ŞI BLONDELE GÂNDESC

Postul acesta este inspirat dintr-o poveste adevărată. Am permisiunea de a scrie despre ea.

Tata are o poză din facultate, pe care o ţine aproape, în birou, ca s-o arate numaidecât oricui l-ar bănui glumeţ, când vine vorba de pletele lui din studenţie. După principiul: până nu văd, nu cred. Şi pentru că omul ar fi-n dreptul lui să fie sceptic…, tata mai scoate şi-o poveste de la naftalină, una din seria “Poveşti nemuritoare”.

Cică era la facultate un prof de chimie organică, profu’ Roman, care avea o deosebită podoabă capilară, chiar şi la vârsta respectabilă a dânsului.

Se spune că, pe vremea aia, profii erau respectabili şi la vârstă. Acum, nici aia nu mai e ce-a fost… Iar tată-mio, un tânăr responsabil şi prevăzător, prea-vedea dezastrul de chelie care-i stătea în ADN. Şi s-a dus tata-cel-curios la proful minunat să afle secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al bărbatului fără chelie.

Ce făcea omul nostru de îşi păstrase părul pe cap şi nu în chiuveta de la baie? – Răspuns: Se spăla de două ori pe an. Pe cap.

Sfârşit

Aici se termină şi postul meu, cu închiderea ramei şi revenirea la realitate. Învăţătura o trageţi singuri, că aşa e în poveştile moderne. Şi fiindcă se poartă continuările, vă zic doar că tata n-a urmat sfatul, ci şi-a făcut poze şi le-a pus în sertare. Şi… dacă n-ar fi, nu s-ar povesti?

—————————————————————————-

*Acest articol este scris pentru concursul organizat de Dgeneration. Si acum serios vorbind….daca stii pe cineva care are probleme cu caderea parului, recomanda-i siteul Aminexil .

Buddha mă provoacă la confesiuni. Pretextul e din latex şi vine în cutii colorate. E vorba de un concurs organizat de Loveplus, care pune bloggerilor întrebări despre vieţile lor dincolo de realitatea virtuală. Asta în cazul în care au şi ei aşa ceva. Deci taman acolo stă provocarea. Da’ na, niciodată nu strică un prezervativ la casa omului, chiar şi atunci când casa, masa şi toată viaţa lui sunt pe net. *Glumesc, nu săriţi!*

Trebuie menţionat, premiile sunt în prezervative. Multe (108 cutii – locul 1, 60 cutii – locul 2 şi 24 de cutii – locul 3) prezervative. (cuvântul ăsta oare aduce trafic sau am tastat degeaba? nu de alta, dar va trebui să mă gândesc ce îi zic la mama când m-o întreba de unde ştiu eu asemenea vorbe :p Ea credea că m-a trimis la şcoală să învăţ de dinţi, nu să-mi îmbogăţesc vocabularul…)

Te vreau pe tine, nu pe ai tăi

Cică bărbaţii sunt nişte animale ceva de speriat! De speriat uşor, vreau să zic. Şi asta, doar fiindcă se sperie singuri. E suficient să pronunţi două cuvinte legat şi omul se pierde cu firea. Mai-Că-Mea. Fuge cu primul tren din gară, de nici nu se mai uită unde îl duce. Aşa rău se grăbeşte.

• Pe primul meu iubit l-a invitat tata la ţuică, pe vremea când ăsta încă nici nu apucase să mă pupe zdravăn, ci doar plimba la mine până la poartă şi până târziu. S-au plăcut de la prima vedere, că tare bună era licoarea. Mai mult tare, decât bună, dar astea sunt detalii. /
• Următorul pe care l-am adus în casă tocmai îşi vopsise vârfurile frezei, oricum înţepenite de gel. În roşu. I-a deschis mama.    Şi bună-mea, care e ochiu’ şi urechea, a început după, să întrebe seria aia de întrebări care numa’ de bun augur nu e: unde învaţă, ce note are, ce-i mă-sa, ce-i ta’-so. Acuma, detalii nu prea deţineam eu la vremea aia, dar cu imaginaţia am stat dintotdeauna bine: aşadar, frezatul meu era olimpic cu diplomă. Şi bunica, liniştită. /
• Primul om serios pe care l-am prezentat părinţilor “mai serios” a generat panică în familie, de îndată ce a bătut ora colgate. Şi el era musafirul. /
• Şi cum blondele tre’ să repete mult până să înveţe lecţia, pe ultimul ficior nici nu-l înţelegeau ai mei ce zice. Şi omu’ zicea. Inclusiv glume. La care nu prea râdea nimeni, că puţini pricepeau. Acustic zic, că de poante ne prindem uşor la noi în familie.

Până la urmă am învăţat să evit treaba cu “ea e mama, el e tata“. Fiindcă am învăţat că dacă e real, nu trebuie să faci să pară astfel. Am învăţat că certitudinile unei legături dintre doi oameni nu stau decât între ei doi. Şi că să ieşi în afara acestui spaţiu e o prostie. Care mănâncă timp şi resurse. Eventual şi potenţial.

Aşadar, nu numa’ ei

Iar când mama mă ducea până la el (nu locuiam în acelaşi oraş, dar învăţam la Cluj amândoi), mereu o rugam să mă lase la colţ şi să plece repede. Sau când părinţii lui s-au nimerit cu maşina în faţa casei mele părinteşti (pentru a ne parca acolo pe “noi doi”) şi mama lui a zis cu jumătate de gură…că nu mai intră, că se face târziu, eu am aprobat cuminte şi-am răsuflat uşurată. Chiar dacă invitaţia iniţială nu-mi scăpase dintre buze nici măcar ca fapt divers. Am menţionat doar că mai bine o lăsăm pe atunci când vor veni să-şi ia fiul acasă, peste două zile. Şi pe asta am spus-o, convinsă fiind, că zic ca ei, da’ fac ca mine. Iar peste două zile, l-am dus eu pe băiat la ei. Şi m-am făcut că plouă.

Concluzie: legăturile nu se strâng prin forţă exercitată asupra lor, ci prin puterea lor interioară. Sforile astea exterioare sunt şantaje sentimentale de care nici nu ne dăm seama. Şi care nu ţin locul realului. Mie mi-e teamă de episodul “părinţii noştri”. Ei au rolul lor în viaţa unui cuplu, dar nu pe cel principal.

*Leapşa merge mai departe către Simona, BabyRacy, Nicu, Somnulescu, Sorin, Olix şi nenea. Şi cine mai doreşte, cine mai pofteşte…la prezervative

de la alphablog şi traiu

SÎNT: gemeni;

AŞ VREA: să nu mai aud vorba asta;

PĂSTREZ: versurile scrise într-a şasea;

MI-AŞ FI DORIT: să fi fost un geniu;

NU-MI PLACE: când nu se întâmplă nimic;

MĂ TEM: să nu mor ultima dintre cei dragi;

AUD: glasul meu interior. Dacă nu îl şi ascult, nu înseamnă cu nu-l aud;

ÎMI PARE RĂU: când n-am răbdare cu bunica;

ÎMI PLACE: aerul curat, ajutorul primit, blândeţea, Bucureştiul, ciocolata, cafeluţa cu mama, cofetăria de la Bulevard,  (continuăm alfabetul la următoarea leapşă)

NU SÎNT: aşa blondă cum par.

DANSEZ: cât mai zbenguit şi ţopăit. Îmi place să dansez cu cineva care ştie. S-o facă.

NICIODATĂ: nu am crezut că o să se chiar întâmple aşa. Chiar dacă mi-am imaginat, sub titlul: ironia sorţii;

PAR: o prinţesă mofturoasă. Sunt doar răsfăţată :p

PLÎNG: destul de greu. Uneori nici nu se observă.;

NU SÎNT ÎNTOTDEAUNA: drăguţă. Nu cu toată lumea, ceea poate fi un şoc pentru unii;

NU ÎMI PLACE DE MINE: când spun da, chiar vreau să spun nu.

SÎNT CONFUZ(Ă): nici vorbă! Doar mă hotărăsc greu… :p ;

AM NEVOIE: de mama, de spaţiul meu de mişcare şi timpii morţi;

AR TREBUI: să învăţ mai mult;

luaţi şi daţi mai departe! eu pun link mintenaş.

*leapşă preluată de Giuco

—————————————————————

şi cu asta, declar în mod oficial ÎNCHIS sezonul de leapşă la blonde. Pentru că niciodată nu-s pe fază să onorez jocul cum se cuvine. Şi pentru că se adună datoriile, domne. E fun din când în când, da’ ce-i prea mult nu-i sănătos. Cu asta, m-am spălat pe mâini.

Aici imaginea cerută de Roxana (a şasea din cel mai recent fişier cu poze):

Poate veţi zice că e făcătură, că am obsesie pentru prăjituri, dar chiar aşa s-a nimerit: acesta e tortul prietenei mele, cu care împart apartamentul. Când a împlinit ea frumoasa vârstă, la 12 noaptea am băgat în boxe un La mulţi ani de scos vecinii din pepeni şi aşternuturi şi m-am prezentat cu două lumânări înfipte în două prăjituri. De înaltă calitate, nu prea înaltă canitate, însă, având în vedere regimul de austeritate din care se construieşte viaţa mea… era şi prea mult.

Asta e leapşa aia după care tot urlam eu pe twitter, că nu mai ştiam de la cine am primit-o.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?

Mereu ultima carte pe care o citesc mi se pare cea mai cea.

2. Ai facut cadou carti?

Da. Ce vrei să zic acuma?! De fiecare dată când ştiam exact titlul pe care şi-l doreşte omul sau când nu aveam ce altceva să-i dau :p Read the rest…

Un fel de extensie a acestui post, ca răspuns la această leapşă.

Îmi amintesc că printr-a şasea am participat la un schimb de experienţă cu o clasă de copii din Bruggen, în nord-vestul Germaniei. Kinderii ăştia aveau în trend fobiile. Era foarte interesant cum trebuia să suferi de ceva ciudăţenie din asta, ca să fii cool. Bine, nu vă imaginaţi, doar chestii banale. Că în clasa a şasea, ăia aveau doar farduri, ţâţe şi fobii în cap. Noi am plecat de acolo, crezând că cel mai cool lucru dintotdeauna e să porţi aparat dentar şi ochelari pe figură. (Coincidenţa face că fix în anul ăla ne-a lovit miopia în masă, dar  aparat dentar nu am putut convinge pe nimeni să-mi pună.. iar ochelarii am ajuns să-i port abia la facultate) :p

Fobii deci? Promiteţi să nu râdeţi.

Apa minerală. E o treabă mai recentă, care m-a îngreţoşat ca atunci când se lasă cu herpesuri după. Mi s-a făcut părul măciucă şi nu mai îmi trebuie să o văd nici în poze. Oribil.

Mi-e frică de apă. Când eram mică, ne-a dus învăţătoarea la curs de înot, unde mi-am întâlnit moartea în repetate rânduri. Şi acum mai visez uneori bulbucii plămânii mei în bazin, împreună cu labele picioarelor celorlalţi copii. Deci, vă imaginaţi cam la ce nivel de scufund mă aflam. Între timp, am învăţat să înot, dar nu gust glumele cu hai să ne-aruncăm în valuri. Ştiu, moartea pasiunii

În rest, nu mai posed alte fobii, dar dacă mă mai lăsaţi, poate-mi inventez :p Cu toate că, din clasa a şasea a trecut moda :p Dacă veniţi cu idei, daţi bice, că punem linkuri.

Prima mea leapşă de la o altă blondă de care sunt mândră să spun că gândeşte, BabyRacy.

Doar că, sincer, pe leapşa asta nu prea o pricep, nici pe proiectul lume bună, cel mai mult din toată povestea mi-a plăcut mailul de confirmare primit de la ei. Nici nu mai ştiu de ce…

Între timp adverbul temporal e expirat, probabil la vremea când apare postul ăsta, eu sunt şi scăpată de examen şi cu mama la cafea. A câta oare…nu mai ştiu să prevăd

Uneori îmi doresc să fi plecat mai repede, alteori să mai fi aşteptat puţin.

Uneori îmi doresc să fi tăcut isteţ, dar, mai adesea, să nu mă irosesc vorbind.

Uneori îmi doresc să fi citit mai mult, însă îmi amintesc că nu e timpul pierdut.

Uneori îmi doresc să fi pus şosetele la loc, mai ales când vin musafiri neaşteptaţi.

Uneori îmi doresc să fiu singură pe lume. După două ore, îmi trece.

Uneori îmi doresc să stau turceşte fără să amorţesc, dar de obicei mă plictisesc prea repede.

Uneori îmi doresc să înec o  flacără-ntre degete, alteori nici nu vreau să o aprind.

Uneori îmi doresc să tăcem amândoi.

Uneori îmi doresc să îi spun că îl iubesc, chiar dacă tata ar trebui să ştie asta.

Uneori îmi doresc să cer iertare.

Uneori îmi doresc să pot controla vremea, mersul metroului şi ciclurile hormonale.

Uneori îmi doresc să -mi bag picioarele.

Uneori îmi doresc să văd după colţ.

Uneori îmi doresc să port bluza galbenă cu glugă.

Uneori îmi doresc să -mi păstrez tainic o iubire. Fiindcă e singura formă care implică un plural bicomponent. Iar în iubirea noastră e loc doar pentru noi doi. Toate celelalte forme  se împart, când se împărtăşesc. Indiferent cui.

Uneori îmi doresc să nu mă fac mare.

Uneori îmi doresc să nu “trebuiască”.

Uneori îmi doresc să nu se întâmple nimic.

Uneori îmi doresc să nu uit, alteori şi să iert. Dar nu întotdeauna se întâmplă cum îţi doreşti.

Uneori îmi doresc să nu mă răzgândesc, prea des mi se întâmplă.

Uneori îmi doresc să nu de ce ori până când.

Adeseori îmi doresc să nu vă plictisesc, uneori mai şi reuşesc.

Leapşă de la Cătălin, culeasă de mine. Nu mai ştiu exact cine mi-a arătat-o, vă rog, împrospătaţi memoria obosită. Şi daţi mai departe.

1. Go to the 4th folder in your computer where you store your pictures.
2. Pick the 4th picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag 4 people to do the same!

Read the rest…

Că tot am fost întrebată de ce am pornit blogul ăsta. Am mai zis, oricum nu e prea interesant. Important, însă , pentru fiecare fiinţă raţională şi posesoare de calculator cu conexiune la net este nu de ce şi-a făcut blog, ci de ce l-a întreţinut.

Văd multe referiri la “bloggerii mici” sau la “oamenii cu blog”. La toţi cei care şi-au făcut un cont (gratuit sau nu) şi au început să scrie. Primele zece posturi stânjenitor de ridicole, urmând ca obişnuinţa să umbrească ridicolul. (Ca şi cu postatul meu pe Twitter, unde încă nu m-am obişnuit). Iar regula asta se aplică şi în cazul bloggerilor de profesie. În cazul vedetelor cu blog. În cazul VIPurilor din online. Pentru că toţi făceam caca pe noi la începuturi.

De voie, de nevoie

• Unii scriu pentru bani, pe bune, nu pe poveşti. Că or fi început ei pe bâjbâite treaba asta cu blogurile, părându-li-se un update auxiliar jobului, nu discut. Dar din primăvara lui 2006 încoace, singura bucurie profesională e plimbarea cu liftul de sticlă al faimosului Howard&Johnson din buricul Romanei.
• Tot din categoria celor care scriu de musai sunt ăia pe care îi obligă şeful. Că doar nu poţi lucra în branşă fără a te alinia şi supune trendului. Am auzit în repetate rânduri “Pe mine m-a pus şefu’ să-mi fac blog”. Suuuper, ai toate şansele să-l faci cu drag. Ca atunci când te punea mama să dai cu aspiratoru’. Ştiai şi singur că ar trebui, dar tot să baţi mingea-n curte ai fi preferat.
• Şi dacă suntem la categoria obligatoriu, în ordine descrescătoare intensităţii, urmează ăia care vor să fie ca cei de la primul punct, tot pentru bani. Longevitatea lor e însă relativă şi discutabilă. Succesul – supus legilor probabilităţii.

Dar nesiliţi de nimeni

• La graniţa dintre cele două clasificări principale stau cei care au început dintr-o pasiune cu iz patologic, pe care au transformat-o în realitate, iar blogul e un fel de must în munca lor actuală. Sunt cei care şi-ar dori mai mult timp pentru cele 24 de ore.
• Apoi sunt cei care scriu pentru trafic. Fără a scoate vreun ban. Cei care ştiu că e bine să scrii cât mai multe posturi pe zi. Care ştiu ce-i aia SEO şi-l înjură pe zoso. Cei care delcară că online-ul românesc e un rahat puţitor, dar trag niscaiva speranţă să-i bage şi pe ei careva în seamă. (eu aş zice că e mai mult gălăgios decât puţitor, şi asta din cauza agitaţilor de gen)
• Când hobby-ul devii tu însăţi/însuţi. Când gândurile ţi se proiectează pe lumină. Când te loghezi chiar şi pentru două fraze, indiferent de cât (n-)ai dormit. Când te enervează baba din metrou şi îţi aşezi un text în capul tău ca topic. Când îţi râde-n nas o doamnă chioşcăreasă cu mai puţină scoală decât toate vacanţele tale, la un loc. Când îţi vine să pici cu ceară, să calci cu maşina, să împarţi pumni şi bobârnace.   Ne place, fiindcă ne jucăm. Cu cuvinte, cu imagini, cu stări şi cu emoţii. Ne construim o realitate paralelă, echivalabilă cu cea a jocului din copilărie. Unde toţi ascultă regulile tale. Şi nimeni nu îţi ia jucăria. Unde suntem, pe rând, preşedinţi, blonde sau sfinţi. Sunt convinsă că oameni hanicapaţi social pot trece bariere imaginare prin instrumentul blogului. Oameni complexaţi îşi pot descoperi calităţi şi profita de ele. Oameni cu potenţial pot căpăta încredere în sine. Regăsindu-se printre rânduri. Pe blogul personal.
• Şi-aş mai aduce vorba despre cei care suferă deja de oaresce (vezi ghilimelele unde e cazul) notorietate în topuri şi, automat, multă cenzură în scriitură. Sunt ăia pe care i-a concediat şefa, după ce a citit pe blog că îi mirosea gura a mortăciune. Sau şeful despre prestanţa lui jenibilă în anumite situaţii mai…scoase din context. Sunt cei care nu-şi mai postează toate gândurile de riscul supraexpunerii la judecata colectivă. Cu consecinţe la nivel individual. Aici e vorba, în primul rând, de cei aflaţi deja în lumina reflectoarelor. Cei care au de conservat o imagine sau de demolat nişte prejudecăţi.

Eu nu întreb de ce ai început. Căci eu însămi am început multe si-am terminat puţine. Eu întreb de ce ai continuat.