ŞI BLONDELE GÂNDESC

Trebuie că există şi o psihologie a muncii. Google ştie de mult, probabil că şi dumneavoastră. Eu abia astăzi m-am gândit. Read the rest…

Na, mie asta mi se pare senzaţional! Îl felicit pe respectivul “Rumbu” şi mă bucur să aflu că aşa ceva chiar s-a întâmplat! De acum înainte, sper să fie tot mai puţină lume care să nu aibă acces în anumite locuri din indiferent ce motive tâmpite.

De ce nu am scris despre asta mai devreme? Fiindcă povestea nu e lacrimogenă, omul nu face apel la nici un şantaj emoţional, ci a mers bine-merci la tribunal, a tăcut şi-a făcut. Şi exact cum a zis Valeriu într-un comentariu la postul anterior: şi-a comunicat victoria, nu declaraţia de război. Doar că poveştile ale căror finaluri le cunoaştem nu mai sunt atât de savuroase, nu-i aşa?

Să inspirăm adânc şi să mergem mai departe. În pantaloni scurţi

Clubul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela.

Şi în termenul “clientelă” intră TOATĂ lumea, potenţiali clienţi, din moment ce nu vrem să facem discriminări şi să ne împărţim pe categorii cu sau fără scaun cu rotile. Da, e vorba de scandalul din nu-ştiu-care club din Timişoara, în care, unei femei imobilizate i-a fost interzis accesul. În afara faptului că bodyguard-ul de la intrare o fi fost vreun bou-vagon triunghiular cu IQ mai mic decât numărul de la pantof, toată povestea asta e un subiect de presă de toată jena. Nu zic că e ok că nu au lăsat-o pe biata femeie să intre, dar nu înţeleg de ce e ATÂTA agitaţie? Nu zic că ea s-ar fi simţit bine într-un loc în care toată lumea dansează şi ea, evident, nu poate, nu zic nici că s-ar fi simţit prost, că nu îmi pot imagina şi nici nu este treaba mea. Dar pot să îmi dau cu părerea, cât să spun să vă relaxaţi niţel, că prea vă daţi susţinători ai non-discriminării, discriminând intenţionat tocmai pe cei care nu au fost discriminaţi de soartă. Fapt pentru care nici aceştia nu au nici un fel de vină. Iar ei şi-au rezervat din timp dreptul ăla afişat pe uşa de la intrare şi la început de articol.

Vă amintiţi cum, în clasa a noua, voiam şi noi în club cu colegii, iar pe băieţi niciodată nu-i lăsau bodyguarzii să intre? Fiindcă, fie erau prea mici de statură, fie prea mici la portmoneu, fie prea minori în buletin. Din punctul meu de vedere, e cam tot aia, că nici ei, săracii, n-aveau nici o vină că nu s-au născut mai repede şi n-au crescut mai mult. Read the rest…

Întotdeauna se ajunge la momentul când ţigara se stinge, melodia atinge ultima secundă şi castronul cu îngheţată- cea de pe fund linguriţă. Cea mai mare libertate pe care ţi-o pot da este aceea de-a te lăsa să pleci. Ştii, în viaţă e vorba de alegeri. Unii nu fumează deloc şi atunci nu au ce arde. Studiile arată că e mai sănătos aşa. Pentru tine şi cei din jurul tău. Repet, e vorba de alegeri. Unii nu ştiu să asculte muzica şi atunci nu au cum dansa. Iar la alţii, îngheţata nu se termină niciodată, doar că şi gustul se adaptează, la fel ca mirosul. Şi după o vreme, ajungi să nu mai simţi nimic. Ca antibioticele care-şi pierd efectul atunci când abuzezi de ele. De asta zic, să te fereşti.Ţigările ard, melodiile se cântă şi îngheţata se topeşte oricum le-ar chema oficial. Focul şi armoniile sunt doar în capul tău. Răceala e-n suflet. Nu mă chema când îţi va fi frig.

Fiindcă întotdeauna există ţigara de după cea de dinainte, butonul repeat şi non-stopul de la parter. Asta, până m-oi lecui şi eu de atâta îngheţată…

Mi-a plăcut asta. Ignoraţi excesul de cratime şi-apoi vedeţi şi dumneavoastră.

Uneori sunt foarte încăpăţânată. Alteori, puternic influenţabilă. În funcţie de zodie, în funcţie de vreme, în funcţie de gust, în funcţie de gustul cui, habar nu am. Cert e că uneori până şi mie mi-e greu să mă suport; mama ar trebui să primească un premiu.

Niciodată nu mi-au plăcut sarmalele. Sau chiftelele. Nici cerceii lungi. Sau întrebările interminabile ale altora. (că pe-ale mele, măcar le spun în gând şi obosesc singură) Nu mi-a plăcut când eram mică faptul că trebuia să mănânc, să dorm şi să spun poezii-n germană atunci când voiau ei. Nu mi-au plăcut cratiţele cu mâncare la pachet şi nici insistenţele care veneau împreună cu ele. Fiindcă de foame n-o să mor niciodată, iar, deocamdată, cred că putem vorbi de lucruri mai frumoase decât cadavre de pui rumenite în tigăi. N-am nimic cu puiul, ba chiar îmi place şi-l mănânc.

Adesea am stricat programul altora, fiindcă planurile mele erau mai importante. Adesea mi-am băgat picioarele în promisiunile făcute mie însămi şi furculiţa, în pireo-frişca făcută acasă. Sau prăjiturile bunicii. Şi toate astea, la aceeaşi masă Niciodată n-am avut sentimentul că aş aparţine de ceva. În afară de şcoala generală. În liceu, când toată lumea ieşea cu colegii de clasă, eu eram mai prietenă cu cei mai mari. Într-a doişpea, când colegilor mei li se striga ultima dată catalogul, eu nu eram acolo, ci în altă clasă, cu alt coleg de bancă. Mişcarea din A în B a fost una din cele mai fericite ale vieţii mele. Apoi, la facultate. Am încercat de toate. În primul an, când toţi se străduiau să facă impresie bună la stagii, eu mă străduiam să nu adorm la ore. Era grea viaţa în cămin pe vremea aia, puţin somn, mult Seven şi Obsession. Apoi, în anul doi, când mi-au ajuns petrecerile până peste cap (şi acum mă întreb cum am supravieţuit acelei sesiuni de iarnă fără nici o restanţă şi chiar cu bursă la activ! ce face tinereţea din om…), am hotărât să mă aşez la casa mea. Când lumea încă se adapta la viaţa studenţească, eu îmi exercitam varianta de fată cuminte, un soi de casnică fidelă şi dusă la biserică. Dar când altarul se simţea mult prea aproape şi tiparele fericirii altora se instaurau încet şi-n realitatea mea, am hotărât că  e prea simplu ca să-mi placă şi-am dispărut din peisaj. La propriu, căci m-am mutat la Bucureşti. Acum, în anul şase, când colegii mei fac planuri de căsătorie şi caută nume pentru prunci, eu încă mă mai joc cu păpuşile. De câteva ori pe săptămână, când mă nimeresc la nepoţica mea. Uneori nici ei nu-i vine să creadă.  Când unii se maturizează, alţii au din nou 1 an şi jumătate…

Asta nu e povestea vieţii mele în 10 propoziţii, ci demonstraţia singurei teoreme care-mi mai ridică moralul la ora asta: nu sunt vinovată, ci doar rebelă. Acesta e sentimentul care m-a chinuit dintotdeauna, mi-a explicat o prietenă zilele trecute. Şi a făcut lumină în capul meu bântuit de-atâtea controverse. Mi-a spus că sunt o rebelă, dar fără să mă afişez. N-am ştiut asta până acum, că m-aş fi lăudat mai repede.

Doar am resimţit neadaptarea la mese împănate şi rime stricate. Şi m-aţi pedepsit pentru asta. Astăzi, încă o dată. Ştiţi, uneori mi-ar plăcea să-mi placă sarmalele, Cola şi ţigările. Dar sunt atât de banale, încât nici în text nu-mi place cum le şade. Read the rest…

Cunoaşteţi această atitudine de superioritate a tuturor celor care doar îşi imaginează ce-i aia facebook. Şi-n imaginaţia lor vine inclusă superioritatea. Adică, ei nu-şi pierd vremea cu prostii, nu sunt în pericol de a deveni dependenţi, nici de narcisism nu suferă, ori egocentrism ori extrovertism ori toate -ismurile posibile.

Nu zic că să ai facebook e perfect normal. Nu zic nimic dacă ţi-ai făcut facebook, ai testat platforma o vreme, ţi-ai găsit vreo 2 prieteni şi 3 colegi pe care nu-i suportai în liceu. I-ai văzut mai chelioşi,  cu 2 copii mai mulţi decât tine şi nevastă mai grasă decât a ta, deci te-ai liniştit. După ce ai dat 2-3 like-uri şi n-ai înţeles care-i treaba cu “poke”, poţi să te retragi liniştit. Ba chiar şi înţeleg când spui că facebook e o prostie. Fiindcă ştii despre ce prostie-i vorba!

———————————

De parcă nouă, muritorilor de rând, care-am decolorat F5-ul la tastatură, de câte ori pe zi îl folosim… de parcă nouă ne trebuie. Nu ne trebuie, domne, ne place. Sîc!

Deci, unde depunem contestaţiile? După ce am citit nemulţumirea lui Crivăţ, m-am căutat şi eu. Astfel, aflu că  lumea aşa cum o ştiam până acum nu mai este… că eu nu mai sunt gemeni, ci taur. Trecerea de la om la animal nu-mi pare a pas înainte. Am început anul cu bine, ce să mai zic… Pe de altă parte, dacă s-au schimbat numele unor intervale, înseamnă că s-au schimbat şi caracteristicile? Intervalelor, nu ale numelor. De fapt, ale persoanelor. Iar ca să dovedesc că sunt o geamănă autentică, nu mă sperie o schimbare. Poate fi asta o renaştere? (bullshit) Mie, vă rog, doar cuvintele nu mi le luaţi!

Capricorn: 20 ianuarie – 16 februarie

Varsator: 16 februarie – 11 martie

Pesti: 11 martie – 18 aprilie

Berbec: 18 aprilie – 13 mai

Taur: 13 mai – 21 iunie

Gemeni: 21 iunie – 20 iulie

Rac: 20 iulie – 10 august

Leu: 10 august – 16 septembrie

Fecioara: 16 septembrie – 30 octombrie

Balanta: 30 octombrie – 23 noiembrie

Scorpion: 23 noiembrie – 29 noiembrie

Ophiuchus: 29 noiembrie – 17 decembrie

Sagetator: 17 decembrie – 20 ianuarie.

sursa

Glumesc desigur. Nu cred eu că te poţi culca gemeni, ca să te trezeşti taur. Adică, să te culci cu capu-n nori şi să te trezeşti cu picioarele pe pământ. Cu toate că, acum c-am zis-o, poate nici n-ar fi aşa de rău.

Că sunt incredibilă nu e un secret decât pentru cine nu mă cunoaşte. Şi asta, în cel mai rău sens de surpriză, al factorului incredibil.

De când am început să-mi bag singură rufe la spălat (adică de prin anu’ doi de facultate, că-n primul n-aveam maşină şi geamantanele mele făceau naveta Cluj-Sibiu) am distrus cu sîrguinciozitate haine! E parcă o competiţie cu legile apei şi ale fizicii şi ale temperaturilor, ca să nu mai vorbesc de detergenţi, care mi se par toţi la fel! Eah, dacă în cazul lor mai am vreun dubiu, temperaturile, culorile şi fizica au un mare cuvânt de spus. Tocmai am demonstrat-o în micul meu laborator electric, cu cuvă şi centrifugă, un obiect extrem de uşor de utilizat şi menit să-ţi facă viaţa mai uşoară. Bun, asta până la faza în care se hrăneşte cu mărimile bluzelor tale şi amestecă nuanţele după plac. Sau combinaţii, ar zice mama.

Apropo de ea, niciodată nu am înţeles de ce prosoapele de-acasă sunt ca spuma laptelui şi ale mele … nu. Ba de la o vreme, am evitat orice fel de lenjerie albă, întrucât confortul psihic vine la pachet cu nuanţele de galben din fabricaţie. Măcar aşa, mi-am luat un gând.

Deci, sincer, care-i secretul, că iar am rămas fără vreo două bluze!!! Cum să bagi la spălat. Că eu deocamdată bag doar în… (cenzura, că blondele nu vorbesc urât).

sursa

Prin natura şcolii pe care o fac şi a profesiei pentru care mă pregătesc, văd destul de multe guri. Unele mai jegoase ca altele, credeţi-mă pe cuvânt, fără detalii auxiliare.

Doar că cea mai importantă lecţie pe care ar fi trebuit s-o-nvăţ din primul an e că nu întotdeauna gurile murdare sunt cele mai împuţite. Ştiţi? Aşa că, în ultima vreme, am din ce în ce mai multă grijă cu cine şi despre ce subiecte vorbesc. Am tot mai multă grijă ale cui păreri le cer, fiindcă oamenii judecă şi atunci când dau sfaturi. Am tot mai multă grijă ce informaţii împărtăşesc, fiindcă oamenii sunt răutăcioşi chiar şi atunci când n-au nimic de câştigat.

Ce relevanţă are în sistemul meu de valori şi ce pregătire pentru a-şi da cu părerea sunt principalele, dacă nu singurele criterii după care mai pun întrebări. Şi atunci când intuiesc o anumită poziţie, oricât de bine intenţionată, prefer să evit a o ilustra. Sunt lucruri pe care le iau mult prea personal. Sunt critici care mă rănesc. Şi sunt cuvinte spuse ca fapt divers, întoarse ca un bumerang împotriva mea. Sunt atâtea moduri în care poţi transmite un mesaj!

În final, sunt oameni. Şi judecă. De asta, cel mai bine e să te fereşti. Indiferent de ce nume poartă.

La şcoală ne-au mai învăţat că tartrul e mai periculos decât o carie. Chiar dacă nu e aşa de urât. În viaţă, unii oameni sunt mai toxici decât alţii. Haideţi să ne spălăm mai bine pe dinţi. Şi să nu mai cerem păreri de la alţii.

*Acesta e un post în care sunteţi liberi să vă regăsiţi. Dar nu mă întrebaţi niciodată de el.

Este exagerat titlul meu din seara asta.

Însă voiam atât să vă spun: am mai băgat o categorie în oala de periculoşi: alături de proşti, la mică distanţă stau frustraţii. Feriţi-vă de ei cât puteţi de tare. Nu le daţi informaţii despre voi, despre ei, despre nimeni. De fapt, şi la ce vă-ntreabă, răspundeţi-le monosilabic. Cel mai bine: să nu aveţi de-a face cu ei.

Vă zic, sunt periculoşi. Şi cred că la mică distanţă de ei stau invidioşii. Da’ ăştia nu-s chiar aşa de păcătoşi, că invidia trece. Da’ frustrarea-i pe viaţă.

Trimiteţi dedicaţiile pe adresa…

Eu am doar una. Foarte specială. Bannng! Dumneavoastră?

sursa