Canonul lui Pachelbel, în interpretarea lui Daniel Kobialka. Mie mi se face toată pielea de găină de fiecare dată când îl ascult. Lăsaţi-vă corpul greu, simţiţi scaunul cum se împinge în trup şi goliţi mintea de gânduri. Merită şi ea câte un concediu din când în când.
De fapt, mai putin cu alergatul si mai mult cu dormitul, dar astea-s detalii.
Chiar daca eu stau, bucuriile topaie in jurul meu, exact asa cum erau ele pe la 3 ani, cand nu aveai nici macar grija de a nu face pe tine. Ce vremuri trebuie sa fi fost alea! Admir gradele de-afara si savurez fiecare raza de soare ce se strecoara printre cliseele care tin umbra vietilor noastre. Dar nici soarele in exces nu e bun, ca de asta ne place racoarea.
Stiu ca povestile despre copiii mici ai prezentului nostru sunt la fel de plictisitoare pentru ceilalti ca cele despre ce ai visat azi-noapte sau cum ti-a dat catelul din urechi. Dar cand visele sunt ale tale si pe catei ti i-ai dorit dinainte de a se naste, parca nu iti mai pasa cine (nu) se induioseaza de felul in care parul sta inele pe umerii aia perfecti, de nici 3 ani de zile.
Ne jucam prin iarba si alergam in toata curtea. La vremea asta, plopii naparlesc in niste pufuri groaznice, pe care le imprastie-n natura si in iarba din curtea alergata. De pe mine ma manca toata pielea si ei a inceput sa-i curga nasul. O alergie trecatoare, nimic iesit din comun. Doar ca ei ii faceau mai bine jocul, iarba si compania, decat mucii sau mancarimile mele generale. Prioritatile la 3 si la 25 de ani difera enorm. Si cand i-am explicat ca-mi face rau sa stau in iarba, ca toata pielea ma mananca si deja era rosie toata, cand eram convinsa c-a inteles si ca ma lasa sa stau pe cimentul din fata ierbii, a venit, din mijlocul ierbii, cu manuta intinsa la mine si mi-a zis:
- Ai inchiedeie [incredere] ?
Scuzati lipsa diacriticelor, nu scriu de la mine.
Adică, sunt în căutare de trei oameni, câte unul să scrie despre fiecare domeniu: beauty&health, fitness şi psiho. E vorba de un proiect despre care voi spune mai multe, când îşi va depăşi faza de “proiect” şi va deveni “un produs”. (Nu mă ocup singură de asta, dar încă mai e nevoie de oameni.)
Deocamdată, ce vă rog: Dacă ştiţi vreun isteţ sau vreo isteaţă, care să fie înzestrat/ă cu mânuirea tastaturii în scopuri creative şi cu răbdarea de a se informa pentru a “da mai departe”, spuneţi-i că poate vrea să ne cunoaştem. Evident, joburile sunt răsplătite nu numai cu faimă şi expunere, ci şi cu bani. Read the rest…
Nu fiindcă nu ne-am dori flori de la jumătăţile noastre mai păroase, nici fiindcă ne-ar sta în stomac vreo cină la lumina lumânării. Nici pentru că ne e teamă de ridicol, nici pentru că nu distingem roşul de verde sau inimioarele de alte forme geometrice. Era să zic anatomice. Read the rest…
Dragilor, întrerupem brusc discuţiile aprinse, pentru o veste bună: am 3 invitaţii duble la The Muppets pentru premiera de vineri, 13 ianuarie.
Eu nu am văzut încă filmul, dar aud că e cam de copii, cu umor tipic american. Însă reţeta asta încă stârneşte hohote de râs. Permiteţi-mi să vă informez de pe acum că filmul este dublat în română (Horia Brenciu îi împrumută vocea unuia dintre personaje). Aveţi aici şi mai jos trailerul românesc. Deci, dacă vreţi să mergeţi, să vă luaţi jumătatea mai bună de mână, copilul minor sau colegul de birou, ziceţi-mi într-o propoziţie ce vă trece prin cap, când vă gândiţi la “muppets”. Musai să vă treacă ceva!
Eu îmi amintesc de ceva din copilărie, ceva care era doar a lor (a părinţilor mei) şi la care nu aveam acces, fiindcă niciodată nu pricepeam glumele cu legătură la Miss Piggy…
În fine, nu e cel mai isteţ mecansim de concurs, dar am şi eu nevoie de ceva ca să departajez răspunsurile, căci, altfel, ştiţi: v-aş trimite pe toţi, romantic sau nu, la film vineri seara, ori după-masa, ori când vreţi voi.
Am rugămintea să lăsaţi o adresă de mail validă (ca să vă pot contacta) şi, în cazul în care NU participaţi la concurs (egal din ce motive), specificaţi asta în comentarii, rogu-vă. Plus, verificaţi cu secretara dacă puteţi merge vineri la Sun Plaza, de la orice oră doriţi ;)
LATER EDIT: Deci, s-a decis! Mâine merg la film după cum urmează: BabyRacy (ca să-şi amintească mai cu plăcere de veri şi mătuşi), Ciupercutza (fiindcă îi plac râsetele de copii, pardon, “ale copiilor” 
) şi Sophy (ca să vadă dacă şi purceluşele de la Hollywood îmbătrânesc! Autch, cum or fi tradus asta?) Gagici, aşteptăm păreri!
Stiu ca am promis povesti de pe drum, dar am mai promis niste cafele mamei si, desi ma tem ca niciodata ele nu vor fi destule, am ambitia, placerea si obligatia de a ma stradui sa le implinesc. Asadar, imi cer iertare mai intai pentru nerespectarea promisiunii fata de dumneavoastra, cu rugamintea de a va bucura putin si pentru mine sarbatorile astea si pentru ai mei, care umbla dupa mine prin casa, doar-doar or prinde un minut in plus. Iar, culmea e ca pentru prima data, chestia asta nu ma deranjeaza deloc!
Postul asta il scriu pe repede-nainte, in timp ce-mi fac bagajul pentru Noul An. Cred ca, de data asta, am in traista tot ce mi-am putut dori in alti ani, plus convingerea ca va iesi o bunatate de 2012. Desi, reteta nu mi-o prea amintesc. E ca atunci cand bunica face cea mai buna prajitura din lume (si o face, am martori!), nu din carti, ci din ochi. Sau asa zice ea, ca eu cred ca o face din inima.
Primiti urarile mele de bine, de iubire si sanatate, de prieteni buni si povesti frumoase. De autobuze venite la fix si locuri de parcare goale, de reduceri mari la masurile potrivite si conexiuni rapide la internet. Ca sa ne vedem si la anul, mai obositi de la atatea petreceri, mai veseli de la muzica veche si mai entuziasmati de la necunoscutul care ne asteapta. 2012 va fi o aventura. La multi ani!
p.s. Eu raman conectata, dar de pe telefon. Care, apropo a inceput sa sune! Si de asta mi-era dor…
Însă primul re-contact cu ţara Read the rest…
Ceva găsit în cartea pe care spuneam c-o s-o caut. A venit ea la mine (mulţumesc, Zany!) Citiţi până la final… Read the rest…
Sunt acele momente pentru care te-ai pregătit. E ciudat că spun asta, fiindcă e ca şi cum m-aţi întreba de ce mă minunez că n-am plecat în pijama la şcoală sau desculţă în oraş. Sunt succesiuni de evenimente corelate cauzal şi logic. O cascadă a fericirii ca urmare a propriilor tale acţiuni. Atunci când îţi doreşti cu-adevărat ceva.
Sunt acele momente importante din vieţile noastre, pe care ne permitem să le sacrificăm pe altarul unei gărzi picate din senin, al unui raport neterminat sau al unui şef zelos din fire şi temperament. Sunt clipe cedate din sufletul nostru cu resemnare că la anul vom face mai bine. Vom şti mai multe. La anul vom fi mai slăbuţe şi mai duse pe la coafor; la anul vom fi luat cadoul mai din vreme. Sunt bucate alese ale istoriei noastre personale, pe care le lăsăm să expire fără a gusta măcar din ornament.
De fiecare 8 decembrie, 31 ianuarie, 24 decembrie, 10 iunie ne spuneam unul altuia “Lasă, recuperăm noi.” Atât de tare urăsc recuperatul ăsta, încă din vremea facultăţii, când la recuperări era o chiar mai mare pierdere de vreme decât la ore propriu-zis. Şi întotdeauna erai mai fraier decât colegii tăi (că ăia măcar ceva-ceva tot mai prindeau…) şi mai erai şi singur.
Când istoria ne oferă bucate alese, să nu mai amânăm momentul în care ne înfigem în ele. Să nu mai cedăm decât în faţa dorului, bucuriei şi viitoarelor noastre amintiri. Fiindcă recuperările sunt o păcăleală indiferent ce sistem aţi vrea să absolviţi. În special, iubirea nu funcţionează pe evidenţe. Dar nici n-are vreo legătură cu cât de pieptănată eşti.
Noi mai avem încă multe de recuperat din urmă, dar, cel puţin anul ăsta, nu mai construim restanţe. Anul acesta suntem împreună! Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.
Dincolo de bloguri suntem noi, oamenii lor, cei care le dăm viaţă ca nişte mici dumnezei ce suflă viaţă peste taste. Doar că dumnezeii ăştia nu funcţionează niciodată unilateral, nu e nici un fel de dictatură-n joc.
Pe Ioana am cunoscut-o în seara în care l-am cunoscut şi pe “el”. Eram la o nuntă în Cluj, iar ea a venit cu Răzvan să mă vadă. De fapt, cred că e mai corect spus că atunci ne-am “văzut” pentru prima dată. Că de cunoscut, parcă asta nu ştiu când s-a întâmplat… De atunci, am mai vorbit mult la telefon şi am păstrat o legătură de departe. Am mai băut o ciocolată caldă într-o vară, iar de atunci ne-o tot promitem şi pe a doua. A fost un revelion, când ne-a invitat pe amândoi să-l petrecem la ei, la o cabană lângă Cluj. Ne ştie oarecum “de mici”. Iar ea a fost printre puţinii care-mi înţelegea stările despre care citea, fiindcă ştia povestea din spatele lor. Deşi scrierile sunt cele mai frumoase nu atunci când le pricepi, ci când le adaptezi sufletului tău. Ceea ce s-a şi potrivit, pare-se.
Că altfel, n-avea cum ieşi aşa un frumos post. Îţi mulţumesc.
Şi, să ştii, era un 31. Când ne-am întâlnit.
