Eu nu am văzut încă filmul, dar aud că e cam de copii, cu umor tipic american. Însă reţeta asta încă stârneşte hohote de râs. Permiteţi-mi să vă informez de pe acum că filmul este dublat în română (Horia Brenciu îi împrumută vocea unuia dintre personaje). Aveţi aici şi mai jos trailerul românesc. Deci, dacă vreţi să mergeţi, să vă luaţi jumătatea mai bună de mână, copilul minor sau colegul de birou, ziceţi-mi într-o propoziţie ce vă trece prin cap, când vă gândiţi la “muppets”. Musai să vă treacă ceva!

Eu îmi amintesc de ceva din copilărie, ceva care era doar a lor (a părinţilor mei) şi la care nu aveam acces, fiindcă niciodată nu pricepeam glumele cu legătură la Miss Piggy…

În fine, nu e cel mai isteţ mecansim de concurs, dar am şi eu nevoie de ceva ca să departajez răspunsurile, căci, altfel, ştiţi: v-aş trimite pe toţi, romantic sau nu, la film vineri seara, ori după-masa, ori când vreţi voi.

Am rugămintea să lăsaţi o adresă de mail validă (ca să vă pot contacta) şi, în cazul în care NU participaţi la concurs (egal din ce motive), specificaţi asta în comentarii, rogu-vă. Plus, verificaţi cu secretara dacă puteţi merge vineri la Sun Plaza, de la orice oră doriţi ;)

• sunt valide doar comentariile de pe blog (fără facebook)
• concursul se încheie mâine (joi 12 ianuarie), la ora 16.00

LATER EDIT: Deci, s-a decis! Mâine merg la film după cum urmează: BabyRacy (ca să-şi amintească mai cu plăcere de veri şi mătuşi), Ciupercutza (fiindcă îi plac râsetele de copii, pardon, “ale copiilor” ) şi Sophy (ca să vadă dacă şi purceluşele de la Hollywood îmbătrânesc! Autch, cum or fi tradus asta?) Gagici, aşteptăm păreri!

Postul asta il scriu pe repede-nainte, in timp ce-mi fac bagajul pentru Noul An. Cred ca, de data asta, am in traista tot ce mi-am putut dori in alti ani, plus convingerea ca va iesi o bunatate de 2012. Desi, reteta nu mi-o prea amintesc. E ca atunci cand bunica face cea mai buna prajitura din lume (si o face, am martori!), nu din carti, ci din ochi. Sau asa zice ea, ca eu cred ca o face din inima.

Primiti urarile mele de bine, de iubire si sanatate, de prieteni buni si povesti frumoase. De autobuze venite la fix si locuri de parcare goale, de reduceri mari la masurile potrivite si conexiuni rapide la internet. Ca sa ne vedem si la anul, mai obositi de la atatea petreceri, mai veseli de la muzica veche si mai entuziasmati de la necunoscutul care ne asteapta. 2012 va fi o aventura. La multi ani!

p.s. Eu raman conectata, dar de pe telefon. Care, apropo a inceput sa sune! Si de asta mi-era dor…

Însă primul re-contact cu ţara m-a dezamăgit. Lumea la cozi în aeroport îţi suflă în ceafă, pe români îi recunoşti după ceva crispat pe chipul lor (şi o spun cu cea mai mare tristeţe de a şti că fac parte din această tagmă), în avion o româncă (poate cu doi r şi fără ultima jumătate a cuvântului) i-a făcut scandal olandezului de steward, care n-a vrut să-i dea şi a ţâşpea sticlă de vin pe seara aia. Era deja beată şi penibilă. Dar mai multe despre călătorie, mâine.

În Sibiu, am stat la o altă masă înainte de cea a mea, de când eram mică. La o masă, unde m-am simţit atât de bine, încât a trebuit să-mi cer scuze la final pentru cât am uitat de mine şi de dorul de ai mei. E ciudat să găseşti şi în alte case o căldură care să-ţi amintească de ceva cunoscut, deşi n-ai mai fost de multe ori pe-acolo. Iar cel mai ciudat pentru mine e să mănânc salată de boef făcută de altcineva decât mama sau bunica şi să-mi placă. Niciodată nu-mi plac caricaturile numite “gătit” de prin vecini. Niciodată nu-mi plac alte prăjituri sau torturi decât cele cu amprenta bunicii. Doar, iată, şi niciodată are un sfârşit.

Nu îndrăznesc să mă bucur, nici măcar să povestesc cuiva, doar atât vă spun, că eu sunt omul momentului: am mâncat tortul de astăzi fără să mă gândesc la (silueta de) mâine.

De când am intrat în camera, în care miroase a brad proaspăt, mă holbez tâmpită la lucrurile mele de pe raft. Rafturi ca nişte oglinzi ale unor copile trecute: mai triste, mai fericite, mai neştiutoare. Simbolizează parcă tot ce-am fost eu înainte. Mi-e atât de drag, că parcă-i şi păcat să dorm…

Începe prin a te vizualiza pe tine ca fiind un copil de 5 sau 6 ani. Uită-te adânc în ochii acestui copil. Vezi după ce tânjeşte el şi vezi că de fapt e un singur lucru pe care îl doreşte de la tine şi acela este dragostea ta. Întinde braţele şi îmbrăţişează-l. Strânge-l la piept cu dragoste şi tandreţe. Spune-i cât de mult îl iubeşti şi cât de mult îţi pasă de el. Admiră tot ce face acest copil şi spune-i că este normal să facă greşeli în timp ce învaţă. Promite-i că vei fi întotdeauna alături de el, indiferent ce s-ar întâmpla. Acum lasă-l să se facă din ce în ce mai mic până când va fi de mărimea potrivită să încapă în inima ta. Pune-l acum acolo astfel încât, de câte ori te uiţi în jos, să-i vezi faţa micuţă uitându-se la tine şi să-i dai multă dragoste. Acum imaginează-ţi-o pe mama ta fiind copil mic de 4-5 ani, speriată, căutând dragoste dar neştiind unde s-o găsească. Întinde-ți braţele şi îmbrăţişează această fetiţă mică şi spune-i cât de mult o iubeşti şi ce mult îţi pasă de ea. Spune-i că poate conta pe tine întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla. Când se linişteşte şi se simte ocrotită, las-o să se facă micuţă până va fi de mărimea potrivită să încapă în inima ta. Pune-o şi pe ea acolo împreună cu propriul copil. Lasă-i să fie aproape şi să-şi dăruiască multă dragoste unul altuia.

Acum imaginează-ţi-l pe tatăl tău la vârsta de 3 ani, speriat, plângând şi căutând dragoste. Vezi lacrimile rostogolindu-se pe faţa lui mică, neştiind unde să se ducă. Ai devenit bun la a mângâia copii mici, aşa că, întinde-ţi braţele şi îmbrăţişează-i trupul mic şi tremurător. Mângâie-l. Calmează-l. Lasă-l să simtă ce mult îl iubeşti. Lasă-l să simtă că vei fi întotdeauna alături de el. Când i s-au uscat lacrimile şi simţi dragostea şi pacea în trupul lui mic, lasă-l să devină micuţ de tot, de mărimea potrivită ca să încapă în inima ta. Pune-l şi pe el acolo, ca toţi aceşti trei copii să îşi poată dărui multă dragoste unul altuia, iar tu să-i poţi iubi pe toţi trei. Este aşa de multă dragoste în inima ta, că ai putea vindeca întreaga planetă. Simte cum te cuprinde această dragoste şi te vindecă pe tine. Încearcă să simţi căldura începând să radieze din centrul inimii tale, ca o moliciune, ca o mângâiere. Lasă acest simţământ să schimbe felul în care gândeşti şi vorbeşti despre tine însuţi.

Louise Hay, Poti sa-ti vindeci viata

Sunt acele momente importante din vieţile noastre, pe care ne permitem să le sacrificăm pe altarul unei gărzi picate din senin, al unui raport neterminat sau al unui şef zelos din fire şi temperament. Sunt clipe cedate din sufletul nostru cu resemnare că la anul vom face mai bine. Vom şti mai multe. La anul vom fi mai slăbuţe şi mai duse pe la coafor; la anul vom fi luat cadoul mai din vreme. Sunt bucate alese ale istoriei noastre personale, pe care le lăsăm să expire fără a gusta măcar din ornament.

De fiecare 8 decembrie, 31 ianuarie, 24 decembrie, 10 iunie ne spuneam unul altuia “Lasă, recuperăm noi.” Atât de tare urăsc recuperatul ăsta, încă din vremea facultăţii, când la recuperări era o chiar mai mare pierdere de vreme decât la ore propriu-zis. Şi întotdeauna erai mai fraier decât colegii tăi (că ăia măcar ceva-ceva tot mai prindeau…) şi mai erai şi singur.

Când istoria ne oferă bucate alese, să nu mai amânăm momentul în care ne înfigem în ele. Să nu mai cedăm decât în faţa dorului, bucuriei şi viitoarelor noastre amintiri. Fiindcă recuperările sunt o păcăleală indiferent ce sistem aţi vrea să absolviţi. În special, iubirea nu funcţionează pe evidenţe. Dar nici n-are vreo legătură cu cât de pieptănată eşti.

Noi mai avem încă multe de recuperat din urmă, dar, cel puţin anul ăsta, nu mai construim restanţe. Anul acesta suntem împreună! Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Pe Ioana am cunoscut-o în seara în care l-am cunoscut şi pe “el”. Eram la o nuntă în Cluj, iar ea a venit cu Răzvan să mă vadă. De fapt, cred că e mai corect spus că atunci ne-am “văzut” pentru prima dată. Că de cunoscut, parcă asta nu ştiu când s-a întâmplat… De atunci, am mai vorbit mult la telefon şi am păstrat o legătură de departe. Am mai băut o ciocolată caldă într-o vară, iar de atunci ne-o tot promitem şi pe a doua. A fost un revelion, când ne-a invitat pe amândoi să-l petrecem la ei, la o cabană lângă Cluj. Ne ştie oarecum “de mici”. Iar ea a fost printre puţinii care-mi înţelegea stările despre care citea, fiindcă ştia povestea din spatele lor. Deşi scrierile sunt cele mai frumoase nu atunci când le pricepi, ci când le adaptezi sufletului tău. Ceea ce s-a şi potrivit, pare-se.

Că altfel, n-avea cum ieşi aşa un frumos post. Îţi mulţumesc.

Şi, să ştii, era un 31. Când ne-am întâlnit.

N-o să vă plictisesc prea des cu poveşti din cabinet, fiindcă nu vreau să nişez blogul pe “frustrările unui proaspăt absolvent”. Vă spun doar aşa, că am avut un sentiment…deşi, într-un fel, mă bucur c-a avut totuşi cine mă scuipa. În fine, colegii mei ar înţelege. Dacă ar citi bloguri.

Am parafa mea!

Cu ocazia absolvirii, părinţii mi-au făcut un supercadou: cea mai scumpă dintre bijuterii, care sper să-mi descuie uşi ale cunoaşterii mai ceva decât o cheie cu telecomandă închiderea centralizată. Şi să mă ajute să trec peste toate flegmele pe care-o să le mai primesc între ochi, de azi înainte. Cu sau fără rea intenţie.

Eah?

Ce Frumoasa Esti

Ce frumoasa esti în prag de iarna,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se rastoarna,
Turturii în plete vor suna.

Hai sa fim doi oameni de zapada
Ridicati de brate de copii,
Care-n frig si ger mai stiu sa creada
Ca se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasa esti în prag de vara,
Când mirosi a mere ce se coc,
Cerul în fiinta ta coboara
Trupul meu din trupul tau ia foc.

Focurile noastre se cununa,
Focurile noastre se-nteleg,
Suntem baza lumii împreuna
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasa esti în prag de toamna,
Ca o zi egala între nopti,
Când iubirea noastra te condamna
Sa ai soarta strugurilor copti.

Sa înveti, iubito, sa te bucuri
Ca ti-am dat din jertfa un destin,
Si ca via asurzând de struguri,
Va trai definitiv în vin.

Ce frumoasa esti în primavara,
Cea mai minunata-ntre femei,
Iezii pasc naframa ta usoara,
Tu, cu muguri, bluza ti-o închei.

Sigilat de taine nepatrunse
Cerul bate drumul tau îngust,
Trupul tau de muguri si de frunze
De la cine sa învat sa-l gust?

(Adrian Păunescu)

Sunt versuri pe care le citesc ca şi când ar fi fost scrise pentru mine şi muzici pe care le respir, la fel. Ca într-un exerciţiu de-aroganţă sau ca o evadare către nicăieri. De fapt, aveam odată un prieten, care m-a-nvăţat să cred aşa. Îmi spunea că e el nu e deloc poet şi nici n-o să fie vreodată, dar că i-ar fi plăcut. Şi, dacă ar fi putut, pentru mine ar fi scris piesa asta. Îi plăcea lui foarte tare şi m-a învăţat să o ascult într-un fel şi să o cred în acelaşi… Iar, de atunci, de câte ori se cântă melodia, eu îmi amintesc ce frumoasă eram când băieţii cei fără cuvinte la ei îmi dedicau versuri şi mă vedeau mai minunată decât aş şti eu vreodată singură să fiu. Apoi îmi imaginez că se gândeşte şi el la mine, că am rămas la fel de frumoasă, chiar dacă, acum, în ochii altor privitori, pe noi acorduri de chitară.

Şi dacă mai aveţi poezii, rogu-vă, nu le ţineţi pentru dumneavoastră.

Ştiţi cum era o vreme, când fiecare chef la care mergeam era încă un majorat?

Acum trăiesc o vreme, în care majoritatea aniversărilor la care merg sunt de sfert de veac.

Urmează o vreme, când veacurile vor fi semnate de prieteni de-ai noştri împreună. Perioada nunţilor. Sau eventual direct a botezurilor (cine are noroc de prieteni mai non-conformişti scapă de o cheltuială.)

Şi după aia?

…ne amintim de majorate, colegi de facultate şi ne uităm la pozele cu miri. Minunându-ne cât de şatenă eram la 18 ani, ce subţirică în facultate şi ce fericită la nuntă. Apoi vine vremea să-ţi iei nepoţii de la grădiniţă, întrebându-te pe drum, unde s-au dus toţi anii aceia. Pe majorate, petreceri şi nunţi.

Ceea ce, sincer vă spun, nu m-ar deranja deloc.

Azi am citit o scrisoare. Care-a fost ca de la mine pentru mine, însă trimisă de altcineva. Care mi-a desenat în versuri şi imagini un vis pe care o să îl îndeplinesc odată. Care mi-a arătat că, şi printre lacrimi, poţi deschide ochii, pentru a vedea drumul pe care să mergi. Înainte. Timpul şi tinereţea. Banii, că au şi ei un loc în propoziţie.
O să învăţ franceza, dar nu ştiu dacă în Paris.

“Sunt un volum ce n-are titlu încă.” Dar, ştiţi, mă rog să îl cresc atât de frumos, pe cât lumina care-l va vedea odată…

sursa

Are doi ochi mari şi gene lungi, păr creţ şi zâmbet de copilă. Şi e şi blondă, ca să vă imaginaţi. Din prima clipă când am cunoscut-o, i-am remarcat încrederea în sine şi forma clasică în care îşi purta unghiile tăiate. Ulterior mi-a mărturisit că, de fapt, nu le ştie face altfel. Însă, într-o lume în care unii îşi aranjează şi chipul în tipare, am continuat să apreciez felul în care ea-şi respecta neputinţele şi natura unghilor. Nu o mai văzusem de ceva vreme, uneori îmi mai scrie câte-un mail. Rar sunt peste 3 rânduri, de parcă i-ar fi şi frică să vorbească despre fericirea ei, să nu o risipească printre taste. Sau să nu se trezească.

La despărţire, am avut aşa o senzaţie, că m-aş fi întors de încă 10 ori să o mai pup o dată şi să-i mai spun ce dor îmi e de ea. Lucrurile astea între prieteni nu se rezolvă cu o cafea. I-am zis să nu mă cheme la nunta ei, dacă nu vrea, dar să m-anunţe, ca să mă pot măcar bucura. Nu ştie când mai trece prin Bucureşti, fiindcă acum s-a înfiinţat zbor direct către oraşul ei natal, deci nu va mai face escală în drum spre casă. Parcă o vedeam ultima oară. Şi, într-un fel, cred că aşa şi era. Fiindcă de acum, ea -cea care stătea la poveşti interminabile despre salate şi singurătăţi- va fi cea care cultivă iubire şi verdeaţă. Ştiţi, mi-a spus că şi-a făcut grădină. Şi că nici părul nu-i mai cade.

Aştept şi eu acea zi…

sursa

Ştiţi, de foarte multe ori am susţinut în faţa unor instanţe măreţe, că ne e lene să gândim şi că ne mulţumim cu a copia tipare de la părinţii noştri, fără a le trece prin filtre proprii de dorinţe şi nevoi. Şi în seara asta, am avut senzaţia că m-am înşelat. Că m-am amăgit cu o scuză modernă, menită să strălucească în locul neputinţei de a face ca ei… Ştiţi, dă atât de bine să o arzi modern, că ajungi şi tu a crede că-ţi place. Dar rămâi cu a tânji. După un model de fericire, care te scoate împreună, noaptea la 12, sub un cer de vară, să-ţi aştepţi copilul întors…

…Am ajuns acasă. La patul meu, care doar el mai are o şansă de a-mi odihni lipsa de somn. La mama şi la tata meu, care doar ei mai au o şansă de a-mi aminti cine eram.

p.s. Azi nu voi fi în oraş, dar seara sper să ajung la ceva FITS2011. Cu toate că Sibiul de care am eu nevoie nu se află dincolo de porţile lor… Iar mâine fac pe oficiala la How to Web. O să ciripesc pe twitter.

Era de parcă eu aş fi fost cea venită de departe, de parcă eu aş fi fost musafirul şi ea gazda. Atât de bine se potrivea în peisajul verde al parcului şi printre razele blânde ale soarelui. Atât de mult iubea locul şi vremurile, încât aproape aş fi rugat-o să mi le descrie, că poate ajung şi eu să le revăd aşa. Mi-a amintit, într-un fel de mine, cea îndrăgostită de Bucureşti şi de oamenii lui…

Îi crescuse părul. Am întrebat-o dacă şi-a pus extensii. De cât timp nu te-ai mai întâlnit cu un om se măsoară uneori după lungimea părului său. Crescut direct proporţional cu distanţa pe care n-aţi mai tăiat-o între voi. Ştiu că există oameni cu care nu e necesar să arzi minute la telefon sau ţigări pe terase, ca să ţi-i ştii prieteni, dar, adesea, e păcat să nu o faci. Măcar când ai ocazia.

Şi îi răsărise o lumină în privire: “În concluzie, sunt fericită.” De această precizare nu mai era nevoie. Am ştiut, de când mi-a povestit cum se simte frumoasă dimineaţa, înainte de a se spăla pe ochi sau de a se uita în oglindă. Fiindcă se vede prin ochii celui care e lângă ea. Şi culmea, în timp ce îmi spunea treaba asta şi mie mi se făcea pielea de găină, în surdină cânta Bitman. Că n-a iubit pe nimeni aşa cum… Aşa cumva.

HOLOGRAF-N-AM IUBIT PE NIMENI

Cine merge la psihologi să facă terapie ar putea considera să meargă cu prietenii la o cafea, pe malul unui lac dintr-un parc în centrul Bucureştiului. Probabil e mai ieftin. Şi mai adevărat. Să stai de vorbă cu un om fericit.

Când, într-a cincea, prima ţigară era cu mama, în bucătărie. Când învăţai că e ok să faci prostii, atâta timp cât ţi le-asumi. În bucătărie. Doar era să ne prindă bunica

• Când vom merge la banchet. Frumoşi cu toţii, fericiţi şi absolviţi. De vina de a fi lipsit.

Sunt lucruri pe care le ţii minte toată viaţa, pe care timpul le încununează şi generaţiile le veşnicesc. Cele mai frumoase gesturi sunt acelea care construiesc amintiri. Nemuritoare.

Iar lista poate continua…

Ceva mi se întâmplă zilele astea, nu ştiu dacă se simte. Mă reîndrăgostesc de bloguşorul ăsta. Ceea ce ştiu sigur că se poate  

Cu drag,

copila blondă

sursa