Spune-mi ce te jucai, ca să-ţi spun cine eşti
August 21, 2008 leapşa 17 ComentariiCe joacă bloggerii?- leapşa
Aş pune eu întrebarea puţin altfel, CU CE se joacă bloggerii? :p ar fi interesant de aflat ce fantezii au oamenii care îşi petrec viaţa şi îşi împuie minţile cu şi printre biţi pe secundă.
Dar leapşa e despre jocurile copilăriei.
Îmi plăcea mult să mă joc. Şi mă disperau toţi cei care îmi făceau cadou haine şi pantofi (nu eram blondă pe atunci). Jucăriile nu erau niciodată prea multe, iar rolul ăsta e transferat, în timp, genţilor 
. Mă jucam “de-a şcoala“. Aveam o clasă de 7 păpuşi, cu nume, carnete de note, catalog şi tablă cu cretă. Le dădeam lucrări, pe care le scriam singură la indigo, doar pentru plăcerea de a le da note.
Aveam o păpuşa -bebe- din cele de cea mai înaltă calitate comunistă, pe care am botezat-o Andrei şi pe care încă o mai am. Aveam un pampers pe care îl tot “schimbam”, îl spălam, îi spuneam poveşti. Nu la pampers.
Îmi doream să stau la bloc. Fiindcă acolo erau mulţi copii, iar eu îmi doream prieteni. Mereu era câte cineva la noi (ulterior chestia asta m-a făcut să îi literally urăsc pe ăştia micii), dar eu voiam să fie mulţi. Chemam fetiţele să ne jucăm “ştii şi câştigi“, făceam petreceri tematice cu Ada şi teatru de păpuşi cu Ancuţa. Aveam o carte cu tot felul de idei pentru party. Am făcut Gespensterfest la mine, un fel de Halloween adaptat, că nu ştiam noi pe vremea aia. Am construit intrarea în cameră dintr-o cutie mare, pe care am amenajat-o ca peşteră, am agăţat tot felul de sperietoare de tavan, de s-au luat cu toată zugrăveala când am strâns. Am făcut “Wackelpudding”, o chestie verde de gelatină, care cică era de mâncare.
Apoi ne jucam în curte tot felu’ de ţigănii. Eu stau pe o stradă foarte circulată. Trec mulţi oameni. Şi puneam un portofel sub poartă, îl prindeam cu o aţă şi rugam oamenii de bună-credinţă să ne dea minunea din drum, iar ei când se aplecau…well, ştiţi voi :p Sau stropeam de după poartă cu apă. Şi ne distram într-un mare fel. Până ne-a bătut o tanti în poartă vreo juma’ de oră, nu de bucurie, mă gândesc. Părinţii nu-mi erau acasă, dar de dobora asta gardul… atunci să vezi distracţie! De emoţii, ne-am închis în baie cu zăvorul.
Sau ne jucam de-a piaţa cu toate buruienile curţii. Iar când a apărut laserul ăla de pus la breloc, mi-a luat tata de la mare. Ştiu că era foarte scump şi o mare prostie, pentru care mama s-a chiar enervat. Dar noi ne distram ore întregi bâzâind oamenii în intersecţie. Ce se mai speriau! Că încă nu ştiau ce e punctuleţul roşu. Şi noi râdeam cu lacrimi de reacţiile lor.
Eu n-am avut calculator şi Counter Strike. Aveam un Nintendo obosit, pe care l-am stricat cu tata, de câte raţe am împuşcat în televizor. Când a primit Ada calculator, printr-a cincia, nu aveam voie decât spălate pe mâini la tastatură. Şi musai la spălat pe mâini, după. Ne jucam cu word-ul şi printam diplome de excelenţă pentru părinţi.
Iar prima întâlnire coincidea cu primul sărut şi Read the rest…
