Aşadar, am plăcerea a vă anunţa că primul număr al revistei, în care semnez şi eu câteva materiale a văzut lumina tarabelor! Şi abia azi – lumina băii mele, locul în care mă regăsesc şi mă plimb cu gândul atâta cât mă ţin minţile. Abia azi am avut timp să stau pe-ndelete cu revista între palme. Cert e că niciodată n-o să-mi placă să-mi (re)citesc textele. Parcă îşi pierd din prospeţime şi parcă le diluez din încărcătura emoţională cu care le-am învestit iniţial.

Încet-încet, încep să prindă un sens punctele din viaţa mea (cum zicea Jobbs – connecting the dots), acum 2 ani cadoul de ziua mea venea cu primul articol publicat pe empower.ro . Şi fiindcă tot nu m-am mulţumit cu obişnuitul, iată-mă. În continuare, îmi place la nebunie! V-aş mai povesti de colegi şi de şefi, dar poate veţi zice că exagerez. Alţii că mi se pare. Cei mai mulţi, că linguşesc.

Dar poate ideea principală  - aşa cum spunea cineva, cu un soi de caldură sinceră – e ca eu să fi ajuns în locul potrivit. Iar restul vine de la sine. Întotdeauna.

——-

Şi, vă rog, NU-mi spuneţi cum vi se pare!

foto

Spune-mi şi voi uita.

Arată-mi şi poate îmi voi aminti.

Implică-mă şi voi înţelege.

Confucius (ca majoritatea chestiilor deştepte din viaţa mea, via mama)

E cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Să înţelegem. Într-o încercare sinceră de a mă orienta, vă salut cu drag, căci plec. Ca-ntr-o dovadă palpabilă că şi lucrurile bune se pot ţine lanţ, nu doar nenorocirile vin în cascadă.

p.s. V-am mai zis cât de mult îmi place serviciul meu?

(Să fiţi cuminţi, să închideţi robinetele de apă, să verificaţi gazul şi nu deschideţi uşa “la” străini. Din farfurie nu-i musai să mâncaţi tot :p)

Mă-ntorc.

Mărturisesc: mă schimonosesc fără talent, dar mă înduioşez mai ceva ca bunicuţele holbate prin parc. (Ciudat e că nu toţi pruncii au efect din ăsta asupra mea. Pe unii încă îmi vine să-i arunc de la etaj. Cu părinţi cu tot, după caz. Asta aşa, ca măsură de siguranţă, nu carecumva să aibă şi alte rateuri înmulţitoare. )

Şi i-aş privi la infinit, aş împrumuta pleoapele lor uşoare şi bucuriile de nicăieri. Şi aş învăţa de la ei să plâng cu suspine atunci când mă doare. Sau mi-ar plăcea să-mi amintesc uitarea. Şi sânul mamei. Oare de ce mi-a rămas doar gustul lacrimilor de când pleca ea dimineaţa? 
Şi aş opri fiecare clipă care-i aduce mai aproape de conştiinţă şi de memorie, care le perverteşte emoţiile şi le setează programe de funcţionare socială.
I-aş păstra mici şi nu le-aş spune niciodată de ce e mai bine aşa.

* iar în contextul unei primăveri atât de generoase, mai nou, abia aştept weekend-ul să-mi plimb finuţa şi să-i povestesc…

Astăzi nu mă exprim în cuvinte, ci mă transmit în emoţii. La mulţi ani!

—-

Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească  luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.

Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.

Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi  miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.

În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case

Crăciun fericit!

În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.

De Crăciun, nici o bucurie nu e prea mult!

De data asta, am fost musafir la mine acasă. Genul acela de musafir care şi-ar dori să aibă asta şi la el în casă. Genul acela, care ia fără să-ntrebe, îndeasă-n tolbă şi se face dus. Vă zic, i-aş fi luat pe toţi cu mine, aşezaţi în felu-acela-n juru’ mesei, cu lumânările aprinse-n mijloc şi urmele colindelor din radio. N-o să încep a descrie un tablou de familie, nici măcar cu stângăcia pictorului care n-are atâtea lumini şi culori în cuvinte, cât să reproducă fidel şi să dea mai departe. Acea stare de “mi-e bine”.

Iar ai mei au fost într-unul din puţinele lor momente în care eu să-i percep împreună, ca entitatea “părinţii mei” şi nu luaţi separat, mama şi tata, ca de-obicei.
Poate că nu i-am mai văzut demult, chiar dacă şi pe hol am poze cu ei. Poate că mi-a fost foarte dor, chiar dacă vorbim şi de mai multe ori pe zi la telefon. Precis mi-a fost drag, un drag din ăla, pe care l-ai privi încă puţin, doar-doar ţi se ia şi ţie ceea ce vezi. O armonie aşezată. O hârjoneală de copii mari. O complicitate câştigată nu din lupta cu timpul, ci din prima lor întâlnire. Asta e senzaţia pe care ţi-o lasă părinţii mei. Că merită invidiaţi, chiar dacă uneori te poţi întreba cum au rezistat o viaţă împreună. Dar asta te întrebi tu, ăla cu invidia. Ăla cu dorinţa de a căpăta ceva asemănător. Ăla cu spaima ascunsă-n oase că n-o să ştii face paşii care să te-ndrepte pe un drum. Ăla paralizat de imaginea viitorului în tribunale. Sau în pernele udate nopţi la rând.

Aş zice să nu mai întrebăm neştiutorii. Ci să-i ascultăm când au ceva zis. Voi credeţi c-a ştiut vreun careva de dinainte? Doar au avut curaj să nu se oprească din mers. Ca să treacă pe la o masă cu patru lumânări şi-o coroniţă, cu o copilă blondă şi-o plăcintă cu măr şi zahăr pudră. Iar la anul jucăm la nunta de argint.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Duminică seara,  Bucureşti, o ploaie obosită şi- un restaurant italienesc, un grup de tineri la nişte mese lipite, un cuplu cu mâinile prin scoici şi-o mamă cu fetiţa ei. La masa din dreapta, un tip aşezat cu spatele. Păr blond şi aer nordic. Singurătatea lui făcea notă discordantă în peisaj. Iar verigheta de pe deget, în atmosferă. Părinţi cu copii, iubiţi cu iubite, prieteni cu prieteni, la o cină de toamnă, într-o duminică seara.

Tipul a terminat din farfurie, s-a mai uitat peste un document până şi-a băut berea şi s-a ridicat. În cea mai mare tăcere. Nici nota nu l-am auzit s-o ceară. Şi nici nu l-am văzut când a ieşit.

Apoi vin eu şi vă întreb: câţi bani să câştigi pe lumea asta ca să îţi cumpere o duminică din asta. Cât de mult să iubeşti ceea ce faci (bănuiesc că era ceva os străin cu vreo treabă în oraş), ca să te mulţumeşti şi cu tăcerea la final de săptămână. Că, uneori, când vezi la alţii, parcă începi să vrei şi tu…

Voi faceţi cum ştiţi, eu ştiu cum n-o să fac vreodată. Nici o duminică în tăcere. Fiindcă e păcat să trăieşti zile doar aşteptând să treacă.

sursa

Locaţia a fost de un farmec incredibil, catedrala Sf Iosif e frumoasă oricum, imaginaţi-vă cum e când se umple de acorduri de vioară. Era plin de lumânărele şi crini albi aşezaţi în buchete bogate. Iar lumea a stat şi în picioare. A fost atâta viaţă şi atâta linişte aseară în catedrală!

Iar ca să-mi justific şi titlul: asta a fost într-adevăr senzaţia. Că nu sunt în România. E drept, foarte mulţi străini am văzut. Dar nu tu hapciu-hapciu, nu tu un acces de tuse băbească, nici măcar un telefon n-am auzit să sune!!! Adică…domne, ce facem, ne civilizăm?

Eu aseară m-am deconectat. Şi mi-am adus aminte de Sissi şi de copilărie. Nu mi-a venit să cred, când domnişoara din faţa noastră a rugat un cameraman să reducă volumul din cască. Iar asta i-a scris pe o foaie!

Momentul n-a ţinut mult, că m-am întors la obişnuit, la mailuri şi alarme de telefon, la foitul de la cursuri şi strănutatul din metrou. Dar de asemenea episoade avem nevoie, ca de minutul ăla de aţipeală, care-ţi dă un impuls să te trezeşti. Deja încep să mă bucur că vin sărbătorile. Şi mi-e dor de colinde.

-LOC PENTRU MUCURI DE ŢIGĂRI-

Unde autorităţile se fac că plouă, omul sfinţeşte locul. Mult e până vrem…

]]> http://siblondelegandesc.ro/2009/10/30/si-n-a-murit-speranta-2/feed/ 7 http://siblondelegandesc.ro/2009/09/26/fac-curatenie-pe-dinauntru/ http://siblondelegandesc.ro/2009/09/26/fac-curatenie-pe-dinauntru/#comments Sat, 26 Sep 2009 16:47:25 +0000 copila blondă http://siblondelegandesc.ro/?p=2553 Ştiţi că în frigider sunt muuuult mai mulţi microbi decât în WC? E şi logică treaba asta, având în vedere că vasul de toaletă îl dezinfectez măcar o dată pe săptămână, iar frigiderul…(o să-mi reţin sinceritatea aici, întrucât …. am o imagine de păstrat! )

Curăţenie facem, praful îl tot ştergem, la suprafaţă totul arată impecabil. Dar ferească-sfântul să o iei cu inspecţia pe după dulapuri, pe la colţuri sau prin ochii soacrei. Unde nu ajunge ştromoiogu’ se adună. Tot aşa şi eu. Îmi spăl hainele, fac duş, mă spăl pe dinţi, mă demachiez cu conştiinciozitate, încerc să ajung în cele mai ascunse colţişoare, şamd. Iar de !!!DOUĂ zile am început şi o curăţenie pe interior. Adică, m-am întors pe dos şi m-am băgat în maşina de spălat!

Imaginaţi-vă jegul de pe lume, că pe acolo n-a mai ajuns mopul de vreo 3 ani… (eu treaba asta cu detoxifierea am înţeles-o demult, şi chiar dacă beau numa’ apă plată, lapte şi cafea, iar McDonalds’-ul e pe cale de dispariţie din meniul meu , semnele detoxifierii sunt de fiecare dată colosale…). Să vedeţi ce fac: beau gel de Aloe Vera de vreo lună, să zic. În prima săptămână eram un puturos ambulant, imi ieşeau toxinele prin toate transpiraţiile! De 2 zile însă, am crescut cantitatea la juma’ de litru pe zi. Cum îmi cloncăne prin burtă, nu vreţi detalii. Se dau bombardamente la propriu. Văd şi simt cum scot mizeriile din mine.

Iar azi vorbeam cu un prieten bun despre sănătate şi drepturile pe care le avem. Da, cu dreptul la sănătate ne naştem, căci purtăm în noi un program inegalabil şi perfect funcţional. Dar degeaba îl avem, dacă nu ştim ce face cu el. Ajungem să-l stricăm.

Ca orice supermaşină din cele conduse de ăia de la Top Gear: Nu alimentezi, te uiţi la ea maşină. Bagi motorină când ea merge pe benzină, ajungi la spital. Fiindcă maşina, pentru a funcţiona, are nişte nevoi. Aşa şi organismul nostru. Nu trageţi de el la infinit, că nu e de elastic. Şi nici nu funcţionează pe datorie. Căci ratele costă prea mult. Însă nici sănătatea nu e gratis.

Aveţi grijă şi de covoare, dar nu uitaţi nici de dumneavoastră!

Asta e ce-a rămas din balcon după ce am aruncat la gunoi toate ţigăniile. TOT. Puteţi face şi dv acasă, că, oricum, ce nu ştii că ai n-are cum să îţi lipsească.

Şi după curăţenie şi puţin spirit creativ, a ieşit cam asta:

Vă daţi seama că acum, când tastez postul ăsta, stau tolănită pe fotoliu, nu mor de cald şi, culmea, nici ţânţarii nu mă papă!

E atâta linişte în lumânarea care arde într-un colţ, atâta parfum într-o adiere de vânt şi prea multă depărtare până la stelele de sus. Atâta depărtare, încât mă sufocă uneori. Alteori aproape îmi place, că aduce-a poezie. Şi încă nu mă satur să visez. La stele şi la spaţii infinite…

Balconul frumos, copila blondă, ţânţarii rezistă. Tentaţiei.

Şi ghiciţi cum a ajuns acolo sus!!! Cu ajutorul meu şi-al bormaşinei! Eaaaah…o supercombinaţie. Nu întrebaţi cum arată camera fără obiectul decorativ; scopul scuză fiecare gaură în parte… :p (Jeez, I sound like a man!)

*Creioanele le-am primit cadou mai demult, după cum nu am uitat să mă laud

Doar că în locul buletinului meteo, dai de cronica morţilor subite, înregistrate peste noapte. Aici intră tot: accidente rutiere, soţii disperate şi deţinuţi în turbare. Unde cadavrele plutind în bălţi de sânge, blurate sunt preferatele redactorilor de ştiri. Astea sunt momentele când nici nu-ţi mai vine să-njuri că plouă afară, că iar se trezeşte vreo vită cu volan în faţă să blocheze intersecţia sau că e tot rândul tău să cumperi pâine.

Asemănările de la tv, între două dimineţi consecutive sunt izbitoare. Uneori am impresia că ăştia pun aceeaşi casetă în fiecare zi. Alteori sunt convinsă că au ceva împotriva mea şi a dimineţilor frumoase. Adesea aleg să las televizorul stins şi vremea să mă surprindă.

imagine

Nu mai ştiu de când nu am mai văzut o  emisiune în limba română, care să nu mă trimită butonând pe alte canale. Şi vorbesc serios. Nu consum prea mult TV, dar îmi creşte inima când văd că parcă mai există o speranţă. Şi mi-au plăcut aşa: decorul, muzica, grafica şi genericul, prezentatorul – e unul din elementele de maxim echilibru în emisiune, se vede că nu e disperat după audienţă, că-şi cunoaşte targetul şi doar lui i se adresează- şi invitaţii.

Şi despre invitaţi voiam să vorbesc:

• Raed Arafat – medic român de origine palestiniană, a înfiinţat şi coordonat SMURD.
• Dan Cristea – câştigător al campionatului Mondial de Dezbatere (detalii aici)

Avem atâta nevoie de a ne arăta şi exemplele pozitive la televizor, de a-i vedea pe cei care au reuşit, care ne pot inspira şi motiva. Că de zburat creierii – străini sau propii- îţi vine şi fără să te mai deschizi televizorul. Pe dl Arafat îl mai văzusem, dar de băiatul ăsta – Dan Cristea- nu am auzit nimic. Împreună cu Nicoleta Lupea (ea studiază Finanţele momentan la New York) a câştigat campionatul mondial de Dezbatere şi a explicat puţin ce înseamnă asta. E un fel de simulare a discuţiilor care au loc între putere şi opoziţie, când fiecare vrea convingă că are dreptate. Bine, Dan e avocat de meserie, deci hobby-ul ăsta al lui se potriveşte de minune cu profesia.

Trebuie să arătăm că avem şi copii deştepţi şi frumoşi în ţara asta, nu doar gagicuţe aterizate de la estetician în reviste şi violatori în serie. Când ego-ul îţi permite să înveţi de la alţii e adevărata şansă la bogăţie.

sursa