ŞI BLONDELE GÂNDESC

Ştrumfiţo, cu adevărat emoţionantă leapşa asta. Cu adevărat personală, că mi-e şi frică să o scriu. Fiindcă nu vreau să-mi întreb dorurile, că mi-e teamă că îmi vor răspunde. Cum e aia să le strigi la catalog, iar apoi să te trezeşti cu o prezenţă mai mare decât credeai. Cum e aia să constaţi că n-ai absenţi, că nu s-au inventat scutiri medicale pentru nici unul dintre dorurile tale. Dar ştiinţa progresează. Poate s-o descoperi şi-un antidot. Odată. Ca să nu-ţi mai fie niciodată. Dor.

Ştrumfiţo, întrebarea e cum ţi-e dorul. Ţi-e dor cu bucurie sau ţi se rupe sufletul? Că primul e un dor bun, al doilea te mănâncă de viu. Primul îţi aminteşte cât eşti de norocos, al doilea cât eşti de păcătos. Că nu ai şi tânjeşti. Că s-ar putea şi pentru tine, însă cineva a inventat un “dar” în fraza prezentului tău. Că nu s-a născut un Superman şi pentru tine. Care să ridice cu braţele sale puternice toate obstacolele din calea fericirii tale. Şi a iubirii voastre.

(…)

• De mama mi-e dor cu bucurie. Nu a fost întotdeauna aşa. Când mergeam la Cluj, nici nu coteam bine din faţa casei, că îmi venea aşa o durere în piept, de nu-ţi imaginezi. O disperare, de care probabil râzi acum că-ţi povestesc. Între timp, cred c-am mai crescut şi-am învăţat să-mi reinterpretez emoţiile. Şi dorurile. Fiindcă nici sufletul nu ţi se poate rupe la nesfârşit.
• De tata mi-e dor ca de copilărie. Mi-e un dor din ăla de tot ce ar putea să fie între noi. Tata e omul care m-a suprins în cele mai extreme situaţii în cele mai pozitive moduri. E cel care m-a iertat pentru toate aşteptările la care nu m-am ridicat. Prima fiind că nu sunt băiat. A doua – că la 4 ani nu am prins mingea . Iar enumeraţia ar putea continua până în prezent şi ajunge până în viitor. Cel mai dor mi-a fost de el când m-am mutat la Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar am o bănuială. Fiindcă încă mă mai apucă dorul ĂLA câteodată.
• Îmi mai este dor de “asta mică a mea”, care e mai întâi a lu’ maică-sa şi a lu’ taică-so şi abia apoi a mea, dar mi-e un drag fără să ştiu de ce. O visez noaptea. Nu ştiu dacă legăturile de sânge au vreo treabă sau doar puterea emoţională care le-o dăm noi face diferenţa, dar există copii şi copii. Iar mie îmi vine pe unii să-i arunc de la etaj. Aşa că, atunci când se va face mare asta mică, îi voi explica ce onorată trebuie să fie că mi-a căzut aşa cu tronc!
• Apoi mi-e dor de el… Uneori cu bucurie, de cele mai multe ori, fără. Întotdeauna însă, cu speranţă. Mi-e dor cu speranţă şi cred că de asta nu mă mai satur. De dorul lui. Fiindcă ştiu că fiecare clipă în care dorul mi-e potolit face toţi “banii” plătiţi cu vârf şi îndesat. Dacă merită, mă întrebi? Cu ochii închişi şi mâna pe inimă: cu siguranţă! Dacă l-ai cunoaşte, ai şti. Dacă m-ai vedea pe mine cu el, ai înţelege.
• Alteori mi-e dor de Cluj şi de studenţia mea adevărată. De tot ce am lăsat acolo, de toate câte le-am învăţat. De câte am plâns – zile- şi de cât am iubit – o dată. Dar nu mi-e dor de Cluj ca loc, ci ca perioadă. Fiindcă la locuri te poţi întoarce oricând, însă perioadele nu ţi se întâmplă de două ori. De asta probabil mi-e mai dor de oameni, decât de locuri. Nici pe ei nu îi pot lua cu mine.

Ştrumfiţo, tocmai m-am speriat. Fiindcă uneori mi se face dor chiar şi de mine. Unde-mi sunt?!

later edit: Poate vrea Makavelis să împărtăşească de-ale lui… Şi cui i se mai face de nişte doruri să ia leapşa, că primeşte link (anunţaţi-mă doar, că trackback-urile sunt cu personalitate, funcţionează mai mult nu decât da).

LE2: Au mai scris si Andra, Nicoleta.

Întrucât până la absolvirea facultăţii mai am (cu voia bunului Dumnezeu, încă puţin), o să povestesc despre absolvirea clasei a opta. Momentul în care dimensiunea emoţional-serioasă a şcolii în viaţa mea s-a cam încheiat. Şi astăzi când mă visez la şcoală, sunt întotdeauna în generală, cu colegii de atunci şi profii de acolo.. Din liceu nu ştiu dacă am visat vreunul, probabil din cauza respectului sublim dar cu desăvârşite lipsit, pe care îl purtam. Din facultate, însă…îmi amintesc nişte coşmaruri, ceea ce nici nu e aşa de rău, având în vedere că nu învăţ să joc din glezne.

Absolvirea clasei a 8a a fost în mai multe faze: banchetul, curtea şcolii şi petrecerea clasei noastre. Am fost un colectiv tare fain în generală, uniţi la modul ăla clasic. Am crescut împreună practic. Sunt multe amintiri dragi din acei ani, cu zilele de naştere sărbătorite acasă, cu jocul cu banul şi petrecerile noastre tematice. Dada, munceam zile întregi înainte de o asemenea petrecere. Părinţii, zile întregi după.

Şi fiindcă mi-au fost dragi toţi, inclusiv profii, care şi-au pus amprenta pe fiinţa mea, sfârşitul clasei a opta a fost un eveniment dincolo de ţoale şi petreceri, aşa cum a fost cel din liceu. Incomparabil. Desfăşurarea din curtea şcolii a fost rapidă, că deja eram cu morcovu’ din cauza Capacităţii. Dar la banchet … la banchet a fost altceva.

În primul rând, trebuie să vă spun că era prima dată când mă pensasem. Prima dată când ieşeam din casă machiată (a se înţelege invizibil machiată, dar pentru “atitudine” ). Eram atât de emoţionată când am ajuns la sală, încât nu-mi amintesc nimic, decât de pe casetă (mama era pe post de paparazzi). Pe vremea aia eram deşteaptă rău (am terminat şefă de promoţie) şi m-au pus să ţin discursul. Mare onoare şi responsabilitate în faţa tuturor colegilor şi profilor. Cum să aduni 8 ani în câteva cuvinte? Nu mai ştiu ce-am zis, cu toate că ciorna o am şi acum pe undeva… iar pe casetă a rămas tot. Ideea e că sfârşitul l-am rostit tremurat, iar punctul l-am pus cu o lacrimă. După care au urmat toate celelalte (lacrimi), căci i-am făcut pe toţi să plângă! De fapt, nu eu i-am emoţionat, ci toate câte fuseseră şi se terminaseră. De la primele bastonaşe, la prima dictare, până la ultima teză. Era şi învăţătoarea noastră acolo. Şi în sală şi în discurs. Şi în lacrimi..

La 4 ani (sau 5?) de la terminarea clasei a 8a, am făcut întâlnire de clasă. Doar noi şi diriga. Noi eram mult mai schimbaţi decât ne-am fi putut imagina sau dori (unii dintre noi), ea era la fel. Atât de bine mi-a picat revederea şi întotdeauna mă voi bucura să-mi întâlnesc un fost coleg, indiferent cât e de profesor doctor sau cât nu. Fiindcă, de fiecare dată, e o reîntâlnire cu tine. Fiindcă ne raportăm unii la alţii ca atunci, ca pe (ceea ce a fost) vremea noastră. Când diferenţele erau de culoare la penar şi loc în catalog. Prietena mea cea mai bună (colegă şi de generală) îmi scria în albumul de final de liceu că îşi doreşte să nu uităm niciodată de fetiţele de la şcoala 4 şi că avem o datoria faţă de ele… Iar astăzi, am doar certitudinea că le-am dezamăgit. Dintr-un anumit punct de vedere, amândouă. Pe amândouă.

Mulţumesc lui hoinaru că m-a făcut să-mi amintesc atâtea. Luaţi leapşa şi voi! Face bine la spirit.

Nu ştiu dacă pe principiile de viaţă, adevărul din ele sau faptul că se aplică le face principii. Nici măcar nu ştiu cât de des se aplică la indivizi diferiţi, dar am certitudinea că în ceea ce mă priveşte se potrivesc de minune. Aşa că, nu luaţi exemple, nici nu judecaţi. Luaţi-le ca pe un simplu fapt divers. O lectură de primăvară.

1. Inima îşi are raţiunea ei, pe care raţiunea mea nu o poate înţelege.
2. Pot avea orice, dar nu le pot avea pe toate.
3. Nimic nu e întâmplător. Şi ceea ce nu se întâmplă e cu un motiv.
4. Ce-i prea mult nu-i sănătos. Mai ales în relaţiile dintre oameni.
5. Nimic nu “trebuie”, decât să mori.
6. Există Lucruri Importante şi Restul.
7. Dacă eu nu pot înţelege un lucru, nu înseamnă că el nu există.

Cele 10 principii ale mele sunt doar 7, că n-am de gând să sap după încă 3 vorbe de duh, doar ca să mă încadrez în tipare. Iar valoarea lor nu e cea clişeistică, ci e cea pe care le-o dăm noi, fiecare.

Mulţumesc frumos de leapşă, s-a potrivit oarecum cu ce aveam eu în cap zilele astea. Poftiţi de vă serviţi, all you can write!

Postul acesta este inspirat dintr-o poveste adevărată. Am permisiunea de a scrie despre ea.

Tata are o poză din facultate, pe care o ţine aproape, în birou, ca s-o arate numaidecât oricui l-ar bănui glumeţ, când vine vorba de pletele lui din studenţie. După principiul: până nu văd, nu cred. Şi pentru că omul ar fi-n dreptul lui să fie sceptic…, tata mai scoate şi-o poveste de la naftalină, una din seria “Poveşti nemuritoare”.

Cică era la facultate un prof de chimie organică, profu’ Roman, care avea o deosebită podoabă capilară, chiar şi la vârsta respectabilă a dânsului.

Se spune că, pe vremea aia, profii erau respectabili şi la vârstă. Acum, nici aia nu mai e ce-a fost… Iar tată-mio, un tânăr responsabil şi prevăzător, prea-vedea dezastrul de chelie care-i stătea în ADN. Şi s-a dus tata-cel-curios la proful minunat să afle secretul tinereţii fără bătrâneţe şi al bărbatului fără chelie.

Ce făcea omul nostru de îşi păstrase părul pe cap şi nu în chiuveta de la baie? – Răspuns: Se spăla de două ori pe an. Pe cap.

Sfârşit

Aici se termină şi postul meu, cu închiderea ramei şi revenirea la realitate. Învăţătura o trageţi singuri, că aşa e în poveştile moderne. Şi fiindcă se poartă continuările, vă zic doar că tata n-a urmat sfatul, ci şi-a făcut poze şi le-a pus în sertare. Şi… dacă n-ar fi, nu s-ar povesti?

—————————————————————————-

*Acest articol este scris pentru concursul organizat de Dgeneration. Si acum serios vorbind….daca stii pe cineva care are probleme cu caderea parului, recomanda-i siteul Aminexil .

Buddha mă provoacă la confesiuni. Pretextul e din latex şi vine în cutii colorate. E vorba de un concurs organizat de Loveplus, care pune bloggerilor întrebări despre vieţile lor dincolo de realitatea virtuală. Asta în cazul în care au şi ei aşa ceva. Deci taman acolo stă provocarea. Da’ na, niciodată nu strică un prezervativ la casa omului, chiar şi atunci când casa, masa şi toată viaţa lui sunt pe net. *Glumesc, nu săriţi!*

Trebuie menţionat, premiile sunt în prezervative. Multe (108 cutii – locul 1, 60 cutii – locul 2 şi 24 de cutii – locul 3) prezervative. (cuvântul ăsta oare aduce trafic sau am tastat degeaba? nu de alta, dar va trebui să mă gândesc ce îi zic la mama când m-o întreba de unde ştiu eu asemenea vorbe :p Ea credea că m-a trimis la şcoală să învăţ de dinţi, nu să-mi îmbogăţesc vocabularul…)

Te vreau pe tine, nu pe ai tăi

Cică bărbaţii sunt nişte animale ceva de speriat! De speriat uşor, vreau să zic. Şi asta, doar fiindcă se sperie singuri. E suficient să pronunţi două cuvinte legat şi omul se pierde cu firea. Mai-Că-Mea. Fuge cu primul tren din gară, de nici nu se mai uită unde îl duce. Aşa rău se grăbeşte.

• Pe primul meu iubit l-a invitat tata la ţuică, pe vremea când ăsta încă nici nu apucase să mă pupe zdravăn, ci doar plimba la mine până la poartă şi până târziu. S-au plăcut de la prima vedere, că tare bună era licoarea. Mai mult tare, decât bună, dar astea sunt detalii. /
• Următorul pe care l-am adus în casă tocmai îşi vopsise vârfurile frezei, oricum înţepenite de gel. În roşu. I-a deschis mama.    Şi bună-mea, care e ochiu’ şi urechea, a început după, să întrebe seria aia de întrebări care numa’ de bun augur nu e: unde învaţă, ce note are, ce-i mă-sa, ce-i ta’-so. Acuma, detalii nu prea deţineam eu la vremea aia, dar cu imaginaţia am stat dintotdeauna bine: aşadar, frezatul meu era olimpic cu diplomă. Şi bunica, liniştită. /
• Primul om serios pe care l-am prezentat părinţilor “mai serios” a generat panică în familie, de îndată ce a bătut ora colgate. Şi el era musafirul. /
• Şi cum blondele tre’ să repete mult până să înveţe lecţia, pe ultimul ficior nici nu-l înţelegeau ai mei ce zice. Şi omu’ zicea. Inclusiv glume. La care nu prea râdea nimeni, că puţini pricepeau. Acustic zic, că de poante ne prindem uşor la noi în familie.

Până la urmă am învăţat să evit treaba cu “ea e mama, el e tata“. Fiindcă am învăţat că dacă e real, nu trebuie să faci să pară astfel. Am învăţat că certitudinile unei legături dintre doi oameni nu stau decât între ei doi. Şi că să ieşi în afara acestui spaţiu e o prostie. Care mănâncă timp şi resurse. Eventual şi potenţial.

Aşadar, nu numa’ ei

Iar când mama mă ducea până la el (nu locuiam în acelaşi oraş, dar învăţam la Cluj amândoi), mereu o rugam să mă lase la colţ şi să plece repede. Sau când părinţii lui s-au nimerit cu maşina în faţa casei mele părinteşti (pentru a ne parca acolo pe “noi doi”) şi mama lui a zis cu jumătate de gură…că nu mai intră, că se face târziu, eu am aprobat cuminte şi-am răsuflat uşurată. Chiar dacă invitaţia iniţială nu-mi scăpase dintre buze nici măcar ca fapt divers. Am menţionat doar că mai bine o lăsăm pe atunci când vor veni să-şi ia fiul acasă, peste două zile. Şi pe asta am spus-o, convinsă fiind, că zic ca ei, da’ fac ca mine. Iar peste două zile, l-am dus eu pe băiat la ei. Şi m-am făcut că plouă.

Concluzie: legăturile nu se strâng prin forţă exercitată asupra lor, ci prin puterea lor interioară. Sforile astea exterioare sunt şantaje sentimentale de care nici nu ne dăm seama. Şi care nu ţin locul realului. Mie mi-e teamă de episodul “părinţii noştri”. Ei au rolul lor în viaţa unui cuplu, dar nu pe cel principal.

*Leapşa merge mai departe către Simona, BabyRacy, Nicu, Somnulescu, Sorin, Olix şi nenea. Şi cine mai doreşte, cine mai pofteşte…la prezervative

de la alphablog şi traiu

SÎNT: gemeni;

AŞ VREA: să nu mai aud vorba asta;

PĂSTREZ: versurile scrise într-a şasea;

MI-AŞ FI DORIT: să fi fost un geniu;

NU-MI PLACE: când nu se întâmplă nimic;

MĂ TEM: să nu mor ultima dintre cei dragi;

AUD: glasul meu interior. Dacă nu îl şi ascult, nu înseamnă cu nu-l aud;

ÎMI PARE RĂU: când n-am răbdare cu bunica;

ÎMI PLACE: aerul curat, ajutorul primit, blândeţea, Bucureştiul, ciocolata, cafeluţa cu mama, cofetăria de la Bulevard,  (continuăm alfabetul la următoarea leapşă)

NU SÎNT: aşa blondă cum par.

DANSEZ: cât mai zbenguit şi ţopăit. Îmi place să dansez cu cineva care ştie. S-o facă.

NICIODATĂ: nu am crezut că o să se chiar întâmple aşa. Chiar dacă mi-am imaginat, sub titlul: ironia sorţii;

PAR: o prinţesă mofturoasă. Sunt doar răsfăţată :p

PLÎNG: destul de greu. Uneori nici nu se observă.;

NU SÎNT ÎNTOTDEAUNA: drăguţă. Nu cu toată lumea, ceea poate fi un şoc pentru unii;

NU ÎMI PLACE DE MINE: când spun da, chiar vreau să spun nu.

SÎNT CONFUZ(Ă): nici vorbă! Doar mă hotărăsc greu… :p ;

AM NEVOIE: de mama, de spaţiul meu de mişcare şi timpii morţi;

AR TREBUI: să învăţ mai mult;

luaţi şi daţi mai departe! eu pun link mintenaş.

*leapşă preluată de Giuco

—————————————————————

şi cu asta, declar în mod oficial ÎNCHIS sezonul de leapşă la blonde. Pentru că niciodată nu-s pe fază să onorez jocul cum se cuvine. Şi pentru că se adună datoriile, domne. E fun din când în când, da’ ce-i prea mult nu-i sănătos. Cu asta, m-am spălat pe mâini.

Aici imaginea cerută de Roxana (a şasea din cel mai recent fişier cu poze):

Poate veţi zice că e făcătură, că am obsesie pentru prăjituri, dar chiar aşa s-a nimerit: acesta e tortul prietenei mele, cu care împart apartamentul. Când a împlinit ea frumoasa vârstă, la 12 noaptea am băgat în boxe un La mulţi ani de scos vecinii din pepeni şi aşternuturi şi m-am prezentat cu două lumânări înfipte în două prăjituri. De înaltă calitate, nu prea înaltă canitate, însă, având în vedere regimul de austeritate din care se construieşte viaţa mea… era şi prea mult.

Asta e leapşa aia după care tot urlam eu pe twitter, că nu mai ştiam de la cine am primit-o.

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?

Mereu ultima carte pe care o citesc mi se pare cea mai cea.

2. Ai facut cadou carti?

Da. Ce vrei să zic acuma?! De fiecare dată când ştiam exact titlul pe care şi-l doreşte omul sau când nu aveam ce altceva să-i dau :p Read the rest…

Un fel de extensie a acestui post, ca răspuns la această leapşă.

Îmi amintesc că printr-a şasea am participat la un schimb de experienţă cu o clasă de copii din Bruggen, în nord-vestul Germaniei. Kinderii ăştia aveau în trend fobiile. Era foarte interesant cum trebuia să suferi de ceva ciudăţenie din asta, ca să fii cool. Bine, nu vă imaginaţi, doar chestii banale. Că în clasa a şasea, ăia aveau doar farduri, ţâţe şi fobii în cap. Noi am plecat de acolo, crezând că cel mai cool lucru dintotdeauna e să porţi aparat dentar şi ochelari pe figură. (Coincidenţa face că fix în anul ăla ne-a lovit miopia în masă, dar  aparat dentar nu am putut convinge pe nimeni să-mi pună.. iar ochelarii am ajuns să-i port abia la facultate) :p

Fobii deci? Promiteţi să nu râdeţi.

Apa minerală. E o treabă mai recentă, care m-a îngreţoşat ca atunci când se lasă cu herpesuri după. Mi s-a făcut părul măciucă şi nu mai îmi trebuie să o văd nici în poze. Oribil.

Mi-e frică de apă. Când eram mică, ne-a dus învăţătoarea la curs de înot, unde mi-am întâlnit moartea în repetate rânduri. Şi acum mai visez uneori bulbucii plămânii mei în bazin, împreună cu labele picioarelor celorlalţi copii. Deci, vă imaginaţi cam la ce nivel de scufund mă aflam. Între timp, am învăţat să înot, dar nu gust glumele cu hai să ne-aruncăm în valuri. Ştiu, moartea pasiunii

În rest, nu mai posed alte fobii, dar dacă mă mai lăsaţi, poate-mi inventez :p Cu toate că, din clasa a şasea a trecut moda :p Dacă veniţi cu idei, daţi bice, că punem linkuri.

Prima mea leapşă de la o altă blondă de care sunt mândră să spun că gândeşte, BabyRacy.

Doar că, sincer, pe leapşa asta nu prea o pricep, nici pe proiectul lume bună, cel mai mult din toată povestea mi-a plăcut mailul de confirmare primit de la ei. Nici nu mai ştiu de ce…

Între timp adverbul temporal e expirat, probabil la vremea când apare postul ăsta, eu sunt şi scăpată de examen şi cu mama la cafea. A câta oare…nu mai ştiu să prevăd