Cum (m-)am folosit eu (de) Lucruri Gratis.ro

(Cunoaşteţi conceptul freecycle.org? E vorba de oameni care îşi donează practic lucrurile celor care ar putea avea mai mare nevoie de ele. Conceptul e foarte util, uneori presupune chiar schimburi. E celebru cazul lui Kyle MacDonald, care atâtea schimburi a făcut, încât a pornit de la o agrafă de birou şi a ajuns să primească o casă. Conceptul e acela de bartering, e puţin diferit, dar tot putem profita de el.) Eu chiar am şi făcut asta, într-o încercare de a începe o afacere cu investiţie minimă. Să zicem c-am profitat, deşi afacerea s-a înecat înainte de-a se chiar naşte.

Iată-mă de data asta, folosind site-ul în scopul de a da, nu de a lua. Şi pentru a răspunde la această leapşă. Vă invit şi pe dumneavoastră să daţi ( mai ales, că nu sunt “ajutoare” care pleacă spre cine-ştie-cine, ci lucrurile ajung precis la cine are nevoie de ele) sau, mai ales, să luaţi. Poate scutiţi bugetul de cadouri de Crăciun, cine ştie! Şi după ce prinzi gustul, începi şi să oferi. Fiindcă şi în asta ai un avantaj, doar nimănui nu-i plac cămările ticsite.

Să vedeţi ce am eu de dat (şi, după ce ajung acasă, la Sibiu, în ianuarie, precis se vor aduna mai multe):

• Acest joc “Antimonopoly”. E mic, numai bun de luat la o cabană. Păcat că pe aici nu prea mergem la cabane. Că am venit să muncim, nu să ne jucăm. Are bani de hârtie, zaruri şi instrucţiuni. Oferta e aici.

• Acest lac de unghii, care tocmai lac nu e, ci mai degrabă un “anti-lac”. Orice ojă ţi-ai pune pe unghii, dacă dai pe deasupra cu ăsta, se face mată. E foarte drăguţ pentru fanele culorilor mate. L-am folosit o singură dată. Mă despart de el, fiindcă aici în UK legea zice că dentiştii n-au voie nici măcar cu lac incolor pe unghii, d-apăi cu matifieri, nematifieri sau alte colorăciuni… Oferta e aici.

Vă invit să vă cadorisiţi cu ceva frumos de 1. Decembrie! Şi să preluaţi leapşa, bineînţeles (Lăsaţi un comentariu şi pun link.)

LATER EDIT: Cristi Manafu zice că îşi doreşte o asemenea leapşă. Deci, Cristi, te aşteptăm înapoi acasă. De fapt, leapşa te aşteapă!

Şi leapşa mai merge la… Ana! Să vedem cum se potrivesc questioarele cu lucrurile gratis

De principiu,

• nu mint, fiindcă mă încurc şi în picioarele alea scurte ale minciunii. E mult mai simplu să spui adevărul.
• cred în poveştile cu prinţi şi prinţese. De concret, nici vorbă. Sunt şi eu un copil, dar unul cu capul pe umeri.
• nu beau decât apă plată, dar cred că în curând va veni vremea unei schimbări. Odată şi-odată tot va trebui să mă maturizez şi eu.
• nu-mi plac copiii. Excepţiile sunt doar ălea isteţe, tăcute şi frumoase la privit. Ştiu eu una cu părul creţ, dar acolo e vorba de nepotism, la propriu.
• îmi place viaţa mea, dar uneori mai iau câte o pauză de la asta. Cum mi se întâmplă momentan.
• cred că oamenii e bine să se căsătorească, dar e bine să fie la persoana a 3-a, plural. Alte conjugări, în fericite circumstanţe.
• ştiu că nimic nu e veşnic şi, cu toate astea, mă încăpăţânez să arăt că se poate
• nu merg în ritm, direcţie şi pas cu turma. Să ştiţi că îţi cresc muşchi atunci când treci prin furtuni.
• şi ultimul care îmi vine în minte e work in progress, principiu în construcţie: ce nu te-omoară te-ntăreşte.

Oricum, atâta vreme cât merge şi altfel…! Şi dumneavoastră?

1. Sissi - l-aş revedea oricând, de oricâte ori. Îi ştiam cadrele pe de rost înainte de a-i înţelege povestea, îi admiram rochiile înainte de a-i vorbi limba. În toate jocurile mele din copilărie, pe prinţ îl chema Franz şi rochia era cu crinolină. Între timp, chiar dacă îmi imaginez că nici crinolinele nu se poartă la fel de uşor precum se admiră, chiar dacă viaţa şi câţiva oameni s-au îngrijit să-mi arate că iubirile sunt mai eterne în filme decât în realitate, Sissi îmi va trezi întotdeauna puterea aia de visare de copil. Căruia-i place, fără să înţeleagă. Care-şi doreşte, fără să ştie de ce. (Viena e oraşul meu preferat, m-aş întoarce acolo de tot atâtea ori de câte am văzut filmul. De nenumărate.) Aici e primul lor te iubesc. Farmecul e în limba germană şi-n cei 4 ani pe care îi aveam când mă uitam obsesiv-repetitiv la el. Sper să-l găsiţi şi dumneavoastră.

2 . Sunetul muzicii – un clasic. E un film care-mi produce bucurie. Cred că asta ar trebui să căutăm la un film. Aşadar, pe cele horror le consider o povară pentru mintea umană. Nu are rost s-o otrăvim cu aşa ceva.

3. La vita e bella – tot bucurie, dar o bucurie deşteaptă şi mă emoţionează când îl povestesc celor ce nu l-au văzut. Sper să nu fie cazul dumneavoastră.

4. Blue Valentine (trailerul e prost, dar PROST, nene)- e o achiziţie recentă în top, un film care face o radiografie foarte realistă a unei relaţii de cuplu. Arată şi scenele de închiloţare de după sex. Nu ştiu dacă se potriveşte atâta realism alături de atâta poveste în acelaşi top. Dar e bine de luat, de văzut şi de meditat: la ce face o relaţie să meargă, după ce ţi-ai pus Rolexul pe noptieră şi diplomele-n cui. Dacă de primul te poţi dezbrăca, de ultimele mai greu. Uitaţi-vă la film. E de viaţă. Şi actorul o bomboană! Şi-apoi spuneţi-mi dacă a fost iubire sau dcă doar li s-a părut. Sau dacă e de-ajuns.

5. Mr. Nobody – un film despre alegeri. De asta, vă las pe dumneavoastră să alegeţi interpretarea care vă e mai uşoară. De curând citeam într-o carte că, de fapt, deciziile pe care le luăm şi care ne influenţează viaţa sunt cele pe care trebuie să le luăm. Eu nu cred în destin. Cred în alegeri. Dar, atâta timp cât nu alegi, orice rămâne posibil.

Merci, Camil, de leapşă. Chiar mi-a făcut plăcere! Sper să vă facă şi vouă: Ioana, Raluca şi doi băieţi, ca să fie egalitate Manuel şi Gerhald.

p.s. Eu cred că mă mai uit o dată la Sissi…. :p

Cert e că şi acum îl văd cum a venit la mine cu un mărţişor galben. Era un smileyface, care zâmbea în toată puterea galbenului. Şi mi-a zis aşa: “Mărţişorul ăsta nu-nseamnă nimic.”

Ştiam. Că eu în clasa a noua aveam principii şi nervi pe tocul de la uşă. Dar aveam şi dreptul la momentul ăla, acolo, să mă bucur măcar puţin. De un mărţişor galben, care deja-mi râdea parcă în ciudă. La el oricum nu m-aş fi întors, deci teama sa de hărţuieli adolescentine nu era deloc fondată. Eu eram îndrăgostită, nu proastă.

Dar de mărţişor m-aş fi bucurat. Măcar până la următoarea pauză.

———————–

Precis nu e cea mai de soi poveste, dar e prima care mi-a venit în cap când am citit despre leapşa pe care mi-a dat-o Dragoş. Zice să spun o poveste de mărţişor. Aveţi şi dumneavoastră? (Nina a onorat leapşa cu o povestioară drăguţă)

Papucii viselor mele. Şi o schimbare la care nici nu visam. Papuci de domnişoară în picioare de copilă. Mers de invidiat într-o lume incomodă. Momente în care sclipiciul orbea şi te făcea să crezi că e real. Sau că poate dura până mâine. Chiar dacă întotdeauna am ştiut că va veni momentul în care să bată ora doişpe. Dar mai ştiam că, purtându-i mereu, el e acolo, chiar şi când nu-l văd. Sclipiciul, bineînţeles. Dar am învăţat să-i simt fiecare rază de lumină emanată. Până am înţeles ce mă făcea să strălucesc.

Deci am hotărât să îi păstrez. Chiar dacă ÎNCĂ nu ştiu încotro m-or purta. Până acum au făcut treabă bună. Dar cred că cel mai important e să sclipicească, nu-i aşa?

sursa

Provocarea merge mai departe la Alex Negrea, că şi-n viaţa lui s-au schimbat multe! Lucruri, evident

Când ne ţineam toţi trei de mână şi intram pe porţile facultăţii de Medicină din Cluj. Mă duceam la înscriere. Ăla a fost un moment în care m-am bucurat mai mult pentru ei decât pentru mine. Ai mei au terminat amândoi acolo.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Cred că pe tata. Şi mi-a luat ceva vreme până să înţeleg că dezamăgirea e a lui şi nu am de ce să mi-o asum. Dar încă mai am momente în care trebuie să duc muncă de lămurire cu mine.

3. La ce eşti cea mai bună, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?
Să dorm. Cred că am un talent înnăscut la asta.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?
Că-mi rup pieliţele de la unghii. Întotdeauna, când mă plictisesc. E foarte urât, să nu faceţi şi dumneavoastră!

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?
Câţi bani?

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?
Nu moştenit-o, dobândit-o. E chestie de nuanţă, dar am ţinut să precizez, fiindcă n-am certitudinea că e chestie genetică. Prea e de la amândoi. Mi-au dat încredere. O vreme, n-am ştiut ce e de făcut cu ea. Şi-apoi am văzut că mi-au dat şi aripi.

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta ?
Când am fost cea mai fericită. Unul din momente tocmai a trecut. Acum sunt urâtă şi grasă.

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?
Îmi pare rău, nu mă pot limita la unul singur. Ar fi o nedreptate faţă de ceilalţi merituoşi.

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?
Mai demult, când bocănea vecinul de la etaj sâmbătă dimineaţa. Câte 15 minute şi musai de la ora 9. Între timp, medalia de aur pentru cel mai şi cel mai enervant element acustic din viaţa mea merge la…câinele de la etajul 5. Cu toate că s-a mai potolit. I-or fi schimbat mâncarea. Vecinii din jur!

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?
Când am primit maşina, în 2007. Atunci precis arătam bine!

11. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?
Când iubitul meu din liceu (mă rog, unul din ăia mulţi ) mi-a vorbit de ceva conducător rus, de viţă nobilă şi creme scumpe, iar eu am crezut că vorbeşte de un fotbalist. Pe vremea aia nu eram blondă, dar deşteaptă mă ţin de pe la 3 ani (mai repede n-am amintiri). Şi-atunci, nu s-a potrivit.

12. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat ?
Foarte rar mi se întâmplă. După şcoala generală, când îngheţam în faţa profei de română, la liceu am dat skip (nici nu ştiu cum îi chema pe dascăli… de fapt, îi chema cu nume proprii, nicidecum “dascăli”), în facultate m-au impresionat vreo doi… la Cluj. Aici, în Bucureşti, m-au blocat unii. Da’ printr-un alt fel de uimire.

13. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?
Acum se subînţelege că aş fi minţit o dată. Ceea ce mă jigneşte cu siguranţă. Dar nu mă supăr, că numa’ adevăru’ supără omu’.

14. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta ?
Faptul că nu există teleportarea. Ci prea multe doruri.

15. Cu cine vorbeşti cel mai des despre sex ?
Asta e ca aia, când mergi la McDonald’s şi te întreabă direct ce sos vrei, de parcă sosul ar fi obligatoriu şi pe bucate, nu numai pe planurile de marketing! Da’ varianta fără sos n-aveţi? În fine: vorbesc despre sex. Altceva întrebaţi-i pe “cu cine”.

16. Care e cea mai proastă scuză pe care ai folosit-o vreodată?
Care dată, mai exact? Şi-apoi fac analiza pe text.

17. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti ?
Că nu şi-ar cere iertare… Asta ar însemna că i-a plăcut?! Vorbind serios, cred că multe se pot ierta. Dar a ierta, de obicei, îl ajută doar pe cel care o face. Anume, iartă.

18. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă?
Cum, jumătăţii mele de viaţă? Deja începusem să socotesc la ce vârstă o să mor… Şi mă scuzaţi, nu mai răspund la întrebare, că mă grăbesc. Mai am o jumătate de viaţă de trăit. Sunt curioasă pe a cui.

19. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie ?
Andrei. Era o păpuşă!

20. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire?
Acest exerciţiu de imaginaţie dăunează grav sănătăţii. Mai bine mâncăm sare, zahăr şi grăsimi.

21. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi ?
Cred că pe finuţa mea. I-aş griji apropierea de Dumnezeu şi n-aş lăsa lumea să intervină prea mult. Fiindcă e prea fericită.

22. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult ?
Despre sufletul lui. Acolo vreau să ajung.

23. Cine-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment?
Îmi pare rău, dar nu dăm nume. E chestie de obraz.

24. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles ?
Răspuns: da. Ăsta e cu sos inclus.

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?
Limpede?

Rugăciune

26. Unde te simţi cel mai în siguranţă?
La el în braţe.

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată?
Când mi s-a cerut o carte de vizită.

28. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat ?
În acelaşi timp sau pe rând? Sau nu contează ordinea?

29. Pentru ce te rogi cel mai des ?
Pentru Lumină.

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum?
Cu siguranţă, mama.

31. Care a fost primul tău vis împlinit?
Cred că într-a şasea, când făceam emisiunea la Antenă. Vă rog, nu cereţi detalii…

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult?
Până acum, în al 23-lea. 2007 spre 2008. Dar mai aştept şi altele. Că e loc şi de mai bine.

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?
Acest secol e abia la început. Să-l mai lăsăm puţin să se obişnuiască, să se integreze în istorie. Să se acomodeze cu clima. Abia apoi, să-l luăm la bani mărunţi.

34. Care a fost cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-ai făcut (sau l-ai face) cu o persoană de acelaşi sex cu tine?
Cu prietena mea, Ştefi, pe vremea când locuiam împreună, o dată am… gătit. Pui la cuptor. Marea îndrăzneală a fost că l-am şi mâncat!

————————–

O leapşă primită de la Tomata, mulţumesc frumos!, care merge mai departe la hoinaru, Daniela şi Surorile Marx (nişte bunicuţe proaspăt descoperite. De mine, că voi precis le ştiţi demult… )!

Later edit: -preluare şi la Toma Nicolau!

5 din 2010 / într-o ordine departe de “cronologică” sau “importanţă”. Într-o ordine involuntară:

• Un curs care mi-a deschis ochii şi câteva drumuri. Un curs pe care nici în ziua de astăzi nu l-am absolvit şi pe care nu-mi doresc să îl termin vreodată. Fiindcă sunt prea frumoase lucrurile cu care m-a îmbogăţit. Cele pe care mi le-a descoperit.
• Angajarea la ELLE, care m-a schimbat pe mine ca femeie. Într-atât încât nu îmi mai e greu să mă dau cu cremă seara, pe faţă.
• Nunta de argint a părinţilor mei. Ca o confirmare că poveştile frumoase şi iubirile adevărate sunt mai aproape decât arată la televizor… Şi primul meu cadou adevărat pentru ei. Să tot faci copii ca mine! :p
• A început tata să-mi citească blogul. Şi să se uite la mine nu numai cu iubire, ci şi cu admiraţie. Păcat că a fost nevoie să privească prin ochii altora ca să mă vadă aşa. Dar ce noroc că s-a întâmplat totuşi.
• Vacanţa de iarnă.

5 pentru 2011:

• să termin facultatea
• să scriu cu diacritice pe twitter şi facebook
• să mă culc mai repede seara
• să -mi caut rostul şi să găsesc Provocarea
• şi … el

În ceea ce priveşte bloguşorul meu drag, poate n-ar strica o temă proaspătă şi o minte mai sclipitoare. Dacă tema se rezolvă din bunăvoinţa unor prieteni, treaba cu mintea e mai complicată. Până una alta, să ne bucurăm de ce avem.

La mulţi ani!

Ştiţi, aveam o prietenă pe care atâta am bătut-o la cap, până am convins-o să folosească şi pastile şi prezervative. Fiindcă asta era cea mai sigură metodă de protecţie, după capul meu de-atunci. Şi după cel de-acum, cu toate că blestemele prietenului ei probabil că m-au ajuns din urmă. Şi aici mă opresc cu povestea, că şi tata citeşte blogul, iar eu nu mi-s tocmai măritată. Plus, vreau să fim un exemplu pentru puştoaice şi puberi, care-s oricum cu hormonii-n batistă.

Cum arată contraceptivul ideal? – să iniţiem o leapşă!

• În primul rând, să fie sigur. Dar sigur, domne, că dacă nu, ţi se taie tot elanul de a urca pe orice culmi, oricât de înalte. Femeia e sclava gândurilor ei, bărbaţii care nu ştiau asta să bage bine la cap şi să profite din plin. Că nici noi nu ne supărăm. Dacă la ei, dragostea trece prin stomac, la noi, trece prin urechi. I rest my case.
• Apoi, să nu fie prezervativ. Dacă aţi fi crezut că doar domnii au o problemă cu nevinovatul, aflaţi că nici doamnele nu sunt tocmai fane. Dar ce preferă ele? Preferă să aibă încredere că el e Făt-Frumos şi le are pe toate, în afară de tot soiul de crocobauri adunaţi de pe la alte domniţe. Mă-nţelegeţi. Iar moartea pasiunii pentru femeie survine subit în momentul în care lucrurile, din focuri intră brusc în standby, căci cutia cu prezervative e în buzunarul de la pantaloni. Sau în geantă. Care e pe cuier. Iar tu eşti în dormitor. Aprinde lumina. Te ia frigul. Şosetele atârnă de pat. Şi chiloţii-s pe dos. Bleacs. Ce vă spuneam? Moartea pasiunii.
• Presupunând că el le are pe toate, inclusiv încrederea ei, excludem cele de mai sus. Mergem la următorul nivel: strict contracepţia. Pilula? Am auzit că scade libidoul şi că pe unele le-ngraşă. (Ceea ce e fals, domnii mei. Şi o minciună sfruntată de-a iubitelor voastre, care nu se pot hotărî pe care-l iubeşte mai mult: pe voi sau pe dl Frigider. Ştiu, e dur. Nu vă aruncaţi frigiderul pe geam, el n-are nici o vină.) Apoi, cu pilula trebuie să ai maximă încredere în ea, că o administrează în fiecare zi, cam la aceeaşi oră. Personal, nu condamn bărbaţii care nu se încred. E o responsabilitate prea mare ca să o laşi altcuiva.
• La plasturele hormonal îmi place că scap de grija fiecărei zi „ia pastila, nu-i pastila”. Dar e prea extern, se vede şi poate cădea. Plus, ideea de plasture mă sperie, de parcă aş avea vreo boală.
• Următorul pe scara evoluţiei e inelul vaginal, care e pentru interior şi nici nu trebuie administrat la 7 zile ca plasturele. Ca să nu mai zic zilnic, ca pilula. Ăsta merge pe principiul ”o dată şi bine”. Mi-ar plăcea să fie colorat, căci imaginaţi-vă ce terapia culorii ar însemna asta! Din interior.
• Injecţiile contraceptive nu-mi fac cu ochiul, căci mă cară la medic, iar eu sunt o persoană ocupată. N-am timp să-mi văd nici prietenele cât de des aş vrea, apăi să îmi clădesc o relaţie cu doctorii.

În concluzie, contraceptivul meu ideal: să fie sigur, să nu se vadă, să se administreze cât mai rar (o dată pe lună) şi să nu aprindă lumina :p

Şi fiindcă nu cred că tema metodelor de contracepţie vizează strict fetele, dau leapşa mai departe, către ele şi nu numai: Dojo, Denisuca,Tomata, Corina, Ştrumfiţa, Nina, Nebuloasa, Raluxa, Roxana, Sana, Criserb, Makavelis, Adrian Ciubotaru. Băieţi, care e idealul pentru voi?

• La 6 luni făceam “vai vai, tătelu’ “, un fel de vorbă pe care m-au învăţat s-o zic, ca să aibă de cine se distra. Dacă o întrebi pe mama, va spune că la 6 luni ziceam poezii. Eu nu-mi amintesc, deci nu o pot contrazice
• La 4 ani deja mă uitam ca bezmetica la Sissi.
• La 5 ani cred că am mers prima dată la grădiniţă. Şi îmi doream să stau la bloc, ca să am mulţi prieteni.
• La 6 ani am schimbat grădiniţa şi am început să învăţ germana. La serbare ştiam pe de rost rolurile tuturor celorlalţi copii. Şi eram foarte slabă şi ştirbă.
• La 7 ani am făcut prima temă: o pagină de bastonaşe. După primele 2 rânduri, am obosit în asemenea hal, că a trebuit să mă ducă mama la o plimbare, să mă recreez.
• La 8 ani ratam premiul întâi din cauza unui 8 la muzică. Eram în clasa întâi şi probabil singura fără coroniţă. Antitalentul la muzică mă urmăreşte de atunci încoace.
• La 9 ani mi-a murit străbunica. Şi am rămas cu o frică groaznică de sufrageria noastră. Plus, cu o scârbă de garoafe şi bujori.
• La 10 ani aveam minijup mulat şi tricou cu buricul gol la ziua mea. Am şi poze. Eram în clasa a treia, cred că anul în care am mers cel mai puţin la şcoală. Învăţătoarea noastră era în concediu de maternitate şi o înlocuia o cretină care ne-a zis că 50 e număr impar. Ai mei se bucurau să ştie că mă uit la RTL2 decât la dobitocii de la catedră. Şi tot în anul ăla am ieşit prima dată din ţară: Austria, Germania, Belgia. Am fost la Schonbrunn. Şi am început să înţeleg acţiunea filmului de la 4 ani.
• La 11 ani nu mai ştiu.
• La 12 eram într-a cincea şi am plâns 3 zile că vreau pantofi din ăia cu platformă, de se purtau nevoie mare de piţipoancele vremii, prin spatele blocurilor. După 3 zile m-am oprit din bocete, că impresia artistică nu avusese efectul scontat. Ai mei erau de neclintit.
• La 13 ani am avut cel mai fain an din generală. Am început să scriu poezii. Şi am suferit cumplit când băiatul de care îmi plăcea a scuipat pe jos în curtea şcolii. Ce urât! La 13 ani l-am cunoscut pe Narcis şi am făcut emisiunea la Antenă.
• La 14 ani mi-am făcut o îngrozitoare poză de buletin, care m-a urmărit până nu demult. Şi Ada (prietena mea cea mai bună) a plecat în America.
• La 15 am fost deşteaptă tare la Capacitate şi boboacă la Bruk. Apoi l-am cunoscut pe el, am fost la prima întâlnire, ne-am ţinut de mână şi când ne-am pupat nici nu ştiam cum se face.
• La 16 ani am fost în SUA. Şi am visat în engleză.
• La 17 ani mi-a frânt inima cel mai mare dobitoc pe care vi-l puteţi închipui. Şi asta, în doar 3 luni de zile.
• La 18 ani am dat un chef monstruos cu prieteni buni şi lacrimi înghiţite pe ascuns. Am primit inelul de pe dreapta, de care nu m-am mai despărţit de atunci.
• La 19 ani am intrat la facultate în Cluj. În primele 2 săptămâni eram ca în tabără, după aceea a început să-mi fie somn.
• La 20 ani l-am descoperit pe el, probabil băiatul care m-a iubit cel mai mult dintotdeauna. Cel care m-a trimis la Ziarul Studenţesc din Cluj. Singurul meu iubit care căuta să-mi citească textele. Pe vremea aia nu aveam blog, ci doar un folder în my documents, pe care-l ascundeam cum puteam de bine.
• La 21 ani nu mai ştiu. Facultate şi câteva mici drame pasagere. Dar frumoase pentru sufletul meu. Şi mi-am făcut blog
• La 22 ani m-am mutat la Bucureşti. A fost poate cea mai bună decizie din viaţa mea. Şi-am cunoscut un super tip. Pe care, între timp, am reuşit să-l iert că e atât de super şi atât de puţin al meu.
• La 23 ani am intrat în câmpul muncii, la ELLE România. Poate cea mai interesantă chestie care mi s-a întâmplat. Am început să mă fac mare.
• La 24 ani am atins prima mie de abonaţi pe blog. Şi într-o sâmbătă de octombrie târzie, m-am plimbat prin parc. Şi m-am uitat cu jind la salciile tolănite pe malul lacului. Şi la ei. Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Cum să nu-ţi doreşti aşa ceva.

*Dau leapşa mai departe Ştrumfiţei,Ninei, Corinei şi lui Jamilla, Orin şi Ştef. Şi oricui îi mai place.

1. Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Biologia credinţei, Bruce Lipton. E dovada că nu suntem victimele genelor noastre. Programul nostru nu s-a scris aşa “simplu”. El încă se scrie. Clipă de clipă facem alegeri: sănătatea sau boala. Sunt superinteresante mecansimul şi studiile făcute de biologi. E o carte pseudoştiinţifică, dar pe care o înţeleg. Pe mai multe niveluri.

2. Dacă ai putea fi un personaj dintr-o carte, ce personaj ai fi şi de ce?

Eu nu citesc cărţi cu personaje, dar îţi răspund. Probabil, Degeţica. Fiindcă e povestea pe care mi-o spunea mama când eram mică. Dar nu mai ştiu dacă era şi-un prinţ… că nu se poate fără prinţ!

3. Care e cel mai frumos film pe care l-ai văzut până acum?

Sissi, cu siguranţă. Cel mai emoţionant, La vita e bella.

4. Dacă te-ai putea întâlni cu un scriitor, ce scriitor ai alege?

Probabil, unul din Evanghelişti.
Sau Jules Verne. I-aş face un update rapid la cele întâmplate între timp, după care aş avea o listă de întrebări…

5. Care e melodia ta preferată, cea pe care o asculţi fără să te poţi sătura de ea?

Acum sunt în faza de valsuri. Dar, în rest, am un playlist pe trilulilu, de care nu mă mai satur.

6. Unde ai locui un an, departe de casă?

Oriunde ar fi el. Singurul motiv să fiu departe de casă.

7. Când citeşti, pentru a marca locul unde ai rămas, foloseşti semn de carte sau îndoi pagina? Şi ce fel de semn de carte?

Mă enervează îngrozitor oamenii care indoaie paginile!!!! E atât de greşit!!! De ce se face asta?!?!?! Ca semn de carte folosesc orice, asta e ultima mea grijă.  De obicei, ce găsesc prin baie: eşantioane de prin reviste, hârtie igienică, bucăţi dintr-o revistă veche…Dar niciodată nu îndoi pagina. În cel mai rău caz, ţin minte unde am rămas.

8. Ai primit în ultima perioadă cărţi cadou? Şi dacă da, care?

Aici am scris mai multe. De atunci, n-am mai primit. Dar nici pe astea nu le-am citit integral.

9. Îți place să reciteşti unele carţi?

Nu. Dar îmi place să recitesc pasaje. De aceea şi citesc cu creionul în mână. Subliniez ce îmi place şi revin. Ca la şcoală: recapitularea e mama învăţăturii. Adesea, a moralei din poveste.

10. Care crezi că este cartea care ar trebui impusă tuturor ca “lectură obligatorie”?

Inteligenţa materiei, Dulcan. Mie îmi pare rău că am descoperit-o aşa târziu şi că nu mi-a spus nimeni mai devreme de ea.

11. Care e locul preferat pentru lectură?

Fără discuţie, toaleta. E locul în care mă relaxez total. Iar atunci când ajung să-mi amorţească picioarele, senzaţia de “sunt acolo, între rânduri” e maximă…

12. Care sunt motivele care te determină să alegi o carte pe care să o citeşti?

Subiectul, nu neapărat autorul. Recomandarea. Habar n-am. Mi s-a întâmplat să intru în librării şi să vină cartea la mine. Pur şi simplu.

Sunt curioasă să aflu şi răspunsurile dv, mai ales că se spun şi titluri de cărţi. Iar dacă aveţi răbdare să scrieţi un post pe blog, daţi-mi de ştire, rogu-vă, să pun un link frumuşel acia (bine, Stef! si strumfita)

Ştrumfiţo, întrebarea e cum ţi-e dorul. Ţi-e dor cu bucurie sau ţi se rupe sufletul? Că primul e un dor bun, al doilea te mănâncă de viu. Primul îţi aminteşte cât eşti de norocos, al doilea cât eşti de păcătos. Că nu ai şi tânjeşti. Că s-ar putea şi pentru tine, însă cineva a inventat un “dar” în fraza prezentului tău. Că nu s-a născut un Superman şi pentru tine. Care să ridice cu braţele sale puternice toate obstacolele din calea fericirii tale. Şi a iubirii voastre.

(…)

• De mama mi-e dor cu bucurie. Nu a fost întotdeauna aşa. Când mergeam la Cluj, nici nu coteam bine din faţa casei, că îmi venea aşa o durere în piept, de nu-ţi imaginezi. O disperare, de care probabil râzi acum că-ţi povestesc. Între timp, cred c-am mai crescut şi-am învăţat să-mi reinterpretez emoţiile. Şi dorurile. Fiindcă nici sufletul nu ţi se poate rupe la nesfârşit.
• De tata mi-e dor ca de copilărie. Mi-e un dor din ăla de tot ce ar putea să fie între noi. Tata e omul care m-a suprins în cele mai extreme situaţii în cele mai pozitive moduri. E cel care m-a iertat pentru toate aşteptările la care nu m-am ridicat. Prima fiind că nu sunt băiat. A doua – că la 4 ani nu am prins mingea . Iar enumeraţia ar putea continua până în prezent şi ajunge până în viitor. Cel mai dor mi-a fost de el când m-am mutat la Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar am o bănuială. Fiindcă încă mă mai apucă dorul ĂLA câteodată.
• Îmi mai este dor de “asta mică a mea”, care e mai întâi a lu’ maică-sa şi a lu’ taică-so şi abia apoi a mea, dar mi-e un drag fără să ştiu de ce. O visez noaptea. Nu ştiu dacă legăturile de sânge au vreo treabă sau doar puterea emoţională care le-o dăm noi face diferenţa, dar există copii şi copii. Iar mie îmi vine pe unii să-i arunc de la etaj. Aşa că, atunci când se va face mare asta mică, îi voi explica ce onorată trebuie să fie că mi-a căzut aşa cu tronc!
• Apoi mi-e dor de el… Uneori cu bucurie, de cele mai multe ori, fără. Întotdeauna însă, cu speranţă. Mi-e dor cu speranţă şi cred că de asta nu mă mai satur. De dorul lui. Fiindcă ştiu că fiecare clipă în care dorul mi-e potolit face toţi “banii” plătiţi cu vârf şi îndesat. Dacă merită, mă întrebi? Cu ochii închişi şi mâna pe inimă: cu siguranţă! Dacă l-ai cunoaşte, ai şti. Dacă m-ai vedea pe mine cu el, ai înţelege.
• Alteori mi-e dor de Cluj şi de studenţia mea adevărată. De tot ce am lăsat acolo, de toate câte le-am învăţat. De câte am plâns – zile- şi de cât am iubit – o dată. Dar nu mi-e dor de Cluj ca loc, ci ca perioadă. Fiindcă la locuri te poţi întoarce oricând, însă perioadele nu ţi se întâmplă de două ori. De asta probabil mi-e mai dor de oameni, decât de locuri. Nici pe ei nu îi pot lua cu mine.

Ştrumfiţo, tocmai m-am speriat. Fiindcă uneori mi se face dor chiar şi de mine. Unde-mi sunt?!

later edit: Poate vrea Makavelis să împărtăşească de-ale lui… Şi cui i se mai face de nişte doruri să ia leapşa, că primeşte link (anunţaţi-mă doar, că trackback-urile sunt cu personalitate, funcţionează mai mult nu decât da).

LE2: Au mai scris si Andra, Nicoleta.

Absolvirea clasei a 8a a fost în mai multe faze: banchetul, curtea şcolii şi petrecerea clasei noastre. Am fost un colectiv tare fain în generală, uniţi la modul ăla clasic. Am crescut împreună practic. Sunt multe amintiri dragi din acei ani, cu zilele de naştere sărbătorite acasă, cu jocul cu banul şi petrecerile noastre tematice. Dada, munceam zile întregi înainte de o asemenea petrecere. Părinţii, zile întregi după.

Şi fiindcă mi-au fost dragi toţi, inclusiv profii, care şi-au pus amprenta pe fiinţa mea, sfârşitul clasei a opta a fost un eveniment dincolo de ţoale şi petreceri, aşa cum a fost cel din liceu. Incomparabil. Desfăşurarea din curtea şcolii a fost rapidă, că deja eram cu morcovu’ din cauza Capacităţii. Dar la banchet … la banchet a fost altceva.

În primul rând, trebuie să vă spun că era prima dată când mă pensasem. Prima dată când ieşeam din casă machiată (a se înţelege invizibil machiată, dar pentru “atitudine” ). Eram atât de emoţionată când am ajuns la sală, încât nu-mi amintesc nimic, decât de pe casetă (mama era pe post de paparazzi). Pe vremea aia eram deşteaptă rău (am terminat şefă de promoţie) şi m-au pus să ţin discursul. Mare onoare şi responsabilitate în faţa tuturor colegilor şi profilor. Cum să aduni 8 ani în câteva cuvinte? Nu mai ştiu ce-am zis, cu toate că ciorna o am şi acum pe undeva… iar pe casetă a rămas tot. Ideea e că sfârşitul l-am rostit tremurat, iar punctul l-am pus cu o lacrimă. După care au urmat toate celelalte (lacrimi), căci i-am făcut pe toţi să plângă! De fapt, nu eu i-am emoţionat, ci toate câte fuseseră şi se terminaseră. De la primele bastonaşe, la prima dictare, până la ultima teză. Era şi învăţătoarea noastră acolo. Şi în sală şi în discurs. Şi în lacrimi..

La 4 ani (sau 5?) de la terminarea clasei a 8a, am făcut întâlnire de clasă. Doar noi şi diriga. Noi eram mult mai schimbaţi decât ne-am fi putut imagina sau dori (unii dintre noi), ea era la fel. Atât de bine mi-a picat revederea şi întotdeauna mă voi bucura să-mi întâlnesc un fost coleg, indiferent cât e de profesor doctor sau cât nu. Fiindcă, de fiecare dată, e o reîntâlnire cu tine. Fiindcă ne raportăm unii la alţii ca atunci, ca pe (ceea ce a fost) vremea noastră. Când diferenţele erau de culoare la penar şi loc în catalog. Prietena mea cea mai bună (colegă şi de generală) îmi scria în albumul de final de liceu că îşi doreşte să nu uităm niciodată de fetiţele de la şcoala 4 şi că avem o datoria faţă de ele… Iar astăzi, am doar certitudinea că le-am dezamăgit. Dintr-un anumit punct de vedere, amândouă. Pe amândouă.

Mulţumesc lui hoinaru că m-a făcut să-mi amintesc atâtea. Luaţi leapşa şi voi! Face bine la spirit.

1. Inima îşi are raţiunea ei, pe care raţiunea mea nu o poate înţelege.
2. Pot avea orice, dar nu le pot avea pe toate.
3. Nimic nu e întâmplător. Şi ceea ce nu se întâmplă e cu un motiv.
4. Ce-i prea mult nu-i sănătos. Mai ales în relaţiile dintre oameni.
5. Nimic nu “trebuie”, decât să mori.
6. Există Lucruri Importante şi Restul.
7. Dacă eu nu pot înţelege un lucru, nu înseamnă că el nu există.

Cele 10 principii ale mele sunt doar 7, că n-am de gând să sap după încă 3 vorbe de duh, doar ca să mă încadrez în tipare. Iar valoarea lor nu e cea clişeistică, ci e cea pe care le-o dăm noi, fiecare.

Mulţumesc frumos de leapşă, s-a potrivit oarecum cu ce aveam eu în cap zilele astea. Poftiţi de vă serviţi, all you can write!

Tata are o poză din facultate, pe care o ţine aproape, în birou, ca s-o arate numaidecât oricui l-ar bănui glumeţ, când vine vorba de pletele lui din studenţie. După principiul: până nu văd, nu cred. Şi pentru că omul ar fi-n dreptul lui să fie sceptic…, tata mai scoate şi-o poveste de la naftalină, una din seria “Poveşti nemuritoare”.

Cică era la facultate un prof de chimie organică, profu’ Roman, care avea o deosebită podoabă capilară, chiar şi la vârsta respectabilă a dânsului.

Se spune că, pe vremea aia, profii erau respectabili şi la vârstă. Acum, nici aia nu mai e ce-a fost… Iar tată-mio, un tânăr responsabil şi prevăzător, prea-vedea dezastrul de chelie care-i stătea în ADN. Şi s-a dus tata-cel-curios la proful minunat să afle secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al bărbatului fără chelie.

Ce făcea omul nostru de îşi păstrase părul pe cap şi nu în chiuveta de la baie? – Răspuns: Se spăla de două ori pe an. Pe cap.

Sfârşit

Aici se termină şi postul meu, cu închiderea ramei şi revenirea la realitate. Învăţătura o trageţi singuri, că aşa e în poveştile moderne. Şi fiindcă se poartă continuările, vă zic doar că tata n-a urmat sfatul, ci şi-a făcut poze şi le-a pus în sertare. Şi… dacă n-ar fi, nu s-ar povesti?

—————————————————————————-

*Acest articol este scris pentru concursul organizat de Dgeneration. Si acum serios vorbind….daca stii pe cineva care are probleme cu caderea parului, recomanda-i siteul Aminexil .

Trebuie menţionat, premiile sunt în prezervative. Multe (108 cutii – locul 1, 60 cutii – locul 2 şi 24 de cutii – locul 3) prezervative. (cuvântul ăsta oare aduce trafic sau am tastat degeaba? nu de alta, dar va trebui să mă gândesc ce îi zic la mama când m-o întreba de unde ştiu eu asemenea vorbe :p Ea credea că m-a trimis la şcoală să învăţ de dinţi, nu să-mi îmbogăţesc vocabularul…)

Te vreau pe tine, nu pe ai tăi

Cică bărbaţii sunt nişte animale ceva de speriat! De speriat uşor, vreau să zic. Şi asta, doar fiindcă se sperie singuri. E suficient să pronunţi două cuvinte legat şi omul se pierde cu firea. Mai-Că-Mea. Fuge cu primul tren din gară, de nici nu se mai uită unde îl duce. Aşa rău se grăbeşte.

• Pe primul meu iubit l-a invitat tata la ţuică, pe vremea când ăsta încă nici nu apucase să mă pupe zdravăn, ci doar plimba la mine până la poartă şi până târziu. S-au plăcut de la prima vedere, că tare bună era licoarea. Mai mult tare, decât bună, dar astea sunt detalii. /
• Următorul pe care l-am adus în casă tocmai îşi vopsise vârfurile frezei, oricum înţepenite de gel. În roşu. I-a deschis mama.    Şi bună-mea, care e ochiu’ şi urechea, a început după, să întrebe seria aia de întrebări care numa’ de bun augur nu e: unde învaţă, ce note are, ce-i mă-sa, ce-i ta’-so. Acuma, detalii nu prea deţineam eu la vremea aia, dar cu imaginaţia am stat dintotdeauna bine: aşadar, frezatul meu era olimpic cu diplomă. Şi bunica, liniştită. /
• Primul om serios pe care l-am prezentat părinţilor “mai serios” a generat panică în familie, de îndată ce a bătut ora colgate. Şi el era musafirul. /
• Şi cum blondele tre’ să repete mult până să înveţe lecţia, pe ultimul ficior nici nu-l înţelegeau ai mei ce zice. Şi omu’ zicea. Inclusiv glume. La care nu prea râdea nimeni, că puţini pricepeau. Acustic zic, că de poante ne prindem uşor la noi în familie.

Până la urmă am învăţat să evit treaba cu “ea e mama, el e tata“. Fiindcă am învăţat că dacă e real, nu trebuie să faci să pară astfel. Am învăţat că certitudinile unei legături dintre doi oameni nu stau decât între ei doi. Şi că să ieşi în afara acestui spaţiu e o prostie. Care mănâncă timp şi resurse. Eventual şi potenţial.

Aşadar, nu numa’ ei

Iar când mama mă ducea până la el (nu locuiam în acelaşi oraş, dar învăţam la Cluj amândoi), mereu o rugam să mă lase la colţ şi să plece repede. Sau când părinţii lui s-au nimerit cu maşina în faţa casei mele părinteşti (pentru a ne parca acolo pe “noi doi”) şi mama lui a zis cu jumătate de gură…că nu mai intră, că se face târziu, eu am aprobat cuminte şi-am răsuflat uşurată. Chiar dacă invitaţia iniţială nu-mi scăpase dintre buze nici măcar ca fapt divers. Am menţionat doar că mai bine o lăsăm pe atunci când vor veni să-şi ia fiul acasă, peste două zile. Şi pe asta am spus-o, convinsă fiind, că zic ca ei, da’ fac ca mine. Iar peste două zile, l-am dus eu pe băiat la ei. Şi m-am făcut că plouă.

Concluzie: legăturile nu se strâng prin forţă exercitată asupra lor, ci prin puterea lor interioară. Sforile astea exterioare sunt şantaje sentimentale de care nici nu ne dăm seama. Şi care nu ţin locul realului. Mie mi-e teamă de episodul “părinţii noştri”. Ei au rolul lor în viaţa unui cuplu, dar nu pe cel principal.

*Leapşa merge mai departe către Simona, BabyRacy, Nicu, Somnulescu, Sorin, Olix şi nenea. Şi cine mai doreşte, cine mai pofteşte…la prezervative