Nici nu vă imaginaţi cât m-am holbat la lista cu numele redactorilor ELLE, imaginându-mi cum apare şi o Miruna printre rânduri.. Dada, uneori îţi doreşti atât de mult ceva, încât începi să vezi chestii…
Aşadar, am plăcerea a vă anunţa că primul număr al revistei, în care semnez şi eu câteva materiale a văzut lumina tarabelor! Şi abia azi – lumina băii mele, locul în care mă regăsesc şi mă plimb cu gândul atâta cât mă ţin minţile. Abia azi am avut timp să stau pe-ndelete cu revista între palme. Cert e că niciodată n-o să-mi placă să-mi (re)citesc textele. Parcă îşi pierd din prospeţime şi parcă le diluez din încărcătura emoţională cu care le-am învestit iniţial.
Încet-încet, încep să prindă un sens punctele din viaţa mea (cum zicea Jobbs – connecting the dots), acum 2 ani cadoul de ziua mea venea cu primul articol publicat pe empower.ro . Şi fiindcă tot nu m-am mulţumit cu obişnuitul, iată-mă. În continuare, îmi place la nebunie! V-aş mai povesti de colegi şi de şefi, dar poate veţi zice că exagerez. Alţii că mi se pare. Cei mai mulţi, că linguşesc.
Dar poate ideea principală - aşa cum spunea cineva, cu un soi de caldură sinceră – e ca eu să fi ajuns în locul potrivit. Iar restul vine de la sine. Întotdeauna.
Confucius (ca majoritatea chestiilor deştepte din viaţa mea, via mama)
E cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Să înţelegem. Într-o încercare sinceră de a mă orienta, vă salut cu drag, căci plec. Ca-ntr-o dovadă palpabilă că şi lucrurile bune se pot ţine lanţ, nu doar nenorocirile vin în cascadă.
p.s. V-am mai zis cât de mult îmi place serviciul meu?
(Să fiţi cuminţi, să închideţi robinetele de apă, să verificaţi gazul şi nu deschideţi uşa “la” străini. Din farfurie nu-i musai să mâncaţi tot :p)
Se întâmplă tot mai des să îmi placă şi copiii altora (că de ai mei îmi va plăcea oricum, atunci când i-oi avea). Nu-mi vine să cred cât timp a trecut de la începuturile schimbării şi câte s-au mai schimbat pe parcurs.
Mărturisesc: mă schimonosesc fără talent, dar mă înduioşez mai ceva ca bunicuţele holbate prin parc. (Ciudat e că nu toţi pruncii au efect din ăsta asupra mea. Pe unii încă îmi vine să-i arunc de la etaj. Cu părinţi cu tot, după caz. Asta aşa, ca măsură de siguranţă, nu carecumva să aibă şi alte rateuri înmulţitoare. )
Şi i-aş privi la infinit, aş împrumuta pleoapele lor uşoare şi bucuriile de nicăieri.Şi aş învăţa de la ei să plâng cu suspine atunci când mă doare.Sau mi-ar plăcea să-mi amintesc uitarea.Şi sânul mamei.Oare de ce mi-a rămas doar gustul lacrimilor de când pleca ea dimineaţa?
Şi aş opri fiecare clipă care-i aduce mai aproape de conştiinţă şi de memorie,care le perverteşte emoţiileşi le setează programe de funcţionare socială.
I-aş păstra mici şi nu le-aş spune niciodată de ce e mai bine aşa.
* iar în contextul unei primăveri atât de generoase, mai nou, abia aştept weekend-ul să-mi plimb finuţa şi să-i povestesc…
Altădată, pe vremea asta începeam să aducem beteala şi globurile din pod. Mai întâi ne înfofoleam bine şi apoi ne urcam în lumea Crăciunului trecut. Apoi mă întrebam, ca în fiecare an, oare de ce nu oi fi strâns beculeţele şi toate podoabele mai ordonat, cu etichete eventual, pentru că ghicitorile cu praf sunt ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în Ajun.
Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.
Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.
Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.
În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case
Povesteam de profa mea de română în postul trecut, iar azi primesc un comentariu de la Sandra, care mă uimeşte întrebându-mă dacă nu cumva e vorba d-na cutare şi o numeşte direct. A recunoscut personajul! Doar din poveştile mele!!!
În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.
Oricât mi-aş freca vana din baie, n-o să reuşesc s-o fac să lucească aşa ca cea de acasă. Şi oricât de scumpă mi-aş lua salteaua, n-o să mai fie vreun pat care să mă odihnească aşa ca cel de acasă. Patul meu. Iar prăjiturile nu vor fi nici în cele mai alese bucătării la fel de gustoase ca prăjitura cu măr a bunicii. Cu porţie dublă de mere şi mult zahăr pudră.
De data asta, am fost musafir la mine acasă. Genul acela de musafir care şi-ar dori să aibă asta şi la el în casă. Genul acela, care ia fără să-ntrebe, îndeasă-n tolbă şi se face dus. Vă zic, i-aş fi luat pe toţi cu mine, aşezaţi în felu-acela-n juru’ mesei, cu lumânările aprinse-n mijloc şi urmele colindelor din radio. N-o să încep a descrie un tablou de familie, nici măcar cu stângăcia pictorului care n-are atâtea lumini şi culori în cuvinte, cât să reproducă fidel şi să dea mai departe. Acea stare de “mi-e bine”.
Iar ai mei au fost într-unul din puţinele lor momente în care eu să-i percep împreună, ca entitatea “părinţii mei” şi nu luaţi separat, mama şi tata, ca de-obicei.
Poate că nu i-am mai văzut demult, chiar dacă şi pe hol am poze cu ei. Poate că mi-a fost foarte dor, chiar dacă vorbim şi de mai multe ori pe zi la telefon. Precis mi-a fost drag, un drag din ăla, pe care l-ai privi încă puţin, doar-doar ţi se ia şi ţie ceea ce vezi. O armonie aşezată. O hârjoneală de copii mari. O complicitate câştigată nu din lupta cu timpul, ci din prima lor întâlnire. Asta e senzaţia pe care ţi-o lasă părinţii mei. Că merită invidiaţi, chiar dacă uneori te poţi întreba cum au rezistat o viaţă împreună. Dar asta te întrebi tu, ăla cu invidia. Ăla cu dorinţa de a căpăta ceva asemănător. Ăla cu spaima ascunsă-n oase că n-o să ştii face paşii care să te-ndrepte pe un drum. Ăla paralizat de imaginea viitorului în tribunale. Sau în pernele udate nopţi la rând.
Aş zice să nu mai întrebăm neştiutorii. Ci să-i ascultăm când au ceva zis. Voi credeţi c-a ştiut vreun careva de dinainte? Doar au avut curaj să nu se oprească din mers. Ca să treacă pe la o masă cu patru lumânări şi-o coroniţă, cu o copilă blondă şi-o plăcintă cu măr şi zahăr pudră. Iar la anul jucăm la nunta de argint.
Duminică seara, Bucureşti, o ploaie obosită şi- un restaurant italienesc, un grup de tineri la nişte mese lipite, un cuplu cu mâinile prin scoici şi-o mamă cu fetiţa ei. La masa din dreapta, un tip aşezat cu spatele. Păr blond şi aer nordic. Singurătatea lui făcea notă discordantă în peisaj. Iar verigheta de pe deget, în atmosferă. Părinţi cu copii, iubiţi cu iubite, prieteni cu prieteni, la o cină de toamnă, într-o duminică seara.
Tipul a terminat din farfurie, s-a mai uitat peste un document până şi-a băut berea şi s-a ridicat. În cea mai mare tăcere. Nici nota nu l-am auzit s-o ceară. Şi nici nu l-am văzut când a ieşit.
Apoi vin eu şi vă întreb: câţi bani să câştigi pe lumea asta ca să îţi cumpere o duminică din asta. Cât de mult să iubeşti ceea ce faci (bănuiesc că era ceva os străin cu vreo treabă în oraş), ca să te mulţumeşti şi cu tăcerea la final de săptămână. Că, uneori, când vezi la alţii, parcă începi să vrei şi tu…
Voi faceţi cum ştiţi, eu ştiu cum n-o să fac vreodată. Nici o duminică în tăcere. Fiindcă e păcat să trăieşti zile doar aşteptând să treacă.
Fără nici cea mai uşoară ironie de data asta. Aseară am fost la un concert din cadrul festivalului Sonoro. Vedeţi că nu s-a terminat, ba mai este şi în Cluj-Napoca şi Iaşi. Mulţumesc hoinaru şi Ligia că mi-aţi spus şi mie
Locaţia a fost de un farmec incredibil, catedrala Sf Iosif e frumoasă oricum, imaginaţi-vă cum e când se umple de acorduri de vioară. Era plin de lumânărele şi crini albi aşezaţi în buchete bogate. Iar lumea a stat şi în picioare. A fost atâta viaţă şi atâta linişte aseară în catedrală!
Iar ca să-mi justific şi titlul: asta a fost într-adevăr senzaţia. Că nu sunt în România. E drept, foarte mulţi străini am văzut. Dar nu tu hapciu-hapciu, nu tu un acces de tuse băbească, nici măcar un telefon n-am auzit să sune!!! Adică…domne, ce facem, ne civilizăm?
Eu aseară m-am deconectat. Şi mi-am adus aminte de Sissi şi de copilărie. Nu mi-a venit să cred, când domnişoara din faţa noastră a rugat un cameraman să reducă volumul din cască. Iar asta i-a scris pe o foaie!
Momentul n-a ţinut mult, că m-am întors la obişnuit, la mailuri şi alarme de telefon, la foitul de la cursuri şi strănutatul din metrou. Dar de asemenea episoade avem nevoie, ca de minutul ăla de aţipeală, care-ţi dă un impuls să te trezeşti. Deja încep să mă bucur că vin sărbătorile. Şi mi-e dor de colinde.
