stea, nici s-o mângâi ca pe-un bibelou, doar doar să nu se spargă. Plus, relaţiile la distanţă pierd tot mai mult din puncte. Deşi e probabil avantajos să ai câte o stea din asta prin fiecare oraş din ţară…

Pe-o fată ca ea trebuia să o iubeşti cât te iubea? Nu, pe-o fată ca ea trebuia s-o iubeşti mult mai mult.

De fapt, probabil că pe-o fată ca ea…trebuia s-o iubească altcineva.

Ce te faci când toate îţi cad din mână, când de fiecare dată trânteşti capacul de la gunoi (când coşul e metalic şi cineva doarme în casă, nu e tocmai cel mai plăcut), când fiecare uşă se plesneşte în urma ta, când furculiţele pică de pe masă, te împiedici de cizmele tale şi parcă unele clădiri s-au pus anume ca să-ţi stea ţie în cale. După ce era să intru într-un gard, mi-am belit degetele de-un perete. Până la sânge, că eram tare grăbită. Şi zăpăcită. Cât pentru un an.

Sunt sigură că n-aţi păţit niciodată.

Iar de restul detaliilor vă scutesc. Sănătoşi să fim până la anul. Astăzi, blondele au luat pauză. Deşi, în mod oficial, au avut un moment când au pus mâna pe telefon şi s-a rezolvat o situaţie. De parcă ar fi fost mâine.

foto

Cred că am o defecţiune tehnică la capitole din astea mai delicate. Sau poate pe mine m-au comandat aşa din fabricaţie, nici eu nu mai ştiu. Impresia mea că aş avea mai mulţi receptori pentru dureri şi suferinţe era pe cale de a fi combătută chimic, deci ştiinţific de data asta: urma să intru în contact cu fericirea aia, care vine din magazin, în pliculeţe sau jointuri gata rulate. Sau în brioşe transparent ambalate.

Ce simplă ar fi viaţa, să îţi poţi cumpăra fericirea din magazine specializate. Ce simplu ar fi să existe o ţară care să vândă aşa ceva..

Ştii, mi-e foarte greu să cred că poate exista ceva care să mă scoată din minţi, din minţile alea ale mele, care mă chinuie, mă obosesc, mă bucură şi mă îmbogăţesc zilnic de mai multe ori. Mi-e greu să cred că pot fi eu şi fără ele în trupul ăsta mic şi blond.

Acestea au fost gândurile care mă bântuiau pe străzile oraşului. Joi şi vineri nu am mâncat aproape nimic (joi ştiu precis de 2 mere, iar vineri am luat două linguri dintr-o supă de legume), anume să fiu pregătită. Ca o virgină în noaptea nunţii aranjate de părinţi. Unde aici, părinţii erau eu, adică mintea mea conştientă. Eram ca un copil care primeşte jucăria AIA, cu cea mai multă reclamă.

Mai întâi am fumat dintr-un joint făcut cu iarbă şi tutun. Şi-am aşteptat cu mâinile la tâmple. Până mi s-a făcut rău de la atâta tras şi-atâta aer cald la mine în stomac. Să zicem că fiind un fumător neprofesionist, dar cu dorinţă, nu-mi controlam epiglota de fiecare dată corect. Şi-am aşteptat. Vreo 20 de minute. Încercarea numărul 1.

A doua zi, pe vânt, frig şi legalitate, dorinţa rezistă. Mi-am cumpărat o brioşă, vestita brioşă. Pe nemâncate. În afară de culoarea dubioasă şi nisipul din care era făcută, nu am nimic să-i reproşez. Ba mi-a şi astâmpărat foamea, singurul lucru ce mi l-a făcut, se pare. Încercarea numărul 2.

Între timp, îmi pierdeam răbdarea şi speranţele mureau. Am ajuns să mă împrietenesc cu vânzătorii de la magazine, să pun diverse întrebări din categorii ciudate, să-mi îmbogăţesc vocabularul şi cercul de cunoştinţe.

Ultima încercare. Un joint pur, fără tabac, că nu-s eu făcută pentru jumătăţi de măsură. Am studiat situaţia: coffeeshop-ul era valabil, mi-am dat seama după grămezile de leguminoşi ce zăceau holbaţi pe-acolo. Plus, ne duseseră nişte prieteni, tocmai ca să nu ne fraierim singuri. Deci eram în locul potrivit, să ardem iarba! Ce să vă zic, că am rămas lucidă ca ziua, dar ziua în toi de amiaz, că eu dimineaţa mi-s tare confuză. De fel. Orele matinale nu-s cele mai prietenii mei.

Dezamăgirea-mi a fost când, din nou, am ascultat senzaţii descrise de alţii, nu simţite de mine. Era mai rău decât în liceu. Cred că, pe vremea aia, atâta mi-am repetat că-i o prostie şi atâta nu mi-am dorit deloc, că şi acum asta mă bântuie. Diferenţa e însă că astăzi am mult mai mare încredere în mine şi considerabil mai bun control. Din astea, mi-am construit curajul… de-a merge-n Olanda. Credeam că sunt pregătită.

Cineva mi-a spus că, probabil, n-am receptori. Ceea ce-ar însemna că, pentru mine, fericirea e accesibilă doar sufleteşte. Şi până vom descoperi căile ştiinţifice de a o vinde şi pe asta, va trebui să mă consolez cu poveştile altora. Şi să-mi consum fericirea mea gratis, în orice ţară de pe lume.

Dar dacă aveţi receptori de vânzare, vă rog, cumpăr şi eu o pereche. C-apoi să înmulţesc singuri. Între timp, mă simt vinovată pentru a fi vrut vreo clipă să-mi pierd minţile. Mi-e şi teamă să mă gândesc de câte ori n-or fi vrut ele să facă acelaşi lucru cu mine. Ce mai, suntem legate pe viaţă! Şi fiindcă altele nu mai capăt, voi avea mai mare grijă de ele. Iar despre Amsterdam vă povestesc mâine.

Şi ca să lămurim: unul din vouchere poate fi schimbat pe un obiect, celălalt pe o experienţă. Nici o diferenţă. Aceeaşi catastrofă, toate motivele stau în picioare în ambele cazuri. Feriţi-i pe ceilalţi de voucherele voastre!

Disclaimer: voucherele de reduceri nu intră în aceeaşi oală cu gift-voucherele. Una e să-ţi iei pentru tine şi el o vacanţă la hotelul de gheaţă de la Bâlea cu 300 lei în loc de 1000 şi alta e să iei un certificat-cadou de 50 lei la Meli Melo. Trăiască vacanţele şi bugetele noastre!

foto

De ce cămăşile de bărbaţi se calcă atât de mult mai greu decât cele de femei? De ce au hainele atâtea cute? Gulere? Şi nasturi! De când nu mai văzusem eu cămaşă bărbătească la studiat cu fierul de călcat (probabil mi s-or nimerit vreo două de-ale lui tata acum vreo mulţi ani, când te-miri-ce evenimente rare), au apărut nişte unii nasturi care ţin de guler, de taman bine te-ncurcă la călcat. De ce! De ce rufele trebuie spălate pe culori! De ce cămăşile se şifonează? De ce umeraşele doar atârnă, în loc să şi întindă hainele? De ce există mai multe tipuri de fier de călcat? Care-i diferenţa între ele, că fierul e unul singur de la Mendeleev încoace. Cine-a inventat manşetele! Şi de ce trebuie călcate hainele?

Sincer, la Bucureşti, călcam rar. RAR. Niciodată tricouri, pantaloni, lenjerie. De fapt, aveam doar anumite bluze (singurul element vestimentar atât de pretenţios şi evident sub analizatorul vizual al unor cetăţeni preaplictisiţi ) care necesitau metalul încins şi aburii ucigători de cute. Pe acelea le evitam sistematic. Iar atunci când ajungeau cumva în vârful stivei de haine din dulap, de parcă îşi cereau dreptul la purtare, mă treceau fiori pe şira spinării şi toate transpiraţiile imediat când mă gândeam la: scoate fierul, bagă apă, scoate masa, bagă-n priză, du-te-vino şi, mai ales, întotdeauna uitam să scot din priză. Şi, uite-aşa, fierul şi călcatul deveneau o fantomă colectivă, ce mă urmărea din momentul în care păşeam suficient de departe de casă, cât să nu mă mai întorc să verific prize şi alte chestii din astea din tabloul sindromului de persecuţie. 

Să-i calc cămăşile mi-am dorit dintotdeauna. Dar să ne-nţelegem care pe cine: Eu le calc pe ele, nu ele pe nervii mei în picioare!

*După episodul călcat împreună (deşi băiatul face asta singur şi de mult), am decis: astăzi purtăm pulover! Şi cred că, în toate zilele ce vor veni…

? Sfaturi, vă rog. Fie-vă milă…

foto

Când am semnat contractul, am simţit cât de mult mă iubeşte mama, ca un copil mic ce se ridică plângând după căzătură şi drept în braţele ei fuge. Imediat apoi, m-am simţit a nimănui, de parcă aş fi confundat locurile cu oamenii. Nu spuneam eu mereu că de locuri nu e bine să ne ataşăm? Şi nici de oameni, preferabil de un câine.

Nu ştiu cum să vă spun. Să-ţi laşi mirosul în casă, peste care să vină altul să respire e o treabă mai complicată decât mi-aş fi imaginat. Să-ţi cadă firele tale de păr, pe care să vină altul să calce cu indiferenţă e o treabă mai dureroasă decât prevedea durerea. Să-ţi admiri chipul pentru ultima dată în oglinda din baia ta e ca şi când ţi-ai închiria chipul, nu baia. Cât de fericit a fost chipul meu în acea oglindă! Atâtea dimineţi la rând…

Din Cluj plecam cu bucurie. Fiindcă mai rău de atâta nu prea putea să fie. Din Bucureşti am plecat îndoită, întoarsă şi mai sucită decât m-aţi putea înţelege vreodată. Ştiţi, toate alegerile e bine să ni le-asumăm. Pentru toate plătim. Însă diferenţa e că unele sunt cele bune şi altele… nu.

Gânduri bune.

foto

Pentru că, după ce-am postat întrebarea ieri pe facebook,

• răspunsurile au început atât de repede să curgă, încât nici n-aveam vreme să le pricep, apăi să mai şi reacţionez la ele. Pentru că după această postare, am primit 2 mesaje de la doi foarte buni prieteni care-mi argumentau părerea lor “să nu” cu experienţe proprii, invocând şi musculatura spatelui meu, care musculatură? , mai exact.
• Mama mi-a adus argumente cu vase de sânge şi tensiune din capilare, şocuri şi presiuni şi alte traume din astea, la care, ascultând-o, mi-am dat seama că nu merită să o supun. Ea vorbea de mine, dar eu mă gândeam la ea. Oricând vă hotărâţi să săriţi bungee, nu vă anunţaţi mama înainte. Eventual, nici după.
• Iubitul nu mi-a povestit de coloane cervicale, spondiloze, cifoze, scolioze ori mimoze, cu toate că uneori manifest simptome din fiecare câte puţin. În schimb, mi-a zis o vorbă de alint, după care, foarte simplu, să nu mă duc. Tehnica asta cred că de la mine-a învăţat-o: Fără cuvinte, fără detalii, cum ar zice colegul Augustin, ci doar cu emoţii. Funcţionează de fiecare dată!

Acestea fiind spuse, aflaţi că ştiu ce gândiţi. Fiindcă, pentru o clipă, până şi eu am crezut despre mine că-s o fleaţă să mă las astfel manipulată de social media, mama şi iubit. Că-s o fricoasă şi jumătate, că n-am pantaloni pe mine şi că prea alerg după aprobarea celor din jur. Plus, dintotdeauna mi-am dorit să zbor… Dar imediat mi-am dat seama, ce norocoasă-s că am prieteni, mamă şi iubit cărora să le pese şi că nu trebuie să-mi dau drumul spânzurată de la înălţimi periculoase, doar să le dovedesc lor că am voinţă proprie şi lumii, că am pantaloni pe mine . De fapt, mai am şi fuste. Şi, pe care, când îi port mă priveşte strict. Fără cuvinte, fără detalii.

A, şi mi-am amintit de articolul ăsta: Când iubirea îţi dă unele drepturi. Deci, iată că roata s-a întors. Şi, cu mândrie mărturisesc, n-o să fac bungee jumping, fiindcă nu mă lasă mama şi nici iubitul. Mai am să-l întreb şi pe tata. Apoi, abia aştept să se reînvârtă roata. Una e să ai pantaloni pe tine, dar să vedeţi cum e când ai roata de parta ta!

————————————————–

Pentru cei interesaţi: în Bucureşti, în parcul Herăstrău, se va înălţa o macara de 60 de metri, de unde vă veţi putea arăta bărbăţiile metaforic, desigur. O săritură costă 100 lei. Aici e pagina evenimentului de deschidere, aici e pagina lor de facebook. Poate vă interesează, că tare bărbătoşi vă arătaţi. Da’ mamele voastre ştiu?

sursa

Cum NU se face PR-ul: săptămâna trecută, primesc o invitaţie de la cineva să testez nişte produse cosmetice. Să zicem că produsele cosmetice ar fi ultimul lucru care m-ar tenta pe lumea asta (job-ul de beauty editor e un motiv cât pentru o viaţă), însă cele despre care vorbesc erau ceva nou, ce chiar nu încercasem. Am bătut palma, am semnat contract, am primit pachetul. Produsele -varză. Nu mi-au plăcut, nu le-aş da nici de pomană. Nici vorbă să scriu despre ele pe blog (atenţie, acest post este despre PR, nu despre creme!). Aşa că, trimit mail înapoi, spun că nu mi se “potrivesc” respectivele (deci, că eu aş fi totuşi de vină şi nicidecum plasticele din compoziţia lor) şi că, în cazul ăsta, nu aş mai scrie totuşi nimic. Asta fiind un fel de favoare, fiindcă atunci când primeşti un produs la testat, îţi cam dai părerea personală şi întreagă, să zic aşa. Aşa-i pe bloguri. Dar, de obicei, există şi aspecte pozitive legate de produsul respectiv. Adică, găseşti ceva de scris şi în coloana cu “avantaje”. Că, cel puţin, îţi place ambalajul! Ceea ce nu era cazul aici, deci mergem mai departe cu mailul: Le mai scriu că, eventual, le pot trimite produsele înapoi, poate le folosesc ei în vreun fel, cu toate că eu le-am desigilat. Şi cer adresa de livrare. Răspuns la mail: fix adresa de livrare.

Astăzi le pun la poştă. Şi le voi expedia împreună cu multe speranţe privind o îmbunătăţire a felului în care ne ştim gestiona relaţiile publice de genul ăsta. Nu, nu mi-ar fi trebuit să păstrez produsele, creme am destule. Dar mi-ar fi făcut bine să nu mă mai zdrobesc să expediez nişte ceva-uri, care oricum mai mult m-au încurcat decât m-au ajutat.

Ce se dă nu se mai cere. Cu atât mai mult în PR.

p.s. Iar asta îmi aminteşte de un episod de mai demult, când am fotografiat nişte farduri pentru paginile de shopping, pe care voiam să le spargem artistic. Doar că, unele companii, nu spun care că mi-e ruşine de ruşinea lor, ne-au cerut spărturile înapoi!!! Iar din momentul în care am văzut cum mari companii apreciază nişte gunoaie (fiindcă şedinţa foto le-a distrus efectiv), aprecierea mea faţă de măreţia lor s-a dus fix acolo, unde trebuia să ajungă spărturile: la gunoi.

Şi, revenind la bloguri, nu susţine că-mi citeşti blogul şi îţi place foarte mult de el, nu de poziţia lui în Zelist şi de cum ar da asta în rapoartele pentru client, când tu nici măcar n-ai habar că “io–s de la Sibiu”. Sau că lucrez pe plantaţie. – Nu am pretenţia să ştii detalii, precum cât port la picior şi care mi-e culoarea preferată (cu toate că am cunoscut PR-iţe care până şi asta ţineau minte), că nu te seminarizez. Dar măcar să nu semnalizezi că, atunci când mi-ai vizitat blogul, te-ai uitat numai la poze… Apropo, să ştii că-s blondă. Şi gândesc. Dar tu poate ai de promovat vopsea pentru brunete. Care şi ele gândesc, doar nu se potrivesc. Cu lipsa ta de strategie, desigur.

Atunci când vrei să-ţi scriu despre/testez un produs anume, NU MĂ ÎNTREBI DACĂ VREAU să mi-l trimiţi. Mi-l trimiţi. Ăsta e PR-ul. Altfel e ca atunci când inviţi pe cineva să-ţi mănânce ultima prăjitură de pe platou, să-ţi fumeze ultima ţigară sau să îl duci cu maşina până acasă, când toată lumea ştie că, de fapt, dacă într-adevăr vrei, îl urci pe ăla în maşină şi-l păcăleşti că-l laşi la prima staţie de metrou. Dar, de fapt, îl transporţi direct până acasă. Înţelegi ce zic? Un exemplu e Cristiana de la Rogalski, care după ce-am terminat cu examenele, m-a sunat să mă felicite şi să-mi ceară adresa. Fără să-mi spună de ce. Două zile mai târziu, m-am trezit cu un bax de Carlsberg. Dacă am scris pe blog, te întrebi? Am scanat scrisoarea de la ea, am pus-o şi pe profilul personal de facebook. Cred că a strâns mai multe like-uri decât aş fi putut eu blondă şi-n costum de baie. Dacă beau bere, te întrebi? Nu, nicidecum. Dar, de la evenimentul ăsta încoace, s-ar putea să mă apuc. (Şefii copiilor de la Rogalski, dacă citţi asta, să ştiţi că echipa care se ocupă de Carlsberg merită mult mai mult decât un bax de Carlsberg fiecare! Am zis.)

Şi da, acest post este un test. Să vedem cine reacţionează pozitiv.

sursa imaginii 2,  3, 4, pe prima o aveam deja

Nu rareori m-am întrebat oare cum aş putea să-i explic maică-mii că, de fiecare dată când doar îşi poartă vitaminele în geantă, sperând la un transfer supranatural de substanţe, îmi face mie, copilului ei, un rău indirect, dar un rău incontestabil. Incontestabil pentru mine, desigur.
Nu rareori m-am uitat cu o furie grozavă la taică-meu cum fumează, fără a şti cum să-i explic mai clar decât cu argumente pe care le cunoaşte, poze pe care le cumpără, pacienţi pe care îi vede şi cărţi pe care i le cumpăr, că fiecare ţigară aprinsă îmi face şi mie, copilului lui, un rău indirect, dar un rău incontestabil. Pentru mine, desigur, din nou.
Adesea am întrebat-o pe bunică-mea cum îmi poate spune în faţă că nu-i mai are rost viaţa, când eu mai am atâtea evenimente la care s-o invit. Am o festivitate de absolvire în viitorul foarte apropiat, cel puţin o nuntă şi vreo câteva botezuri. Cum să-i explic că fiecare gând al ei din ăsta îmi face mie, copilului copilului ei, un rău incontestabil, desigur. Nu-i aşa?
Iar uneori îi mulţumesc cromozomului Y care m-a ocolit la începuturi şi m-a făcut femeie. Fiindcă e probabil frustrant să poţi avea copii, dar să nu poţi decide dacă le dai cafea, alcool şi zahăr rafinat şi înainte sau doar după naştere. Domnilor, înţelegeţi ce zic. Iar pe el, dacă l-aş pune să jure ceva, n-ar avea legătură cu iubirea, moartea şi despărţirea, ci ar avea legătură cu viaţa. Cu viaţa lui. E singura garanţie pe care aş vrea s-o văd înregistrată la “primărie”. Că de restu’ ne putem ocupa singuri.

E oare jignitor să ai impresia că iubirea îţi dă asemenea drepturi uriaşe? E totuşi înţelegător, fiindcă iubirea face asta doar când e uriaşă.

De la perfectul compus folosit în acest text, mama tot în geantă îşi poartă vitaminele, tata încă nu a citit cărtea pe care i-am dat-o, doar bunica s-a răzgândit. La propriu. Nu ştiu ce a determinat-o; de fapt, nici nu mă interesează. Ce-i important e că am o bunică tânără de 82 de ani, care face socoteli în cap mai bine decât mine, care organizează petreceri cu prietenele şi-şi face planuri pentru toaletele pe care să le poarte la evenimentele menţionate mai sus. A, şi parcă face nişte prăjituri din ce în ce mai bune. Iar dacă înţelepciunea vine împreună cu vârsta, am încredere că se va apuca şi tata la un moment dat de citit recomandările mele, iar mama va scoate din geantă vitaminele şi le va băga pe gât. (Nu pe aceleaşi, evident.) Iar eu… voi înţelege că iubirea nu-ţi dă drepturi, ci numai libertăţi. De fapt, asta înţeleg şi acum. Dar degeaba, că nu simt. Şi fiecare ţigară tot personal o iau.

 sursa

Sunt momente în care, dacă aş şti, ţi-aş spune şi ţie. Şi altele, în care conjugările îşi pierd sensul şi singura rămasă valabilă e persoana întâi şi pluralul:

noi

Precum pictorii geniali au perioade, precum marii filosofi au etape, eu sunt într-o stare blondă demult şi defazată din fabricaţie. În aceste momente însă, umblu hăbăucă după imagini pe net. Imagini cu poveste. O să vă placă linkul ăsta.

Care ar fi parametri care asigură continuitatea muncii la un nivel optim? Privită ca ceva în sine, şi munca are nevoie de noi pentru a exista. La fel cum maşina are nevoie de un şofer pentru a se deplasa. Munca fără noi e mai rea decât o maşină fără şofer. Fiindcă nici măcar n-are pe ce se pune praful. Însă munca făcută de un om isteţ, harnic şi odihnit e ca un Ferrari condus de Schumacher în vremurile lui de aur. Doar că isteţimea, hărnicia şi odihneala nu sunt atribute pe care le treci în CV ca pe mărimea la pantof: cu garanţia că şi de te-ngraşi ori slăbeşti, de întinereşti ori îmbătrâneşti, asta nu se schimbă niciodată. Isteţimea se întreţine prin creativitate, hărnicia prin libertate şi odihneala prin îndeplinirea celor de mai sus. Sau?

De ce avem nevoie ca să muncim bine? (- în afară de faptul că trebuie să ne placă munca, lucru stabilit deja aici.) De laudă, de satisfacţii, de recompensă. Şi nu, nu întotdeauna unele le implică pe altele.

Este motivul pentru care tot mai mulţi oameni isteţi, harnici şi odihniţi merg să-şi adune laude, satisfacţii şi recompense din tot mai occidentale colţuri ale lumii. Nu e o chestie personală faţă de ţară. Ea, ţara, ar fi flatată să fie aşa. E o chestie personală faţă de isteţimea, hărnicia şi odihna pe care nu le mai poţi suporta de unul singur. Şi vrei să le împarţi şi cu alţii. Unii care înţeleg ce înseamnă ele.

Astăzi m-am întâlnit cu un bun prieten, care se pregăteşte să plece din ţară. Da, pentru o vreme. O vreme îndelungată.

foto 1, 2

Na, mie asta mi se pare senzaţional! Îl felicit pe respectivul “Rumbu” şi mă bucur să aflu că aşa ceva chiar s-a întâmplat! De acum înainte, sper să fie tot mai puţină lume care să nu aibă acces în anumite locuri din indiferent ce motive tâmpite.

De ce nu am scris despre asta mai devreme? Fiindcă povestea nu e lacrimogenă, omul nu face apel la nici un şantaj emoţional, ci a mers bine-merci la tribunal, a tăcut şi-a făcut. Şi exact cum a zis Valeriu într-un comentariu la postul anterior: şi-a comunicat victoria, nu declaraţia de război. Doar că poveştile ale căror finaluri le cunoaştem nu mai sunt atât de savuroase, nu-i aşa?

Să inspirăm adânc şi să mergem mai departe. În pantaloni scurţi

Clubul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela.

Şi în termenul “clientelă” intră TOATĂ lumea, potenţiali clienţi, din moment ce nu vrem să facem discriminări şi să ne împărţim pe categorii cu sau fără scaun cu rotile. Da, e vorba de scandalul din nu-ştiu-care club din Timişoara, în care, unei femei imobilizate i-a fost interzis accesul. În afara faptului că bodyguard-ul de la intrare o fi fost vreun bou-vagon triunghiular cu IQ mai mic decât numărul de la pantof, toată povestea asta e un subiect de presă de toată jena. Nu zic că e ok că nu au lăsat-o pe biata femeie să intre, dar nu înţeleg de ce e ATÂTA agitaţie? Nu zic că ea s-ar fi simţit bine într-un loc în care toată lumea dansează şi ea, evident, nu poate, nu zic nici că s-ar fi simţit prost, că nu îmi pot imagina şi nici nu este treaba mea. Dar pot să îmi dau cu părerea, cât să spun să vă relaxaţi niţel, că prea vă daţi susţinători ai non-discriminării, discriminând intenţionat tocmai pe cei care nu au fost discriminaţi de soartă. Fapt pentru care nici aceştia nu au nici un fel de vină. Iar ei şi-au rezervat din timp dreptul ăla afişat pe uşa de la intrare şi la început de articol.

Vă amintiţi cum, în clasa a noua, voiam şi noi în club cu colegii, iar pe băieţi niciodată nu-i lăsau bodyguarzii să intre? Fiindcă, fie erau prea mici de statură, fie prea mici la portmoneu, fie prea minori în buletin. Din punctul meu de vedere, e cam tot aia, că nici ei, săracii, n-aveau nici o vină că nu s-au născut mai repede şi n-au crescut mai mult. Dar astea erau regulile. Uneori acelaşi club îi lăsa, alteori nu. Teritoriul lor, regulile şi variabilele lor. Iar noi, fetele, mereu regretam că i-am luat pe puşti după noi, fiindcă nu-i puteam lăsa la poartă şi noi să coborâm în beciurile adolescenţei zbenguite. Şi în ziua de astăzi sunt locuri în care se impun anumite ţinute. Da’ poate vrea şi nea Nelu din vârful dealului acolo, nu zic că i-ar plăcea, că ar şti să ţină furculiţa-n mâna stângă şi să-şi pună şervetul pe genunchi, nu zic că i-ar plăcea mâncarea, nici că nu s-ar sătura de ea, zic doar că poate şi-o dori… Dar nu ţi-l lasă nimeni înăuntru până nu-şi scoate mirosul de telemea proaspătă din cojoc. Şi nimeni nu-i de vină că telemeaua pute.

Apoi, poate nu vă amintiţi, dar vă povestesc eu cum, când tocmai mă mutam încoace, colegilor mei de la stomatologie din Cluj le erau băgaţi pe gât la stagii nişte studenţi străini de la alte secţii, pentru a împărţi scaunele şi timpul între ei. Când ar fi fost mult mai eficient să aibă fiecare ora şi scaunul lui de lucru, român sau străin, înmod egal. Doar fără intersectări şi aglomerări din astea multiculturale, când tu mergeai la şcoală să înveţi de dinţişori, nu de limbi străine. Însă motivul pentru care nu se putea face program separat era -aţi ghicit- DISCRIMINAREA! Aşa că mai bine i-am sacrificat pe toţi (inclusiv pe pacienţi), dar am păstrat ambasadele fericite şi pe toţi ăştia ca voi, care văd o singură faţă a discriminării, liniştiţi.

Haideţi, vă rog, nu ne faceţi să ne simţim prost că nu suntem discriminaţi. Şi să abandonăm subiectul. Menţionez că sunt mare fan Timişoara (în continuare) şi telemea de Sibiu, că în cluburi nu-mi place, iar în maşina mea nu las pe oricine să urce. (Când nu mi-am ascultat intuiţia în această privinţă, a ieşit urât. De atunci, m-am învăţat minte.) Şi că singura discriminare din această poveste a fost înfăptuită de natură, atunci când nu l-a înzestrat pe bou-vagon cu o locomotivă mai silenţioasă. Nu ştiu dacă şi prostia se încadrează la handicapuri. Dar mă interesez.

*Au scris despre asta: Groparu, Denisuca, Criserb, Andrei Crivăţ şi alţii. E păcat că singura reacţie a acestui club a fost să şteargă comentariile oamenilor de pe facebook şi că altfel nu a intervenit în nici un fel. Cred că le-ar trebui un Social Media Crisis-Manager

LE: Iar faptul că ea se gândeşte să dea clubul Heaven în judecată (sursa) mi se pare ca un show marca Măruţă: incredibil!

sursa