Acum vreo lună, mă întâlneam la o cafea repede cu o prietenă dragă, una din cele două, care m-a părăsit pentru un bărbat. Cred că m-am mai plâns pe undeva de asta. S-a îndrăgostit sub ochii mei şi dusă a fost. Hotărâtă fată. Şi fericită, de atunci încoace. Read the rest…
Parcă niciodată nu i-am mai ascultat cu atâta invidie spunând “noi”. “Noi ne pregăteam să ieşim în curte.” “Să te aşteptăm.” Şi ceasul era deja trecut de miezul nopţii.
Ştiţi, de foarte multe ori am susţinut în faţa unor instanţe măreţe, că ne e lene să gândim şi că ne mulţumim cu a copia tipare de la părinţii noştri, fără a le trece prin filtre proprii de dorinţe şi nevoi. Şi în seara asta, am avut senzaţia că m-am înşelat. Că m-am amăgit cu o scuză modernă, menită să strălucească în locul neputinţei de a face ca ei… Ştiţi, dă atât de bine să o arzi modern, că ajungi şi tu a crede că-ţi place. Dar rămâi cu a tânji. După un model de fericire, care te scoate împreună, noaptea la 12, sub un cer de vară, să-ţi aştepţi copilul întors…
…Am ajuns acasă. La patul meu, care doar el mai are o şansă de a-mi odihni lipsa de somn. La mama şi la tata meu, care doar ei mai au o şansă de a-mi aminti cine eram.
p.s. Azi nu voi fi în oraş, dar seara sper să ajung la ceva FITS2011. Cu toate că Sibiul de care am eu nevoie nu se află dincolo de porţile lor… Iar mâine fac pe oficiala la How to Web. O să ciripesc pe twitter.
Aveam poză pentru acest articol, apoi m-am gândit să nu vă arăt raze de soare, verde presărat cu flori şi nici ceşti pline de cafea. Că le puteţi vedea şi singuri. Ceea ce precis e mai frumos.
“Vin pe jos, in plimbare, că e superb. Sper doar să nu mă rătăcesc.” – Sms primit de la o prietenă, care mă aştepta pe-o bancă-n Cişmigiu, în timp ce eu audiam ultimul curs al acestei săptămâni. “Sună-mă când ajungi.” Read the rest…
Sunt lucruri pe care le ţii minte toată viaţa, pe care timpul le încununează şi generaţiile le veşnicesc. Cele mai frumoase gesturi sunt acelea care construiesc amintiri. Nemuritoare.
Iar lista poate continua…
Ştiţi de ce? Fiindcă, întotdeauna, grupurile mici au fost mai închegate decât cele mari. Fiindcă, întotdeauna, în cercurile restrânse s-au ascultat cele mai sincere poveşti. În cercurile de cunoştinţe adevărul se diluează şi se poleieşte cu sclipici (nu ştiu dacă lingvistic se poate aşa ceva, dar realistic, în mod precis). Şi doar în cele de prieteni se poate plânge. Ca apoi să-ţi vină chiar a râde, dar un râs din inimă, nu din obligaţie. Şi din politeţea pe care ţi-au inoculat-o cei 7 ani de-acasă. Nu vreau 250 de comentarii de la un articol, decât dacă l-aş lăsa vreo săptămână, că altfel m-aţi obliga la un record de lectură pe zi. Nu vreau mult, vreau aproape. De fapt, ba da, vreau mult, dar ca timp, nu ca număr. Doamne-ajută să ne mai ţinem companie unii altora vreme bună de acum înainte. Articolul anterior, a cărui savoare stă mai mult în comentarii decât în corpul lui propriu-zis mi-a amintit de ce-mi sunt blondele dragi. Fiindcă adună oameni isteţi în jur. Chiar dacă diferiţi, important e că isteţi. Acolo stă farmecul.
Ceva mi se întâmplă zilele astea, nu ştiu dacă se simte. Mă reîndrăgostesc de bloguşorul ăsta. Ceea ce ştiu sigur că se poate 
Read the rest…
Avem patru bilete la film pentru joia aceasta, de la 7 seara, în afi Cotroceni. Să vedem cum facem să le împărţim frăţeşte! Filmul e teoretic pentru copii, dacă te uiţi la marcă, dar practic ce adult nu e fan Disney? O părere despre film la (ceal)altă Miruna, că Miruna asta nu l-a văzut încă.. Eu personal nu am mai ajuns la cinematograf de când n-a mai tras o bună prietenă de mine. De fapt, mereu se întâmplă că cineva trebuie să mă ia cu japca la film şi, de obicei, ea e singura care are răbdare. Întotdeauna îi mulţumesc 
Deci, vă duceţi la film? Menţiunea este că ar ajuta să ştiţi să citiţi (glumesc, mă gândeam dacă luaţi un prichindel cu dumneavoastră), fiindcă filmul e subtitrat, nu e dublat. Şi e 3D. Povestiţi o întâmplare în care a trebuit să vă salvaţi mama într-un fel, fie că a fost de o goangă mare şi căţărătoare în părul ei, fie că a fost de al treile desert la masa de duminică. Aici nu glumesc, sunt chiar curioasă. Cei mai doi “salvatori de mame” merg joi la film! Şi fiecare ia pe cineva cu el. Însă am rugămintea să specificaţi în comentariu dacă nu puteţi ajunge joi, fiindcă nu vreau să rămână locurile neocupate, că aţi uitat că trebuie să luaţi copilul de la mediaţii. S-a mai întâmplat. N-aţi văzut cum, de obicei, când mergi la un spectacol, primele locuri sunt foarte multe goale? Ale celor care nu preţuiesc şi nu onorează o invitaţie. Tocmai fiindcă nu au plătit-o. Dar asta e altă discuţie, să ne întoarcem la mamele noastre. Ale dumneavoastră mai exact, că eu încă n-am ajuns la stadiul acela. Mama mea nu face prostii, e prea ocupată să mă salveze pe mine mereu…
LATER EDIT: S-a hotărât câştigătorul: Să trimitem copiii la film! Astfel, invitaţiile merg la Iulia, căreia îi doresc distracţie frumoasă împreună cu sora ei şi amândoi părinţii! Să-mi zici cum ţi-a plăcut filmul.
Mulţumesc tuturor pentru interes. Vor mai fi ocazii. Poate chiar cu filme de oameni mari
Că muncim prea mult, că suntem mereu obosiţi, că n-avem loc de parcare, că-i mare mizeria-n oraş, că-i frig afară, că n-avem timp, că n-avem răbdare, că avem deadline-uri şi prea puţine ore-n săptămână. Ore de weekend, vreau să zic.
Că ştim prea puţine despre viitor, că vecinii fac gălăgie, c-au sărit siguranţele şi n-avem un electrician de nădejde. Sau un bărbat în apropiere. Sau că nici măcar nu ştim unde să căutăm nenorocitele de siguranţe în casă.
Că ne cresc copiii şi pleacă de-acasă, că iarna nu-i ca vara şi că taxele cresc. Care taxe? Toate. Că trăim în România, că n-avem vreun unchi fără copii, care să ne lase nişte domenii în sudul Franţei, că avem responsabilităţi şi datorii. Mai ales morale.
Că ne-a crescut burta şi-am şi îmbătrânit puţin. Că luăm liftul şi nu scările, că obosim chiar şi aşa. Că, uneori, doar gândul la ceva ne oboseşte. Că ne plictisim repede şi unii de alţii. Că ne iubim pe fugă şi ne tragem coloraţi în poze. De parcă asta ne-ar salva momentul. În format digital poate, în alte formate însă, nu mă pronunţ.
Există oameni care şi-ar dori zilele astea să se plângă că le-a sărit siguranţa sau ţandăra că i-a trimis nevasta să ducă gunoiul. Sau să ia copilul de la şcoală. Există oameni care nu au siguranţa pământului de sub picioare şi alţii care nu mai au nimic. Care probabil şi-ar da şi viaţa pentru a face nimicul mai uşor de suportat. Cineva mi-a atras atenţia (pe blog sau pe facebook, nu mai ştiu; ori o fi fost prietena mea la telefon?) că nu-i corect să mă mai vait atât. Şi să mă bucur că am de cine-mi fie dor.
Azi a fost o zi plină. Frumoasă şi plină. Iar la final, o prietenă m-a dus la operă. Dacă nu era ea şi telefoanele ei la fiecare semafor mai aproape, precis aş fi luat drumul căsii. Spectacolul mi-a mers la suflet. Sau gestul ei pentru mine. Aveam nevoie să-mi amintesc ce frumoasă e lumea în care trăim! – Chiar dacă în a noastră nu se scutură pământul, catastrofele personale se resimt mai cutremurător decât ştirile de la TV. Pentru simplul fapt că sunt mai aproape.- De asta zic, aveam nevoie să văd că se poate şi altfel trăi viaţa. Că graţia nu a dispărut de pe faţa pământului. Şi nici mirosul de vanilie de la mine din casă.
Când am deschis uşa, un parfum delicat de zahăr şi mere coapte m-a întâmpinat dintr-o lumânare aprinsă pe hol. Noua mea colegă de apartament gătise. Şi s-a gândit să nu rămână mirosul coreean. Iar eu uitasem că mai există şi altul. Deci da, dacă avem timp să scriem posturi pe blog sau să citim ce-au scris alţii, măcar să nu fie despre plâns. Pe acesta să-i lăsăm Japoniei monopol o vreme.
p.s. nu ştiu de ce nu merge cu embed. Deci link.
Nu ştiu dacă le-am mai pus pe blog, dar pe facebook le-am vehiculat, să zic aşa. Le ascultam în perioade fericite ale anului trecut, pe un repeat obsesiv şi alternativ. Când una, când alta. Unde repeat obsesiv nu e pleonasm nici măcar la periferia sensurilor. De obicei, melodiile care-mi plac se decolorează rapid de la expunerea prelungită la repeat. De data asta însă, şi pe astea două, nu numai că le-am decolorat, dar le-am- practic- dispărut, de cât le-am ascultat. În orice fel în care cineva ar putea dispărea ceva. Şi de disperat, probabil i-am disperat pe mulţi, aşa că nu era să vă ratez tocmai pe dumneavoastră!
Luaţi de consumaţi! Repeat fără număr, că-s rezistente! Pe probatelea
Din motive necunoscute, nu pot posta clipurile, dar pun linkuri: unu şi doi.
Ca să nu mai râdeţi nedumeriţi, când blonda se bucură că vine Moşul astăzi
Eu voiam doar să vă urez intonaţii cât mai armonioase la cântecelele şi poeziile pe care le spuneţi Moşului, colinde cât mai multe şi mai româneşti, cozonaci cât mai de casă şi prieteni cât mai mulţi la masă. Nu o încărcaţi cu bucate, mai bine puneţi lumânărele. Din cele necomestibile. Aprovizionaţi-vă oricum cu un Colebil, că face minuni la casa omului în prag de orgie.
Şi aveţi un Crăciun fericit!
semnează copila care, în continuare, crede în Moş Crăciun. Voi faceţi cum vreţi
Aşa drag nu cred că mi-a mai fost vreodată. Să-i simt respiraţia din burtică şi să-i las cârlionţii să mă gâdile uşor, fără a îndrăzni să mişc vreun fir de păr. E prima dată când mi-adoarme un prunc în braţe. E vorba de finuţa-mi, de care-am mai tot zis.
E primul om cu care-am împărţit un aer şi pe care l-am simţit cu totul acolo. Abandonul era complet. Acolo şi atunci. În braţele mele mici se încredea o copilă şi mai mică. Fără să-mi ceară nimic în afară de acel moment. Fără să-mi pună întrebări sau ghicitori complicate. Fără să-mi spună nimic, doar oferindu-mi atâta căldură prin fiecare por. Iar pentru mine, a fost acel moment după mult timp, când mi-au adormit şi gândurile. De grijă să nu o trezească.
Niciodată nu mi-a plăcut despărţirea, atunci când braţele se desfac, iar cineva e aşezat în pătuţ şi altcineva iese din cameră. De oricare parte m-aş fi aflat. Şi de data asta, mi s-a făcut imediat frig, ca un dor de ea şi de libertatea de care îmi amintise.
Cred că de asta e bine să facem copii. Ca să ne trimitem gândurile mai des la culcare. În fiecare seară când îi adormim…
