ŞI BLONDELE GÂNDESC

Dacă ştiţi vreun copilaş care are nevoie de un calculator, îi trimitem noi unul!

Zilele trecute primesc unul din cele mai frumoase mailuri de luna asta, probabil. De la Valeriu, un bun prieten al blogului şi al Mirunei, care îmi spunea că a adunat toate componentele pentru un calculator, pe care l-ar face cadou unui copilaş. Nu e vorba de vreun concurs, nu e vorba decât de un lucru foarte simplu: copilul are o dorinţă, el are calculatorul!

Îmi amintesc perfect că eram printr-a cincea când sunam în disperare la ProTV, să-i spun moşului că vreau şi eu un calculator. Mă fascina tasta enter. Şi Mario, că atâta ştiam face pe vremea aia. Nu l-am primit atunci, ci mult mai târziu. Erau vremuri când conexiunea la internet era contorizată în minute şi se făcea cu un bâzâit ascuţit de dial-up. Astea au fost începuturile… între timp, au trecut generaţii de calculatoare prin viaţa mea, dar asta nu înseamnă că am trecut de nivelul “mario” sau că tastele nu mă mai fascinează.

Mai ales în ziua de astăzi, un calculator poate schimba viaţa unui om. Nu vă imaginaţi că e nu-ştiu-ce, Valeriu zice că nu ştie rezolva integrame şi nici masaj în tălpi nu face, dar mă gândesc că e o experienţă fericită, aşa ca la început de an. Adică, nu e vreun candidat la programul rabla, asta vreau să zic. Iar azi, Valeriu mi-a scris că a găsit şi o imprimantă funcţională să o alăture cadoului. Deci, ştiţi vreun copilaş? Plătesc eu transportul, oriunde ar fi în ţara asta.

Pe Valeriu îl găsiţi la numărul de telefon.. . Discutaţi cu el detalii, căci obiectul vine de la el. Eu sunt doar un mesager. Însă garantez pentru seriozitatea omului, căci e printre puţinii care mi-a dovedit că nu e doar gura de el. Respectiv tastele.

Avem şi poză, ca să ştim despre ce vorbim:

Să facem o bucurie unui copil. Şi, Valeriu, să ştii că Moşul se uită la tine!

LATER EDIT: Decizia a fost luată, până la urmă vor fi 2 calculatoare trimise, dintre care unul e în curs de asamblare. Revin cu detalii.

-> Fiindcă sunt spuse cu putere.

“Un grăunte de credinţă” sau cum era? Să spunem iubirea. Ca să se prindă şi ea.

—————

*Imaginile le am demult pe calculator, le-am cules de-a lungul vremii.

Preiau leapşa cu mai multă onoare decât v-aţi imagina. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, e vorba de un top 5 al bloggerilor de suflet. O scriu gândindu-mă la oameni, nu la blogurile lor. Şi nu ca să îi recomand, ci ca să îi mărturisesc.

1. Alexandru Negrea – înainte să-l cunosc şi îi citeam blogul, mi se părea cel mai profi blog. Era scris într-un ton atât de politicos, încât atunci când am dat mâna cu băiatul în pantaloni largi şi tenişi nu am făcut nici un fel de legătură cu el. Pe vremea aia, era buddha, iar în capul meu, tonul mega-manierat şi user-friendly de pe blog se asocia cu un costum la dungă şi cravată sugrumată bine.
Alex e bloggerul care a crezut în mine, înainte de a şti eu însămi că exist pe faţa blogosferei şi e cel care m-a promovat constant până în ziua de astăzi. E tipul pe care îl sun oricând să îl întreb: e ok să îi înjur pe ăştia? şi e cel care m-a învăţat că valoarea ţi-o dai singur, nu trebuie să aştepţi pe alţii să o facă. Da, e pe lista cu bloggerii mei de suflet şi asta nu datorită blogului său.

2. Andrei Roşca – prima dată i-am auzit numele la Olimpiadele Comunicării din 2008 şi habar nu aveam cine este. Apoi, m-a cucerit blogul lui. Cred că a fost primul om cu care m-am dus să vorbesc, fără nici cel mai tâmpit pretext (la premiera olimpiadelor). Doar să îi spun că îmi place de el sau o chestie de genul… Iar câteva luni mai târziu, povesteam de zor pe messenger. Iar într-un moment cheie al vieţii mele- mutarea la Bucureşti- Andrei a fost cel care mi-a spus: “O să-ţi placă la nebunie!” Şi mare dreptate a avut.

3. Hoinaru – multe lucruri bune se leagă de primăvara lui 2008! Tot la OC i-am cunoscut pe el şi pe Ligia, fără să ştiu că urma să mai auzim unii de alţii mai încolo. Alex hoinaru. Aşa îl am trecut în telefon. Blogul lui e ca o gură de aer curat, după siropoşenile mele blonde. Mă distrează de fiecare dată şi rar îmi vine să îl contrazic. E un tip superisteţ şi foarte talentat. E cel de la care am învăţat că şi visele noastre cresc odată cu noi. Fiindcă lui i s-a întâmplat: a crescut mai repede decât şi-ar fi imaginat, depăşind în viteză nivelul setat în visul iniţial. Bravo lui.

4. Nina – Nina e o tipă pe care aş invita-o la nunta mea (cu toate că mă mai gândesc, că poate nu e chiar aşa o bucurie… pentru mine să mă mărit şi pentru ea – să o invit :p glumesc). Nina mi se pare scoasă din tabloul perfect pictat, al unei familii moderne, din Bucureştiul mileniului 3. Cu toate că dacă te duci la ea, zici că nu eşti în capitală. Fiindcă ei au copii pe stradă şi curte cu terasă. Iar blogul are ceea ce altele cu mult mai mult trafic şi-ar dori: o comunitate. De fiecare dată când intru la ea, am senzaţia că ajung acasă la cineva. Iar comunitatea asta nu e numai în online. Sau doar mi se pare mie?

5. Adrian Ciubotaru – mai nou, a început lumea să mă întrebe cum e Ciubotaru ăsta. Şi m-am simţit ca atunci când cunoşti o vedetă, dai mâna cu ea şi nu te mai speli două zile. Ca să dai mâna cu toţi vecinii. Să vă spun, Ciubotaru ăsta e un tip bine orientat în viaţă, puţin dispus la compromisuri şi prea puţin vedetă. Îmi place mult că scrie cu esenţă şi că de multe ori am plecat de pe blogul lui cu câte un filmuleţ sau o idee de spus mai departe. Când un om e dispus să împărtăşească ceea ce el ştie e foarte mare lucru. Unii se duc la şcoli speciale şi nu primesc ce ar trebui pentru acasă.

Nici nu vă imaginaţi cât m-am holbat la lista cu numele redactorilor ELLE, imaginându-mi cum apare şi o Miruna printre rânduri.. Dada, uneori îţi doreşti atât de mult ceva, încât începi să vezi chestii…

Aşadar, am plăcerea a vă anunţa că primul număr al revistei, în care semnez şi eu câteva materiale a văzut lumina tarabelor! Şi abia azi – lumina băii mele, locul în care mă regăsesc şi mă plimb cu gândul atâta cât mă ţin minţile. Abia azi am avut timp să stau pe-ndelete cu revista între palme. Cert e că niciodată n-o să-mi placă să-mi (re)citesc textele. Parcă îşi pierd din prospeţime şi parcă le diluez din încărcătura emoţională cu care le-am învestit iniţial.

Încet-încet, încep să prindă un sens punctele din viaţa mea (cum zicea Jobbs – connecting the dots), acum 2 ani cadoul de ziua mea venea cu primul articol publicat pe empower.ro . Şi fiindcă tot nu m-am mulţumit cu obişnuitul, iată-mă. În continuare, îmi place la nebunie! V-aş mai povesti de colegi şi de şefi, dar poate veţi zice că exagerez. Alţii că mi se pare. Cei mai mulţi, că linguşesc.

Dar poate ideea principală  - aşa cum spunea cineva, cu un soi de caldură sinceră – e ca eu să fi ajuns în locul potrivit. Iar restul vine de la sine. Întotdeauna.

——-

Şi, vă rog, NU-mi spuneţi cum vi se pare!

foto

Spune-mi şi voi uita.

Arată-mi şi poate îmi voi aminti.

Implică-mă şi voi înţelege.

Confucius (ca majoritatea chestiilor deştepte din viaţa mea, via mama)

E cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Să înţelegem. Într-o încercare sinceră de a mă orienta, vă salut cu drag, căci plec. Ca-ntr-o dovadă palpabilă că şi lucrurile bune se pot ţine lanţ, nu doar nenorocirile vin în cascadă.

p.s. V-am mai zis cât de mult îmi place serviciul meu?

(Să fiţi cuminţi, să închideţi robinetele de apă, să verificaţi gazul şi nu deschideţi uşa “la” străini. Din farfurie nu-i musai să mâncaţi tot :p)

Mă-ntorc.

Se întâmplă tot mai des să îmi placă şi copiii altora (că de ai mei îmi va plăcea oricum, atunci când i-oi avea). Nu-mi vine să cred cât timp a trecut de la începuturile schimbării şi câte s-au mai schimbat pe parcurs.

Mărturisesc: mă schimonosesc fără talent, dar mă înduioşez mai ceva ca bunicuţele holbate prin parc. (Ciudat e că nu toţi pruncii au efect din ăsta asupra mea. Pe unii încă îmi vine să-i arunc de la etaj. Cu părinţi cu tot, după caz. Asta aşa, ca măsură de siguranţă, nu carecumva să aibă şi alte rateuri înmulţitoare. )

Şi i-aş privi la infinit, aş împrumuta pleoapele lor uşoare şi bucuriile de nicăieri. Şi aş învăţa de la ei să plâng cu suspine atunci când mă doare. Sau mi-ar plăcea să-mi amintesc uitarea. Şi sânul mamei. Oare de ce mi-a rămas doar gustul lacrimilor de când pleca ea dimineaţa? 
Şi aş opri fiecare clipă care-i aduce mai aproape de conştiinţă şi de memorie, care le perverteşte emoţiile şi le setează programe de funcţionare socială.
I-aş păstra mici şi nu le-aş spune niciodată de ce e mai bine aşa.

* iar în contextul unei primăveri atât de generoase, mai nou, abia aştept weekend-ul să-mi plimb finuţa şi să-i povestesc…

Ne pregătim de Săptămâna Luminată.

Astăzi nu mă exprim în cuvinte, ci mă transmit în emoţii. La mulţi ani!

—-

Altădată, pe vremea asta începeam să aducem beteala şi globurile din pod. Mai întâi ne înfofoleam bine şi apoi ne urcam în lumea Crăciunului trecut. Apoi mă întrebam, ca în fiecare an, oare de ce nu oi fi strâns beculeţele şi toate podoabele mai ordonat, cu etichete eventual, pentru că ghicitorile cu praf sunt ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în Ajun.

Apoi am fi adus bradul în casă şi l-am fi fixat în suport. După care înghesuiam reviste sub el, să stea cât mai drept şi cât mai mult. Să nu cadă peste moş grămadă, când o înghesui şi el cadourile sub brad. După care demara acţiunea împodobitul propriu-zis. Tata punea mai întâi vârful, apoi beculeţele şi beteala, mereu în ordinea asta. Întotdeauna l-am lăsat pe el să potrivească  luminile şi să culorile după plac. Fiindcă brazii împodobiţi de taţi în Ajun de Crăciun au un dichis al lor.

Mama ar fi mişunat în jurul nostru, ne-ar fi cântat colinde şi ar fi strănutat de multe ori. Apoi ar fi strâns cutiile, ar fi stins lumina şi ar fi deschis uşa moşului să vină. Iar continuarea poveştii nu se publică pe bloguri, ci se respiră de fiecare în familia lui. Cu lumânărele, colinde în surdină şi miros de brad rece.

Toată ziua m-am gândit acasă. Şi chiar dacă am împodobit alţi brazi, tot lor le-am împachetat cadourile. Pe fiecare separat, cu fontiţă şi etichete, de parcă i-ar aştepta să le deschidă. E primul Ajun departe de casă. Cineva îmi zicea că e semn că m-am făcut mare. Nu cred, e semn că şi bucuriile s-au îmbogăţit. Eu Ajunul mi-l primesc mâine, tot cu lumânărele, colinde în surdină şi  miros de brad rece. Plus toţi ai mei în jurul mesei.

În prag de Moş Crăciun, copila îşi mărturiseşte încă o dată credinţa. Că lucrurile frumoase se întâmplă până şi-n cele mai sceptice case

Crăciun fericit!

Povesteam de profa mea de română în postul trecut, iar azi primesc un comentariu de la Sandra, care mă uimeşte întrebându-mă dacă nu cumva e vorba d-na cutare şi o numeşte direct. A recunoscut personajul! Doar din poveştile mele!!!

În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.

De Crăciun, nici o bucurie nu e prea mult!

Oricât mi-aş freca vana din baie, n-o să reuşesc s-o fac să lucească aşa ca cea de acasă. Şi oricât de scumpă mi-aş lua salteaua, n-o să mai fie vreun pat care să mă odihnească aşa ca cel de acasă. Patul meu. Iar prăjiturile nu vor fi nici în cele mai alese bucătării la fel de gustoase ca prăjitura cu măr a bunicii. Cu porţie dublă de mere şi mult zahăr pudră.

De data asta, am fost musafir la mine acasă. Genul acela de musafir care şi-ar dori să aibă asta şi la el în casă. Genul acela, care ia fără să-ntrebe, îndeasă-n tolbă şi se face dus. Vă zic, i-aş fi luat pe toţi cu mine, aşezaţi în felu-acela-n juru’ mesei, cu lumânările aprinse-n mijloc şi urmele colindelor din radio. N-o să încep a descrie un tablou de familie, nici măcar cu stângăcia pictorului care n-are atâtea lumini şi culori în cuvinte, cât să reproducă fidel şi să dea mai departe. Acea stare de “mi-e bine”.

Iar ai mei au fost într-unul din puţinele lor momente în care eu să-i percep împreună, ca entitatea “părinţii mei” şi nu luaţi separat, mama şi tata, ca de-obicei.
Poate că nu i-am mai văzut demult, chiar dacă şi pe hol am poze cu ei. Poate că mi-a fost foarte dor, chiar dacă vorbim şi de mai multe ori pe zi la telefon. Precis mi-a fost drag, un drag din ăla, pe care l-ai privi încă puţin, doar-doar ţi se ia şi ţie ceea ce vezi. O armonie aşezată. O hârjoneală de copii mari. O complicitate câştigată nu din lupta cu timpul, ci din prima lor întâlnire. Asta e senzaţia pe care ţi-o lasă părinţii mei. Că merită invidiaţi, chiar dacă uneori te poţi întreba cum au rezistat o viaţă împreună. Dar asta te întrebi tu, ăla cu invidia. Ăla cu dorinţa de a căpăta ceva asemănător. Ăla cu spaima ascunsă-n oase că n-o să ştii face paşii care să te-ndrepte pe un drum. Ăla paralizat de imaginea viitorului în tribunale. Sau în pernele udate nopţi la rând.

Aş zice să nu mai întrebăm neştiutorii. Ci să-i ascultăm când au ceva zis. Voi credeţi c-a ştiut vreun careva de dinainte? Doar au avut curaj să nu se oprească din mers. Ca să treacă pe la o masă cu patru lumânări şi-o coroniţă, cu o copilă blondă şi-o plăcintă cu măr şi zahăr pudră. Iar la anul jucăm la nunta de argint.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.