Canonul lui Pachelbel, în interpretarea lui Daniel Kobialka. Mie mi se face toată pielea de găină de fiecare dată când îl ascult. Lăsaţi-vă corpul greu, simţiţi scaunul cum se împinge în trup şi goliţi mintea de gânduri. Merită şi ea câte un concediu din când în când.

Chiar daca eu stau, bucuriile topaie in jurul meu, exact asa cum erau ele pe la 3 ani, cand nu aveai nici macar grija de a nu face pe tine. Ce vremuri trebuie sa fi fost alea! Admir gradele de-afara si savurez fiecare raza de soare ce se strecoara printre cliseele care tin umbra vietilor noastre. Dar nici soarele in exces nu e bun, ca de asta ne place racoarea.

Stiu ca povestile despre copiii mici ai prezentului nostru sunt la fel de plictisitoare pentru ceilalti ca cele despre ce ai visat azi-noapte sau cum ti-a dat catelul din urechi. Dar cand visele sunt ale tale si pe catei ti i-ai dorit dinainte de a se naste, parca nu iti mai pasa cine (nu) se induioseaza de felul in care parul sta inele pe umerii aia perfecti, de nici 3 ani de zile.

Ne jucam prin iarba si alergam in toata curtea. La vremea asta, plopii naparlesc in niste pufuri groaznice, pe care le imprastie-n natura si in iarba din curtea alergata. De pe mine ma manca toata pielea si ei a inceput sa-i curga nasul. O alergie trecatoare, nimic iesit din comun. Doar ca ei ii faceau mai bine jocul, iarba si compania, decat mucii sau mancarimile mele generale. Prioritatile la 3 si la 25 de ani difera enorm. Si cand i-am explicat ca-mi face rau sa stau in iarba, ca toata pielea ma mananca si deja era rosie toata, cand eram convinsa c-a inteles si ca ma lasa sa stau pe cimentul din fata ierbii, a venit, din mijlocul ierbii, cu manuta intinsa la mine si mi-a zis:

- Ai inchiedeie  [incredere] ?

Scuzati lipsa diacriticelor, nu scriu de la mine.

foto

Deocamdată, ce vă rog: Dacă ştiţi vreun isteţ sau vreo isteaţă, care să fie înzestrat/ă cu mânuirea tastaturii în scopuri creative şi cu răbdarea de a se informa pentru a “da mai departe”, spuneţi-i că poate vrea să ne cunoaştem. Evident, joburile sunt răsplătite nu numai cu faimă şi expunere, ci şi cu bani.

Va fi vorba despre livrarea unui număr de 3 articole pe săptămână, documentate şi originale. Detalii şi planuri editoriale facem ulterior. Ce mă interesează pe mine este ca omul respectiv să fie îndrăgostit de domeniu, să vrea să ştie “tot ce mişcă” şi să-mi spună lucruri pe care nu le ştiam. Sau, în măsura posibilităţilor, să aibă  abordări inteligente. Adică, n-o să te apuci să scrii despre cât e de sănătos jogging-ul, dacă tu nici după un taxi nu te oboseşti să alergi. Şi nici nu o să-mi vorbeşti despre nutriţie sănătoasă, mestecând gumă fără zahăr. Nu spun că trebuie să fii un struţ ca să cunoşti struţul. Îl poţi analiza şi observa şi din exterior, dar e musai să-ţi placă de el.

Condiţii obligatorii:

• Să ai timp. 3 articole/săptămână nu par multe, până trebuie să te apuci de primul. Câte alte job-uri sau colaborări ai, nu mă interesează, dar trebuie să-mi dai şi mie ceva din spaţiul tău mental.
• Să ai chef. Motivele pentru care faci treaba asta nu mă interesează. Dar repet faptul că e musai să-ţi placă despre ce scrii, să ştii deja câte ceva despre asta. Din proprie experienţă spun că mai mult de 2 articole despre “aderenţa tencuielii de perete” n-aş putea scrie în toată viaţa mea. Că nu mă interesează renovările.
• Să ai respect pentru cratime şi numărul literei “i” în cuvinte.

Cei interesaţi să-mi trimită un mail la miruna (at) siblondelegandesc (punct) ro, care să conţină:

1. două vorbe în loc de scrisoare de intenţie
2. un articol de minim 250 cuvinte
3. 3 teme propuse pentru următoarele articole din domeniul la care se pricepe
4. CV sau adresă de blog

Please RT.

Later edit: aştept mailuri până miercuri dimineaţa. Dar voi nu aşteptaţi până atunci să-mi trimiteţi.

foto pinterest

Noi, grupul celor obosiţi de abundenţa iubirii care vine peste noi. Noi, ăia care nu avem nevoie de o zi dictată de alţii pentru a ne iubi. Fiindcă noi ne iubim tot timpul. Nu o arătăm prea des, dar asta se încadrează cu atât mai bine în peisaj, că nu ne scoate din confort. Pe noi, ăia care nu credem în felicitări cu scris încârligat. Noi, ăia care ducem buchete de flori când vrem noi să cumpărăm, nu când vor ei să vândă. Deci, noi, ăia pentru care nu contează diferenţa între garoafe şi trandafiri. Tot o buruiană. Noi, ăia care nu ne-am pus problema că poate pentru alţii contează. Dar noi gătim cine şi aprindem lumânări şi lăsăm un playlist de pian în surdină, iar asta se întâmplă zilnic. Nu cunoaştem diferenţa între speciile de plante înfloritoare fiindcă le achiziţionăm personal, prin rotaţie, nu prin curier. Noi ăia care nu lăsăm o zi să treacă fără să spunem “te iubesc”. În format post it, sms sau www. Noi, ăia care întotdeauna venim acasă cu un cadou, chiar dacă e şi-un zâmbet. Noi ăia care mergem săptămânal frumos îmbrăcaţi la teatre, opere sau cinematografe.

Hai, să fim serioşi. Putem sări peste ziua de mâine, evident că putem, că doar facem toate lucrurile alea! Dar mai bine (şi mult mai frumos), hai să ieşim din rutina stupidă a lui “anti-Valentin” şi să reinventăm buruiana.

Doar cei care duc flori în fiecare zi au voie să ia o pauză. Restu’ să vorbească cu Mugur. Ştie el ce ştie

foto

Eu nu am văzut încă filmul, dar aud că e cam de copii, cu umor tipic american. Însă reţeta asta încă stârneşte hohote de râs. Permiteţi-mi să vă informez de pe acum că filmul este dublat în română (Horia Brenciu îi împrumută vocea unuia dintre personaje). Aveţi aici şi mai jos trailerul românesc. Deci, dacă vreţi să mergeţi, să vă luaţi jumătatea mai bună de mână, copilul minor sau colegul de birou, ziceţi-mi într-o propoziţie ce vă trece prin cap, când vă gândiţi la “muppets”. Musai să vă treacă ceva!

Eu îmi amintesc de ceva din copilărie, ceva care era doar a lor (a părinţilor mei) şi la care nu aveam acces, fiindcă niciodată nu pricepeam glumele cu legătură la Miss Piggy…

În fine, nu e cel mai isteţ mecansim de concurs, dar am şi eu nevoie de ceva ca să departajez răspunsurile, căci, altfel, ştiţi: v-aş trimite pe toţi, romantic sau nu, la film vineri seara, ori după-masa, ori când vreţi voi.

Am rugămintea să lăsaţi o adresă de mail validă (ca să vă pot contacta) şi, în cazul în care NU participaţi la concurs (egal din ce motive), specificaţi asta în comentarii, rogu-vă. Plus, verificaţi cu secretara dacă puteţi merge vineri la Sun Plaza, de la orice oră doriţi ;)

• sunt valide doar comentariile de pe blog (fără facebook)
• concursul se încheie mâine (joi 12 ianuarie), la ora 16.00

LATER EDIT: Deci, s-a decis! Mâine merg la film după cum urmează: BabyRacy (ca să-şi amintească mai cu plăcere de veri şi mătuşi), Ciupercutza (fiindcă îi plac râsetele de copii, pardon, “ale copiilor” ) şi Sophy (ca să vadă dacă şi purceluşele de la Hollywood îmbătrânesc! Autch, cum or fi tradus asta?) Gagici, aşteptăm păreri!

Postul asta il scriu pe repede-nainte, in timp ce-mi fac bagajul pentru Noul An. Cred ca, de data asta, am in traista tot ce mi-am putut dori in alti ani, plus convingerea ca va iesi o bunatate de 2012. Desi, reteta nu mi-o prea amintesc. E ca atunci cand bunica face cea mai buna prajitura din lume (si o face, am martori!), nu din carti, ci din ochi. Sau asa zice ea, ca eu cred ca o face din inima.

Primiti urarile mele de bine, de iubire si sanatate, de prieteni buni si povesti frumoase. De autobuze venite la fix si locuri de parcare goale, de reduceri mari la masurile potrivite si conexiuni rapide la internet. Ca sa ne vedem si la anul, mai obositi de la atatea petreceri, mai veseli de la muzica veche si mai entuziasmati de la necunoscutul care ne asteapta. 2012 va fi o aventura. La multi ani!

p.s. Eu raman conectata, dar de pe telefon. Care, apropo a inceput sa sune! Si de asta mi-era dor…

Însă primul re-contact cu ţara m-a dezamăgit. Lumea la cozi în aeroport îţi suflă în ceafă, pe români îi recunoşti după ceva crispat pe chipul lor (şi o spun cu cea mai mare tristeţe de a şti că fac parte din această tagmă), în avion o româncă (poate cu doi r şi fără ultima jumătate a cuvântului) i-a făcut scandal olandezului de steward, care n-a vrut să-i dea şi a ţâşpea sticlă de vin pe seara aia. Era deja beată şi penibilă. Dar mai multe despre călătorie, mâine.

În Sibiu, am stat la o altă masă înainte de cea a mea, de când eram mică. La o masă, unde m-am simţit atât de bine, încât a trebuit să-mi cer scuze la final pentru cât am uitat de mine şi de dorul de ai mei. E ciudat să găseşti şi în alte case o căldură care să-ţi amintească de ceva cunoscut, deşi n-ai mai fost de multe ori pe-acolo. Iar cel mai ciudat pentru mine e să mănânc salată de boef făcută de altcineva decât mama sau bunica şi să-mi placă. Niciodată nu-mi plac caricaturile numite “gătit” de prin vecini. Niciodată nu-mi plac alte prăjituri sau torturi decât cele cu amprenta bunicii. Doar, iată, şi niciodată are un sfârşit.

Nu îndrăznesc să mă bucur, nici măcar să povestesc cuiva, doar atât vă spun, că eu sunt omul momentului: am mâncat tortul de astăzi fără să mă gândesc la (silueta de) mâine.

De când am intrat în camera, în care miroase a brad proaspăt, mă holbez tâmpită la lucrurile mele de pe raft. Rafturi ca nişte oglinzi ale unor copile trecute: mai triste, mai fericite, mai neştiutoare. Simbolizează parcă tot ce-am fost eu înainte. Mi-e atât de drag, că parcă-i şi păcat să dorm…

Începe prin a te vizualiza pe tine ca fiind un copil de 5 sau 6 ani. Uită-te adânc în ochii acestui copil. Vezi după ce tânjeşte el şi vezi că de fapt e un singur lucru pe care îl doreşte de la tine şi acela este dragostea ta. Întinde braţele şi îmbrăţişează-l. Strânge-l la piept cu dragoste şi tandreţe. Spune-i cât de mult îl iubeşti şi cât de mult îţi pasă de el. Admiră tot ce face acest copil şi spune-i că este normal să facă greşeli în timp ce învaţă. Promite-i că vei fi întotdeauna alături de el, indiferent ce s-ar întâmpla. Acum lasă-l să se facă din ce în ce mai mic până când va fi de mărimea potrivită să încapă în inima ta. Pune-l acum acolo astfel încât, de câte ori te uiţi în jos, să-i vezi faţa micuţă uitându-se la tine şi să-i dai multă dragoste. Acum imaginează-ţi-o pe mama ta fiind copil mic de 4-5 ani, speriată, căutând dragoste dar neştiind unde s-o găsească. Întinde-ți braţele şi îmbrăţişează această fetiţă mică şi spune-i cât de mult o iubeşti şi ce mult îţi pasă de ea. Spune-i că poate conta pe tine întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla. Când se linişteşte şi se simte ocrotită, las-o să se facă micuţă până va fi de mărimea potrivită să încapă în inima ta. Pune-o şi pe ea acolo împreună cu propriul copil. Lasă-i să fie aproape şi să-şi dăruiască multă dragoste unul altuia.

Acum imaginează-ţi-l pe tatăl tău la vârsta de 3 ani, speriat, plângând şi căutând dragoste. Vezi lacrimile rostogolindu-se pe faţa lui mică, neştiind unde să se ducă. Ai devenit bun la a mângâia copii mici, aşa că, întinde-ţi braţele şi îmbrăţişează-i trupul mic şi tremurător. Mângâie-l. Calmează-l. Lasă-l să simtă ce mult îl iubeşti. Lasă-l să simtă că vei fi întotdeauna alături de el. Când i s-au uscat lacrimile şi simţi dragostea şi pacea în trupul lui mic, lasă-l să devină micuţ de tot, de mărimea potrivită ca să încapă în inima ta. Pune-l şi pe el acolo, ca toţi aceşti trei copii să îşi poată dărui multă dragoste unul altuia, iar tu să-i poţi iubi pe toţi trei. Este aşa de multă dragoste în inima ta, că ai putea vindeca întreaga planetă. Simte cum te cuprinde această dragoste şi te vindecă pe tine. Încearcă să simţi căldura începând să radieze din centrul inimii tale, ca o moliciune, ca o mângâiere. Lasă acest simţământ să schimbe felul în care gândeşti şi vorbeşti despre tine însuţi.

Louise Hay, Poti sa-ti vindeci viata

Sunt acele momente importante din vieţile noastre, pe care ne permitem să le sacrificăm pe altarul unei gărzi picate din senin, al unui raport neterminat sau al unui şef zelos din fire şi temperament. Sunt clipe cedate din sufletul nostru cu resemnare că la anul vom face mai bine. Vom şti mai multe. La anul vom fi mai slăbuţe şi mai duse pe la coafor; la anul vom fi luat cadoul mai din vreme. Sunt bucate alese ale istoriei noastre personale, pe care le lăsăm să expire fără a gusta măcar din ornament.

De fiecare 8 decembrie, 31 ianuarie, 24 decembrie, 10 iunie ne spuneam unul altuia “Lasă, recuperăm noi.” Atât de tare urăsc recuperatul ăsta, încă din vremea facultăţii, când la recuperări era o chiar mai mare pierdere de vreme decât la ore propriu-zis. Şi întotdeauna erai mai fraier decât colegii tăi (că ăia măcar ceva-ceva tot mai prindeau…) şi mai erai şi singur.

Când istoria ne oferă bucate alese, să nu mai amânăm momentul în care ne înfigem în ele. Să nu mai cedăm decât în faţa dorului, bucuriei şi viitoarelor noastre amintiri. Fiindcă recuperările sunt o păcăleală indiferent ce sistem aţi vrea să absolviţi. În special, iubirea nu funcţionează pe evidenţe. Dar nici n-are vreo legătură cu cât de pieptănată eşti.

Noi mai avem încă multe de recuperat din urmă, dar, cel puţin anul ăsta, nu mai construim restanţe. Anul acesta suntem împreună! Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Pe Ioana am cunoscut-o în seara în care l-am cunoscut şi pe “el”. Eram la o nuntă în Cluj, iar ea a venit cu Răzvan să mă vadă. De fapt, cred că e mai corect spus că atunci ne-am “văzut” pentru prima dată. Că de cunoscut, parcă asta nu ştiu când s-a întâmplat… De atunci, am mai vorbit mult la telefon şi am păstrat o legătură de departe. Am mai băut o ciocolată caldă într-o vară, iar de atunci ne-o tot promitem şi pe a doua. A fost un revelion, când ne-a invitat pe amândoi să-l petrecem la ei, la o cabană lângă Cluj. Ne ştie oarecum “de mici”. Iar ea a fost printre puţinii care-mi înţelegea stările despre care citea, fiindcă ştia povestea din spatele lor. Deşi scrierile sunt cele mai frumoase nu atunci când le pricepi, ci când le adaptezi sufletului tău. Ceea ce s-a şi potrivit, pare-se.

Că altfel, n-avea cum ieşi aşa un frumos post. Îţi mulţumesc.

Şi, să ştii, era un 31. Când ne-am întâlnit.

N-o să vă plictisesc prea des cu poveşti din cabinet, fiindcă nu vreau să nişez blogul pe “frustrările unui proaspăt absolvent”. Vă spun doar aşa, că am avut un sentiment…deşi, într-un fel, mă bucur c-a avut totuşi cine mă scuipa. În fine, colegii mei ar înţelege. Dacă ar citi bloguri.

Am parafa mea!

Cu ocazia absolvirii, părinţii mi-au făcut un supercadou: cea mai scumpă dintre bijuterii, care sper să-mi descuie uşi ale cunoaşterii mai ceva decât o cheie cu telecomandă închiderea centralizată. Şi să mă ajute să trec peste toate flegmele pe care-o să le mai primesc între ochi, de azi înainte. Cu sau fără rea intenţie.

Eah?

Ce Frumoasa Esti

Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
Turturii în plete vor suna.

Hai sa fim doi oameni de zapada
Ridicati de brate de copii,
Care-n frig si ger mai stiu sa creada
Ca se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasa esti în prag de vara,
Când mirosi a mere ce se coc,
Cerul în fiinta ta coboara
Trupul meu din trupul tau ia foc.

Focurile noastre se cununa,
Focurile noastre se-nteleg,
Suntem baza lumii împreuna
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasa esti în prag de toamna,
Ca o zi egala între nopti,
Când iubirea noastra te condamna
Sa ai soarta strugurilor copti.

Sa înveti, iubito, sa te bucuri
Ca ti-am dat din jertfa un destin,
Si ca via asurzând de struguri,
Va trai definitiv în vin.

Ce frumoasa esti în primavara,
Cea mai minunata-ntre femei,
Iezii pasc naframa ta usoara,
Tu, cu muguri, bluza ti-o închei.

Sigilat de taine nepatrunse
Cerul bate drumul tau îngust,
Trupul tau de muguri si de frunze
De la cine sa învat sa-l gust?

(Adrian Păunescu)

Sunt versuri pe care le citesc ca şi când ar fi fost scrise pentru mine şi muzici pe care le respir, la fel. Ca într-un exerciţiu de-aroganţă sau ca o evadare către nicăieri. De fapt, aveam odată un prieten, care m-a-nvăţat să cred aşa. Îmi spunea că e el nu e deloc poet şi nici n-o să fie vreodată, dar că i-ar fi plăcut. Şi, dacă ar fi putut, pentru mine ar fi scris piesa asta. Îi plăcea lui foarte tare şi m-a învăţat să o ascult într-un fel şi să o cred în acelaşi… Iar, de atunci, de câte ori se cântă melodia, eu îmi amintesc ce frumoasă eram când băieţii cei fără cuvinte la ei îmi dedicau versuri şi mă vedeau mai minunată decât aş şti eu vreodată singură să fiu. Apoi îmi imaginez că se gândeşte şi el la mine, că am rămas la fel de frumoasă, chiar dacă, acum, în ochii altor privitori, pe noi acorduri de chitară.

Şi dacă mai aveţi poezii, rogu-vă, nu le ţineţi pentru dumneavoastră.

Ştiţi cum era o vreme, când fiecare chef la care mergeam era încă un majorat?

Acum trăiesc o vreme, în care majoritatea aniversărilor la care merg sunt de sfert de veac.

Urmează o vreme, când veacurile vor fi semnate de prieteni de-ai noştri împreună. Perioada nunţilor. Sau eventual direct a botezurilor (cine are noroc de prieteni mai non-conformişti scapă de o cheltuială.)

Şi după aia?

…ne amintim de majorate, colegi de facultate şi ne uităm la pozele cu miri. Minunându-ne cât de şatenă eram la 18 ani, ce subţirică în facultate şi ce fericită la nuntă. Apoi vine vremea să-ţi iei nepoţii de la grădiniţă, întrebându-te pe drum, unde s-au dus toţi anii aceia. Pe majorate, petreceri şi nunţi.

Ceea ce, sincer vă spun, nu m-ar deranja deloc.

Azi am citit o scrisoare. Care-a fost ca de la mine pentru mine, însă trimisă de altcineva. Care mi-a desenat în versuri şi imagini un vis pe care o să îl îndeplinesc odată. Care mi-a arătat că, şi printre lacrimi, poţi deschide ochii, pentru a vedea drumul pe care să mergi. Înainte. Timpul şi tinereţea. Banii, că au şi ei un loc în propoziţie.
O să învăţ franceza, dar nu ştiu dacă în Paris.

“Sunt un volum ce n-are titlu încă.” Dar, ştiţi, mă rog să îl cresc atât de frumos, pe cât lumina care-l va vedea odată…

sursa

Are doi ochi mari şi gene lungi, păr creţ şi zâmbet de copilă. Şi e şi blondă, ca să vă imaginaţi. Din prima clipă când am cunoscut-o, i-am remarcat încrederea în sine şi forma clasică în care îşi purta unghiile tăiate. Ulterior mi-a mărturisit că, de fapt, nu le ştie face altfel. Însă, într-o lume în care unii îşi aranjează şi chipul în tipare, am continuat să apreciez felul în care ea-şi respecta neputinţele şi natura unghilor. Nu o mai văzusem de ceva vreme, uneori îmi mai scrie câte-un mail. Rar sunt peste 3 rânduri, de parcă i-ar fi şi frică să vorbească despre fericirea ei, să nu o risipească printre taste. Sau să nu se trezească.

La despărţire, am avut aşa o senzaţie, că m-aş fi întors de încă 10 ori să o mai pup o dată şi să-i mai spun ce dor îmi e de ea. Lucrurile astea între prieteni nu se rezolvă cu o cafea. I-am zis să nu mă cheme la nunta ei, dacă nu vrea, dar să m-anunţe, ca să mă pot măcar bucura. Nu ştie când mai trece prin Bucureşti, fiindcă acum s-a înfiinţat zbor direct către oraşul ei natal, deci nu va mai face escală în drum spre casă. Parcă o vedeam ultima oară. Şi, într-un fel, cred că aşa şi era. Fiindcă de acum, ea -cea care stătea la poveşti interminabile despre salate şi singurătăţi- va fi cea care cultivă iubire şi verdeaţă. Ştiţi, mi-a spus că şi-a făcut grădină. Şi că nici părul nu-i mai cade.

Aştept şi eu acea zi…

sursa