Dragilor, întrerupem brusc discuţiile aprinse, pentru o veste bună: am 3 invitaţii duble la The Muppets pentru premiera de vineri, 13 ianuarie.

Eu nu am văzut încă filmul, dar aud că e cam de copii, cu umor tipic american. Însă reţeta asta încă stârneşte hohote de râs. Permiteţi-mi să vă informez de pe acum că filmul este dublat în română (Horia Brenciu îi împrumută vocea unuia dintre personaje). Aveţi aici şi mai jos trailerul românesc. Deci, dacă vreţi să mergeţi, să vă luaţi jumătatea mai bună de mână, copilul minor sau colegul de birou, ziceţi-mi într-o propoziţie ce vă trece prin cap, când vă gândiţi la “muppets”. Musai să vă treacă ceva!

Eu îmi amintesc de ceva din copilărie, ceva care era doar a lor (a părinţilor mei) şi la care nu aveam acces, fiindcă niciodată nu pricepeam glumele cu legătură la Miss Piggy…

În fine, nu e cel mai isteţ mecansim de concurs, dar am şi eu nevoie de ceva ca să departajez răspunsurile, căci, altfel, ştiţi: v-aş trimite pe toţi, romantic sau nu, la film vineri seara, ori după-masa, ori când vreţi voi.

Am rugămintea să lăsaţi o adresă de mail validă (ca să vă pot contacta) şi, în cazul în care NU participaţi la concurs (egal din ce motive), specificaţi asta în comentarii, rogu-vă. Plus, verificaţi cu secretara dacă puteţi merge vineri la Sun Plaza, de la orice oră doriţi ;)

• sunt valide doar comentariile de pe blog (fără facebook)
• concursul se încheie mâine (joi 12 ianuarie), la ora 16.00

LATER EDIT: Deci, s-a decis! Mâine merg la film după cum urmează: BabyRacy (ca să-şi amintească mai cu plăcere de veri şi mătuşi), Ciupercutza (fiindcă îi plac râsetele de copii, pardon, “ale copiilor” ) şi Sophy (ca să vadă dacă şi purceluşele de la Hollywood îmbătrânesc! Autch, cum or fi tradus asta?) Gagici, aşteptăm păreri!

Stiu ca am promis povesti de pe drum, dar am mai promis niste cafele mamei si, desi ma tem ca niciodata ele nu vor fi destule, am ambitia, placerea si obligatia de a ma stradui sa le implinesc. Asadar, imi cer iertare mai intai pentru nerespectarea promisiunii fata de dumneavoastra, cu rugamintea de a va bucura putin si pentru mine sarbatorile astea si pentru ai mei, care umbla dupa mine prin casa, doar-doar or prinde un minut in plus. Iar, culmea e ca pentru prima data, chestia asta nu ma deranjeaza deloc!

Postul asta il scriu pe repede-nainte, in timp ce-mi fac bagajul pentru Noul An. Cred ca, de data asta, am in traista tot ce mi-am putut dori in alti ani, plus convingerea ca va iesi o bunatate de 2012. Desi, reteta nu mi-o prea amintesc. E ca atunci cand bunica face cea mai buna prajitura din lume (si o face, am martori!), nu din carti, ci din ochi. Sau asa zice ea, ca eu cred ca o face din inima.

Primiti urarile mele de bine, de iubire si sanatate, de prieteni buni si povesti frumoase. De autobuze venite la fix si locuri de parcare goale, de reduceri mari la masurile potrivite si conexiuni rapide la internet. Ca sa ne vedem si la anul, mai obositi de la atatea petreceri, mai veseli de la muzica veche si mai entuziasmati de la necunoscutul care ne asteapta. 2012 va fi o aventura. La multi ani!

p.s. Eu raman conectata, dar de pe telefon. Care, apropo a inceput sa sune! Si de asta mi-era dor…

• Vă scriu din patul meu, din casa părinţilor mei de la Sibiu. Nu că aş avea părinţi şi prin alte oraşe, dar treaba asta cu casele e destul de neclară, deşi declaraţia mea de avere e tocmai contrariul: nu lasă loc de întrebări.
• Am multe să vă povestesc, drumul a fost o poveste în sine, întoarcerea în zone unde lumea înţelege ce vorbeşti e dureros de cenzuratoare, astfel încât aproape ţi-e dor de libertatea oferită de alte limbi. Oricum ar fi sunat şi asta.
• Sunt bine, sănătoasă, abia m-am dezlipit de mama; am încins jocuri cu aia mică de devreme până târziu, însă prea puţine pentru amândouă. Bucureştiul m-a încărcat ca pe-un acumulator stricat; iubesc bulevardele lui, claxoanele din trafic şi mâna mea pe volanul maşinii.

Însă primul re-contact cu ţara Read the rest…

Ceva găsit în cartea pe care spuneam c-o s-o caut. A venit ea la mine (mulţumesc, Zany!) Citiţi până la final… Read the rest…

Sunt acele momente pentru care te-ai pregătit. E ciudat că spun asta, fiindcă e ca şi cum m-aţi întreba de ce mă minunez că n-am plecat în pijama la şcoală sau desculţă în oraş. Sunt succesiuni de evenimente corelate cauzal şi logic. O cascadă a fericirii ca urmare a propriilor tale acţiuni. Atunci când îţi doreşti cu-adevărat ceva.

Sunt acele momente importante din vieţile noastre, pe care ne permitem să le sacrificăm pe altarul unei gărzi picate din senin, al unui raport neterminat sau al unui şef zelos din fire şi temperament. Sunt clipe cedate din sufletul nostru cu resemnare că la anul vom face mai bine. Vom şti mai multe. La anul vom fi mai slăbuţe şi mai duse pe la coafor; la anul vom fi luat cadoul mai din vreme. Sunt bucate alese ale istoriei noastre personale, pe care le lăsăm să expire fără a gusta măcar din ornament.

De fiecare 8 decembrie, 31 ianuarie, 24 decembrie, 10 iunie ne spuneam unul altuia “Lasă, recuperăm noi.” Atât de tare urăsc recuperatul ăsta, încă din vremea facultăţii, când la recuperări era o chiar mai mare pierdere de vreme decât la ore propriu-zis. Şi întotdeauna erai mai fraier decât colegii tăi (că ăia măcar ceva-ceva tot mai prindeau…) şi mai erai şi singur.

Când istoria ne oferă bucate alese, să nu mai amânăm momentul în care ne înfigem în ele. Să nu mai cedăm decât în faţa dorului, bucuriei şi viitoarelor noastre amintiri. Fiindcă recuperările sunt o păcăleală indiferent ce sistem aţi vrea să absolviţi. În special, iubirea nu funcţionează pe evidenţe. Dar nici n-are vreo legătură cu cât de pieptănată eşti.

Noi mai avem încă multe de recuperat din urmă, dar, cel puţin anul ăsta, nu mai construim restanţe. Anul acesta suntem împreună! Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Dincolo de bloguri suntem noi, oamenii lor, cei care le dăm viaţă ca nişte mici dumnezei ce suflă viaţă peste taste. Doar că dumnezeii ăştia nu funcţionează niciodată unilateral, nu e nici un fel de dictatură-n joc.

Pe Ioana am cunoscut-o în seara în care l-am cunoscut şi pe “el”. Eram la o nuntă în Cluj, iar ea a venit cu Răzvan să mă vadă. De fapt, cred că e mai corect spus că atunci ne-am “văzut” pentru prima dată. Că de cunoscut, parcă asta nu ştiu când s-a întâmplat… De atunci, am mai vorbit mult la telefon şi am păstrat o legătură de departe. Am mai băut o ciocolată caldă într-o vară, iar de atunci ne-o tot promitem şi pe a doua. A fost un revelion, când ne-a invitat pe amândoi să-l petrecem la ei, la o cabană lângă Cluj. Ne ştie oarecum “de mici”. Iar ea a fost printre puţinii care-mi înţelegea stările despre care citea, fiindcă ştia povestea din spatele lor. Deşi scrierile sunt cele mai frumoase nu atunci când le pricepi, ci când le adaptezi sufletului tău. Ceea ce s-a şi potrivit, pare-se.

Că altfel, n-avea cum ieşi aşa un frumos post. Îţi mulţumesc.

Şi, să ştii, era un 31. Când ne-am întâlnit.

Am făcut 6 ani de facultate ca azi să mă scuipe un pacient între ochi. Bineînţeles că n-a fost cu rea intenţie, bineînţeles că nu mi s-a-ntâmplat nimic, dar bineînţeles că nu mi-a tocmai picat bine. Deşi putea fi şi mai rău. De exemplu, în gură sau în fix ochii mei frumoşi. Bine, teoretic trebuie să porţi mască şi ochelari de protecţie, doar că mie, ultima dată când am ajutat la o operaţie cu aceste dotări pe figură, mi s-a făcut un fix rău, de tata zicea “respiră adânc!” şi pacientul credea că, de fapt, cu el vorbeşte. Când colo, nici vorbă, eu mă făcusem albă ca brânza şi până n-am îndepărtat opritoarele de oxigen proaspăt, nu mi-am revenit. Poate au fost şi ceva picioare în sus direcţionate, nu-mi mai amintesc precis.

N-o să vă plictisesc prea des cu poveşti din cabinet, fiindcă nu vreau să nişez blogul pe “frustrările unui proaspăt absolvent”. Vă spun doar aşa, că am avut un sentiment…deşi, într-un fel, mă bucur c-a avut totuşi cine mă scuipa. În fine, colegii mei ar înţelege. Dacă ar citi bloguri.

Am parafa mea!

Cu ocazia absolvirii, părinţii mi-au făcut un supercadou: cea mai scumpă dintre bijuterii, care sper să-mi descuie uşi ale cunoaşterii mai ceva decât o cheie cu telecomandă închiderea centralizată. Şi să mă ajute să trec peste toate flegmele pe care-o să le mai primesc între ochi, de azi înainte. Cu sau fără rea intenţie. Read the rest…

Ce Frumoasa Esti

Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
Turturii în plete vor suna. Read the rest…

…

Ştiţi cum era o vreme, când fiecare chef la care mergeam era încă un majorat?

Acum trăiesc o vreme, în care majoritatea aniversărilor la care merg sunt de sfert de veac.

Urmează o vreme, când veacurile vor fi semnate de prieteni de-ai noştri împreună. Perioada nunţilor. Sau eventual direct a botezurilor (cine are noroc de prieteni mai non-conformişti scapă de o cheltuială.)

Şi după aia?

…ne amintim de majorate, colegi de facultate şi ne uităm la pozele cu miri. Minunându-ne cât de şatenă eram la 18 ani, ce subţirică în facultate şi ce fericită la nuntă. Apoi vine vremea să-ţi iei nepoţii de la grădiniţă, întrebându-te pe drum, unde s-au dus toţi anii aceia. Pe majorate, petreceri şi nunţi.

Ceea ce, sincer vă spun, nu m-ar deranja deloc.

Unde sunt dascălii de ieri, că astăzi nu sunt niciodată. Ştiţi, cred că oamenii-şi primesc de obicei mai mult decât merită, iar eu mi le-am primit, la vremea mea, pe profa de română, pe cea de religie şi …am încălecat pe-o şa. Enumeraţia asta e prea scurtă pentru o poveste cu final fericit. Dar, probabil, sunt daruri exprimate în oameni, pe care le primeşti ca să te bucuri de ele o viaţă. Ca o baterie reîncărcabilă din tolba de-amintiri. Şi din sufletul tău de copil. Sunt oameni care îţi ating existenţa cu atâta blândeţe, înţelepciune şi iubire, încât nu îţi deschid doar mintea, ci şi sufletul. Tocmai pentru a-i putea înţelege şi ierta pe unii dintre cei care le vor urma în timp şi spaţiu. dascălii de niciodată. Ştiţi, a fi Dascăl e o misiune, nicidecum o capacitate. Cât de curând, voi reuşi să-i iert pe cei care confundă asta într-un exerciţiu trist, de fiecare zi… Şi pe mine, pentru neputinţa de-a mă fi supărat vreodată.

Azi am citit o scrisoare. Care-a fost ca de la mine pentru mine, însă trimisă de altcineva. Care mi-a desenat în versuri şi imagini un vis pe care o să îl îndeplinesc odată. Care mi-a arătat că, şi printre lacrimi, poţi deschide ochii, pentru a vedea drumul pe care să mergi. Înainte. Timpul şi tinereţea. Banii, că au şi ei un loc în propoziţie.
O să învăţ franceza, dar nu ştiu dacă în Paris.

“Sunt un volum ce n-are titlu încă.” Dar, ştiţi, mă rog să îl cresc atât de frumos, pe cât lumina care-l va vedea odată…

sursa