ŞI BLONDELE GÂNDESC

Acesta a fost iniţial un comentairu la postul Ninei. După cum se vede, nu totul sfârşeşte aşa cum plănuieşti când începe:

Cu regrete, dar eu nu o să mă căsătoresc niciodată “pe viaţă”. Că atunci, când o să iau decizia de a face pasul, o să îmi doresc să fie pe viaţă  e cu totul altceva. Dar asta nu e garanţie că o să se şi întâmple asta. Plus, mă iubesc prea mult pentru a mă promite unuia, oricât de bine mi-ar fi spălat el creierul anterior. Nu suntem femeile unor singuri bărbaţi şi nici bărbaţii unor singure femei. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.

Dacă o să mă căsătoresc vreodată, o să fie pentru fix atâta timp cât mi-e bine împreună cu ăla. Iar asta o va şti şi el. Pentru ca nici “binele” nu vine din inerţie. Trebuie întreţinut încontinuu. Iar asta se întâmplă cu jar pe pâine uneori. Siguranţa şi jurămintele sunt moartea pasiunii.

Nina, eu ii admir mai ales pe cei care mai au puţin până la nunta de argint şi decid să pună punct. Dacă tot şi-au sacrficat atâta timp din viaţă, de ce să nu se bucure măcar de ce a mai rămas?! O căsnicie nu ar trebui să fie o proba de rezistenţă, ci un stil de a trăi frumos. Şi mai bine pierzi statutul de “căsătorit”, decât să te pierzi pe tine…

p.s. Însă da, ştiu un cuplu care a divorţat anul ăsta. Dar sincer, nici nu mă mir. Iar pentru el, mă chiar şi bucur.

Purtate pe post de prelungire a ţinutei tale, potrivite oricărei ocazii, oricărei ore şi oricărui scop. Fie că-ţi duci gustarea la birou sau şlapii la nuntă, tot de prost-gust eşti.

Să vă explic. Orice formă de plasă mie se pare urâtă, din principiu. Dar nu am înţeles niciodată de ce colegele de facultate veneau la ora de sport cu echipamentul de stat prin casă, dar transportat în plăsuţă Mango, trimisă de la neamurile din capitală. Sau Lee Cooper, mai autohton. În fine, după ce s-au trezit şi cu Guess în Cluj şi s-au împrietenit cu vânzătorii, fetele mele şi-au dat update la plăsuţe. Nu te joci cu te-ncurci, cine mai era ca ele!

Dacă-mi permiteţi, plasele astea de carton, branduite sunt făcute strict ca să-ţi cari textila de la magazin la dulap. Nu de alta, dar nu sunt gândite pentru sarcini mai mari, cum ar fi: ouăle de la găină sau castraveţii din piaţă. Că surprize-surprize nu se mai difuzează regulat. Şi-atunci să vezi surpriză!

E ca şi când umbli cu butelcuţa de Vitel în buzunarul de la uşa maşinii, dar o umpli la robinet. Iar eticheta e decolorată de soare şi de vremuri. E fals! Un sfat: oului îi stă bine în punga aia de zece bani, de la “abece”. Castravetelui, în coşul de piaţă, iar trenning-ului, în ghiozdan. Sau în geantă. Branduită ‘au ba. Iar la nuntă nu se merge cu şlapii decât, eventual, în picioare. Nu pricep de ce ne luăm încălţări-torturi cu asemena perseverenţă.

Probabil, fiindcă ne plac punguţele branduite?

sursa

Despre viitor nu vreau să ştiu detalii, nici măsurători ori date pentru reperat. Căci dac-or fi acorduri graţioase de-ntâmplări scoase din cărţi, le voi culege cu atenţie, gustându-le pe toate bine. Nu vreau să ştiu nici ce culoare ori ce parfum îmi va plăcea, nu vreau păreri de vrăjitoare şi nici urări de la mulţi ani, sentenţioase. N-am întrebări, nu cer răspunsuri, însă-mi mărturisesc o singură curiozitate:

merită oare ?

Coeficientul de apropiere faţă de un om e dat de unde îţi stau chiloţii atunci când îţi intră în casă. Relaţia dintre cele două e de inversă proporţionalitate.

Şi fără ghilimele de data asta, că vorbesc serios. Chiar aşa e. Pe unii nu-i primeşti nici în ruptul capului la tine, până nu-ţi faci casa să arate de parcă nu locuieşte nimeni acolo. Nici o urmă de mileu pe mobilă (glumesc), nici un fir de păr pe gresie, nici o şosetă aruncată sub pat, nici un vas în chiuvetă.

Sunt case în care am intrat şi totul strălucea, toate stăteau la locul lor şi nimic nu era pus la întâmplare. Unde patul era întotdeauna făcut şi nici o cămaşă la vedere. Unde vasele murdare aveau sistem automat de reciclare şi pus la loc, iar gunoiul era mereu gol.

Imaginea lenjeriei de pat şifonate sau a şamponului fără dop pe marginea chiuvetei nu reprezintă dovezi de loialitate, dar te aduc un milimetru mai aproape de cel care ţi-a descuiat uşa. O casă vizibil locuită va fi întotdeauna mai caldă, mai primitoare. Fiindcă se confundă imagini din propriul tău cămin. Şi asta înseamnă deschidere. Apropiere.

Nu vă mai scuzaţi atâta că “e deranj”. Nu e nimic, e omenesc. Ba chiar e compliment. Să te arăţi aşa cum nu te vede nimeni.

Şi-a luat tata telefon mobil. Un soi elegant de Samsung, tocmai demn de faţa lui, nu neapărat şi de răbdarea cu care a fost înzestrat, dar asta e altă poveste.

Şi să vedeţi ce descoperim tot butonând: funcţia de apel fals. Asta e o combinaţie de taste a telefonului, de îl faci să sune ca şi când primeşti un apel. Ba mai mult, ai posibilitatea să şi înregistrezi voci, care să se audă din receptor, tocmai pentru a spori veridicitatea convorbirii.
Tare ne-am distrat, mie mi s-a făcut ciudă instantaneu că nu exista invenţia şi pe când eram în liceu. Atunci ştiam să intru la setările tonului de apel pe “orbeşte”, cu telefonul în buzunar. Pentru situaţiile de urgenţă… Cu adevărat tehnologia ne face viaţa mai uşoară şi minciunile mai la-ndemână!

Acum, mă întreb: oare e sănătoasă chestia asta? Adică, nici măcar imaginaţia nu mai trebuie pusă la treabă…

sursa

Vreau să vă arăt o şmecherie, cu care mă bronzez super rapid şi foaaaarte plăcut. Din principiu, nu-mi place să stau la soare, mă plictiseşte îngrozitor. De când eram mică.

*Pe postul ăsta încerc să-l fac un fel de tutorial; ideea e bună, acuma sper să mă şi explic cum trebuie. În principiu, ar fi frumos să existe o curte -proprietate personală- dacă nu, şi a bunicilor sau a vecinilor merge…

Elemente necesare:

-un furtun,          puţină sârmă şi o foarfecă,       ace de seringă

- furtunul se îndoaie la un capăt şi se leagă cu sârmă, pentru a creşte presiunea în interiorul acestuia

- apoi se înfig acele înaintea locului cu îndoitura (şi nu râdeţi, că pe partea cealaltă nu ajunge apa )

- celălalt capăt al furtunului se conectează la o sursă de apă şi cam aşa ar arăta la final:
Ideea e că ploaia asta măruntă răcoreşte şi relaxează mai ceva decât vă imaginaţi. Iar apa se încălzeşte puţin la soare şi pică numa’ bine pe toată pielea. Vă zic, m-am înnegrit aşa în 3 zile în curte, cât nu m-am bronzat 2 săptămâni la mare (bine, la mare nu-mi place să zac..).

Atenţie! Figura asta e atât de şmecheră, că te poţi prăji cu plăcere dacă stai ca nehalitu’. Soarele tot arde, chiar dacă nu-l simţi pe moment. Aluniţele tot se transformă, chiar dacă nu îţi fierbe sângele în vene. Eu am arătat doar cum e plăcut. Dar orele de expunere şi durata trebuie respectate cu sfinţenie!

p.s. Şi un truc dacă sunteţi gata prăjit: (poate ştiaţi deja) în ORICE arsură cel mai miraculos e albuşul de ou, crud. E proteina naturală care reface straturile de piele, fără cicatrici şi alte cele. Arsură de la foc sau de la soare, tot aia e. Pielea distrusă trebuie să se refacă! (Acum 2 ani, de tăntă ce-am fost, m-am prăjit la mare ca puiul în tigaie. Aşa că mi-am luat un carton de ouă, le-am spart, iar albuşul l-am întins peste tot. Ştiţi cum se făcea? Ca ochiurile pe plită. Că proteina din albuş se coagulează la temperaturi înalte. ) Nu e vrăjeală, oul e mai bun decât orice remediu din farmacie, care conţine şi puţin anestezic, de până să te lase durerile, te ustură de-ţi vine să escaladezi Carpaţii. Pe cuvânt de tăntă onoare.

Îmi amintesc ce zicea Bobby aici. Atunci i-am dat dreptate, judecând situaţia dintr-un singur punct de vedere. Iar zilele astea mi-a venit rândul să primesc un mesaj care suna cam aşa:

Hi,thanks for the follow!This is an automated message,but this doesn’t make it less true!

U talkin’ to me? :oo Am eu faţă de-ţi vine să-mi dai 5mii sau restul de sandwich de la Mc? Primul impuls a fost să dau block, apoi mi-am amintit că omul îmi răspunsese la ceva twitt, motiv pentru care îi şi dădusem eu follow. Fiindcă mi se pare de bun simţ să fac chestia asta, altfel e ca şi când cineva vorbeşte cu mine şi eu mă uit pe fereastră. În general, îmi plac oamenii care se uită la tine când vorbeşti cu ei.

De aici şi impulsul de a scrie acest articol. Da, e foarte mişto să ai în lista celor care te urmăresc nume sonore. Dar e ca şi când le spui prietenilor că l-ai cunoscut pe  Michael Jackson. Şi le-arăţi o poză. În care el -Dumnezeu să-l ierte! e de ceară şi tu, mincinos.  Nu e pe bune. Sau ca atunci în clasa a 4a, când !el! te-a invitat la dans, dar obligat de Doamna. Că altfel nici prin cap nu îi trecea, d-apăi invitaţia, pe gură.

De asta spun un mare NU acestei funcţii de autofollow. E prea mecanic procesul, prea puţin uman. Încă n-am ajuns acolo, unde respectul poate fi întreţinut de roboţei. Dacă omul ăla mă urmăreşte, înseamnă că are o comunicare de făcut. Cu mine. Şi dacă o face, îi dau follow negreşit. Dar, până atunci, e ca şi când îmi dă add pe messenger, dar nu-mi vorbeşte niciodată. Nu contorul de la twitter mă interesează, ci ceea ce-mi scrieţi.

Aşa că, vă rog, dacă nu sunt destul de interesantă să primesc unul adevărat, nu-mi daţi follow automat…

sursa

Era o vreme când îmi scriam textele în word şi nici nu mai ştiam cum le salvam. Era o vreme când degetele-mi tastau fără să vadă, iar simţirile puneau cuvintele în formă.

Şi n-am zis vorbe extraordinare, nici adevăruri brevetate. Dar când le-am scos, le-am luat din suflet. Căci ele singure sunt chiar apreciate.

Azi mă opresc. Fiindcă ţin seama că felu-n care simt acum poate pe unii să rănească. Durerea e că nici la mine printre gânduri nu mai găsesc terenuri neamenajate.

*Acesta este un articol pe care mi-aş dori să-l scriu.

Întotdeauna mi-a plăcut miştocăreala. Da’ aia rafinată la temperaturi înalte, nu coaptă la lumina televizorului alb-negru. Îmi place un interlocutor cu simţuri dezvoltate, printre care umorul şi auto-ironia sunt foarte apreciate. Îmi place schimbul de replici, mă distrează puternic numele de cod folosite în grup restrâns şi mă impresionează forţa creativă exprimată în botezul spontan, la botu’ calului.

Îmi place să râd, de alţii cel mai des, şi încerc să nu mă supăr uşor. Având în vedere culoarea părului, întotdeauna există posibilitatea că nu mă prind… :p Şi cred în puterea cuvântului. Fiindcă e una din puţinele forţe care acţionează direct asupra minţii noastre, potenţialul efectelor sale fiind colosal.

Nu ştiu dacă umorul ăsta non-stop şi en-gros îmi stă în sânge, dar prin casă l-am văzut mişunând neobosit. Practic, el m-a crescut. Deci, trebuia să semăn şi eu cu cineva… Glumesc. Dar vreau să vă zic aşa, ai mei -după 24 ani de căsătorie şi încă o veşnicie înainte- încă se tachinează, de şi pe mine m-apucă ciuda. (apăi pe voi, ăia căsătoriţii care aţi citit asta acum :p)

Spiritul glumeţ îmi indică teste pozitive de IQ şi perspective colorate. Dar uneori mai simţi nevoia să-ţi odihneşti muşchiul care le scoate pe bandă. Şi atunci ai nevoie ca isteţul de lângă tine să-şi ia un respiro şi el. Să execute comutarea pe modul serios şi măcar să asculte, dacă nu să se şi implice. Uneori e nevoie să luăm o pauză, doar fiindcă celălalt nu mai poate alerga. Să tăiem miştourile şi să respirăm.

Nouă cam da, vouă … şi vouă?

Ştiţi, să vorbeşti în industria modei despre valuri şi răcnete e mult out-dated, over out-dated, dacă-mi permiteţi. Eah, şi tre’ să-mi permiteţi, că n-aveţi încotro… :p Specialiştii sunt întrebaţi de trenduri, de ce e cool vara aceasta şi care sunt must-have-urile, am închis ghilimelele. Revistele fac liste cu ce e hot şi not, de parcă ăştia doi chiar ar avea şi altă treabă unu’ cu altu’, în afara nevinovatei relaţii de paronimie. Liste cu in şi out, de parcă e un fel de mesaj subliminal, la care CNAul ar da amendă. Noroc că şi minorii au fumat formulările astea demult..

Şi ca să fie clar despre ce tot vorbim atâta: e croiul ăla tipic de “păpuşă”, unde materialul porneşte de sub sâni şi cade în greutatea lui, cu uşoare pliuri. Acuma, fetelor le place stilul ăsta babydoll. (Din următoarele motive:

• nu se lipeşte materialul de tine. Ceea ce e o binecuvântare la orice oră de vară.
• nu se mulează fidel pe drepţii abdominali, mă-nţelegi, ăia bine ascunşi sub straturile adipoase
• poţi şedea în voie şi în orice poziţie, că bluza nu capătă colăcei. Ăia sunt numai ai tăi.
• îţi dă un aer de puştoaică, de cuminte şi inocentă. Din punctul ăsta de vedere, babydoll-ul ar fi echivalentul blondului în materie de păr.)

Dar pe domni i-am auzit adesea bombănind că aşa şi pe dincolo, că nu e feminin să te porţi aşa, fiindcă maschează formele. Că ei nu înţeleg unde-i frumosu’ şi de ce mai tre’ să şi coste atâta. Domnii ăştia sunt în general ăia de acasă, că ceilalţi, cei puţini, de altfel, sunt ori creatorii care au făcut invenţia, ori vânzătorii de la magazin. Tata mi-a zis şi când ieşeam pe uşă să merg la banchet în a 12a, că încă nu e prea târziu ca să mă răzgândesc. E drept, nu vă imaginaţi că am purtat rochie lungă cu spatele gol. Dar nici încă una ca mine nu mai era! :p

O fi adevărat că tipele se imbracă mai mult pentru alte tipe? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu am atenţia distributivă necesară pentru a diferenţia perechile de blugi ale prietenei mele cele mai bune. Însă, atenţie, nu toată lumea e aşa! Da’ nici cu domnii nu mi-e ruşine, când vine vorba de detalii…

sursa