ŞI BLONDELE GÂNDESC

Că muncim prea mult, că suntem mereu obosiţi, că n-avem loc de parcare, că-i mare mizeria-n oraş, că-i frig afară, că n-avem timp, că n-avem răbdare, că avem deadline-uri şi prea puţine ore-n săptămână. Ore de weekend, vreau să zic.

Că ştim prea puţine despre viitor, că vecinii fac gălăgie, c-au sărit siguranţele şi n-avem un electrician de nădejde. Sau un bărbat în apropiere. Sau că nici măcar nu ştim unde să căutăm nenorocitele de siguranţe în casă.

Că ne cresc copiii şi pleacă de-acasă, că iarna nu-i ca vara şi că taxele cresc. Care taxe? Toate. Că trăim în România, că n-avem vreun unchi fără copii, care să ne lase nişte domenii în sudul Franţei, că avem responsabilităţi şi datorii. Mai ales morale.

Că ne-a crescut burta şi-am şi îmbătrânit puţin. Că luăm liftul şi nu scările, că obosim chiar şi aşa. Că, uneori, doar gândul la ceva ne oboseşte. Că ne plictisim repede şi unii de alţii. Că ne iubim pe fugă şi ne tragem coloraţi în poze. De parcă asta ne-ar salva momentul. În format digital poate, în alte formate însă, nu mă pronunţ.

Există oameni care şi-ar dori zilele astea să se plângă că le-a sărit siguranţa sau ţandăra că i-a trimis nevasta să ducă gunoiul. Sau să ia copilul de la şcoală. Există oameni care nu au siguranţa pământului de sub picioare şi alţii care nu mai au nimic. Care probabil şi-ar da şi viaţa pentru a face nimicul mai uşor de suportat. Cineva mi-a atras atenţia (pe blog sau pe facebook, nu mai ştiu; ori o fi fost prietena mea la telefon?) că nu-i corect să mă mai vait atât. Şi să mă bucur că am de cine-mi fie dor.

Azi a fost o zi plină. Frumoasă şi plină. Iar la final, o prietenă m-a dus la operă. Dacă nu era ea şi telefoanele ei la fiecare semafor mai aproape, precis aş fi luat drumul căsii. Spectacolul mi-a mers la suflet. Sau gestul ei pentru mine. Aveam nevoie să-mi amintesc ce frumoasă e lumea în care trăim! – Chiar dacă în a noastră nu se scutură pământul, catastrofele personale se resimt mai cutremurător decât ştirile de la TV. Pentru simplul fapt că sunt mai aproape.- De asta zic, aveam nevoie să văd că se poate şi altfel trăi viaţa. Că graţia nu a dispărut de pe faţa pământului. Şi nici mirosul de vanilie de la mine din casă.

Când am deschis uşa, un parfum delicat de zahăr şi mere coapte m-a întâmpinat dintr-o lumânare aprinsă pe hol. Noua mea colegă de apartament gătise. Şi s-a gândit să nu rămână mirosul coreean. Iar eu uitasem că mai există şi altul. Deci da, dacă avem timp să scriem posturi pe blog sau să citim ce-au scris alţii, măcar să nu fie despre plâns. Pe acesta să-i lăsăm Japoniei monopol o vreme.

p.s. nu ştiu de ce nu merge cu embed. Deci link.

Nu ştiu dacă le-am mai pus pe blog, dar pe facebook le-am vehiculat, să zic aşa. Le ascultam în perioade fericite ale anului trecut, pe un repeat obsesiv şi alternativ. Când una, când alta. Unde repeat obsesiv nu e pleonasm nici măcar la periferia sensurilor. De obicei, melodiile care-mi plac se decolorează rapid de la expunerea prelungită la repeat. De data asta însă, şi pe astea două, nu numai că le-am decolorat, dar le-am- practic- dispărut, de cât le-am ascultat. În orice fel în care cineva ar putea dispărea ceva. Şi de disperat, probabil i-am disperat pe mulţi, aşa că nu era să vă ratez tocmai pe dumneavoastră!

Luaţi de consumaţi! Repeat fără număr, că-s rezistente! Pe probatelea

Din motive necunoscute, nu pot posta clipurile, dar pun linkuri: unu şi doi.

Ca să nu mai râdeţi nedumeriţi, când blonda se bucură că vine Moşul astăzi

Eu voiam doar să vă urez intonaţii cât mai armonioase la cântecelele şi poeziile pe care le spuneţi Moşului, colinde cât mai multe şi mai româneşti, cozonaci cât mai de casă şi prieteni cât mai mulţi  la masă. Nu o încărcaţi cu bucate, mai bine puneţi lumânărele. Din cele necomestibile. Aprovizionaţi-vă oricum cu un Colebil, că face minuni la casa omului în prag de orgie.

Şi aveţi un Crăciun fericit!

semnează copila care, în continuare, crede în Moş Crăciun. Voi faceţi cum vreţi

Aşa drag nu cred că mi-a mai fost vreodată. Să-i simt respiraţia din burtică şi să-i las cârlionţii să mă gâdile uşor, fără a îndrăzni să mişc vreun fir de păr. E prima dată când mi-adoarme un prunc în braţe. E vorba de finuţa-mi, de care-am mai tot zis.

E primul om cu care-am împărţit un aer şi pe care l-am simţit cu totul acolo. Abandonul era complet. Acolo şi atunci. În braţele mele mici se încredea o copilă şi mai mică. Fără să-mi ceară nimic în afară de acel moment. Fără să-mi pună întrebări sau ghicitori complicate. Fără să-mi spună nimic, doar oferindu-mi atâta căldură prin fiecare por. Iar pentru mine, a fost acel moment după mult timp, când mi-au adormit şi gândurile. De grijă să nu o trezească.

Niciodată nu mi-a plăcut despărţirea, atunci când braţele se desfac, iar cineva e aşezat în pătuţ şi altcineva iese din cameră. De oricare parte m-aş fi aflat. Şi de data asta, mi s-a făcut imediat frig, ca un dor de ea şi de libertatea de care îmi amintise.

Cred că de asta e bine să facem copii. Ca să ne trimitem gândurile mai des la culcare. În fiecare seară când îi adormim…

Dacă ştiţi vreun copilaş care are nevoie de un calculator, îi trimitem noi unul!

Zilele trecute primesc unul din cele mai frumoase mailuri de luna asta, probabil. De la Valeriu, un bun prieten al blogului şi al Mirunei, care îmi spunea că a adunat toate componentele pentru un calculator, pe care l-ar face cadou unui copilaş. Nu e vorba de vreun concurs, nu e vorba decât de un lucru foarte simplu: copilul are o dorinţă, el are calculatorul!

Îmi amintesc perfect că eram printr-a cincea când sunam în disperare la ProTV, să-i spun moşului că vreau şi eu un calculator. Mă fascina tasta enter. Şi Mario, că atâta ştiam face pe vremea aia. Nu l-am primit atunci, ci mult mai târziu. Erau vremuri când conexiunea la internet era contorizată în minute şi se făcea cu un bâzâit ascuţit de dial-up. Astea au fost începuturile… între timp, au trecut generaţii de calculatoare prin viaţa mea, dar asta nu înseamnă că am trecut de nivelul “mario” sau că tastele nu mă mai fascinează.

Mai ales în ziua de astăzi, un calculator poate schimba viaţa unui om. Nu vă imaginaţi că e nu-ştiu-ce, Valeriu zice că nu ştie rezolva integrame şi nici masaj în tălpi nu face, dar mă gândesc că e o experienţă fericită, aşa ca la început de an. Adică, nu e vreun candidat la programul rabla, asta vreau să zic. Iar azi, Valeriu mi-a scris că a găsit şi o imprimantă funcţională să o alăture cadoului. Deci, ştiţi vreun copilaş? Plătesc eu transportul, oriunde ar fi în ţara asta.

Pe Valeriu îl găsiţi la numărul de telefon.. . Discutaţi cu el detalii, căci obiectul vine de la el. Eu sunt doar un mesager. Însă garantez pentru seriozitatea omului, căci e printre puţinii care mi-a dovedit că nu e doar gura de el. Respectiv tastele.

Avem şi poză, ca să ştim despre ce vorbim:

Să facem o bucurie unui copil. Şi, Valeriu, să ştii că Moşul se uită la tine!

LATER EDIT: Decizia a fost luată, până la urmă vor fi 2 calculatoare trimise, dintre care unul e în curs de asamblare. Revin cu detalii.

-> Fiindcă sunt spuse cu putere.

“Un grăunte de credinţă” sau cum era? Să spunem iubirea. Ca să se prindă şi ea.

—————

*Imaginile le am demult pe calculator, le-am cules de-a lungul vremii.

Preiau leapşa cu mai multă onoare decât v-aţi imagina. Pentru cei care au deschis mai târziu televizorul, e vorba de un top 5 al bloggerilor de suflet. O scriu gândindu-mă la oameni, nu la blogurile lor. Şi nu ca să îi recomand, ci ca să îi mărturisesc.

1. Alexandru Negrea – înainte să-l cunosc şi îi citeam blogul, mi se părea cel mai profi blog. Era scris într-un ton atât de politicos, încât atunci când am dat mâna cu băiatul în pantaloni largi şi tenişi nu am făcut nici un fel de legătură cu el. Pe vremea aia, era buddha, iar în capul meu, tonul mega-manierat şi user-friendly de pe blog se asocia cu un costum la dungă şi cravată sugrumată bine.
Alex e bloggerul care a crezut în mine, înainte de a şti eu însămi că exist pe faţa blogosferei şi e cel care m-a promovat constant până în ziua de astăzi. E tipul pe care îl sun oricând să îl întreb: e ok să îi înjur pe ăştia? şi e cel care m-a învăţat că valoarea ţi-o dai singur, nu trebuie să aştepţi pe alţii să o facă. Da, e pe lista cu bloggerii mei de suflet şi asta nu datorită blogului său.

2. Andrei Roşca – prima dată i-am auzit numele la Olimpiadele Comunicării din 2008 şi habar nu aveam cine este. Apoi, m-a cucerit blogul lui. Cred că a fost primul om cu care m-am dus să vorbesc, fără nici cel mai tâmpit pretext (la premiera olimpiadelor). Doar să îi spun că îmi place de el sau o chestie de genul… Iar câteva luni mai târziu, povesteam de zor pe messenger. Iar într-un moment cheie al vieţii mele- mutarea la Bucureşti- Andrei a fost cel care mi-a spus: “O să-ţi placă la nebunie!” Şi mare dreptate a avut.

3. Hoinaru – multe lucruri bune se leagă de primăvara lui 2008! Tot la OC i-am cunoscut pe el şi pe Ligia, fără să ştiu că urma să mai auzim unii de alţii mai încolo. Alex hoinaru. Aşa îl am trecut în telefon. Blogul lui e ca o gură de aer curat, după siropoşenile mele blonde. Mă distrează de fiecare dată şi rar îmi vine să îl contrazic. E un tip superisteţ şi foarte talentat. E cel de la care am învăţat că şi visele noastre cresc odată cu noi. Fiindcă lui i s-a întâmplat: a crescut mai repede decât şi-ar fi imaginat, depăşind în viteză nivelul setat în visul iniţial. Bravo lui.

4. Nina – Nina e o tipă pe care aş invita-o la nunta mea (cu toate că mă mai gândesc, că poate nu e chiar aşa o bucurie… pentru mine să mă mărit şi pentru ea – să o invit :p glumesc). Nina mi se pare scoasă din tabloul perfect pictat, al unei familii moderne, din Bucureştiul mileniului 3. Cu toate că dacă te duci la ea, zici că nu eşti în capitală. Fiindcă ei au copii pe stradă şi curte cu terasă. Iar blogul are ceea ce altele cu mult mai mult trafic şi-ar dori: o comunitate. De fiecare dată când intru la ea, am senzaţia că ajung acasă la cineva. Iar comunitatea asta nu e numai în online. Sau doar mi se pare mie?

5. Adrian Ciubotaru – mai nou, a început lumea să mă întrebe cum e Ciubotaru ăsta. Şi m-am simţit ca atunci când cunoşti o vedetă, dai mâna cu ea şi nu te mai speli două zile. Ca să dai mâna cu toţi vecinii. Să vă spun, Ciubotaru ăsta e un tip bine orientat în viaţă, puţin dispus la compromisuri şi prea puţin vedetă. Îmi place mult că scrie cu esenţă şi că de multe ori am plecat de pe blogul lui cu câte un filmuleţ sau o idee de spus mai departe. Când un om e dispus să împărtăşească ceea ce el ştie e foarte mare lucru. Unii se duc la şcoli speciale şi nu primesc ce ar trebui pentru acasă.

Nici nu vă imaginaţi cât m-am holbat la lista cu numele redactorilor ELLE, imaginându-mi cum apare şi o Miruna printre rânduri.. Dada, uneori îţi doreşti atât de mult ceva, încât începi să vezi chestii…

Aşadar, am plăcerea a vă anunţa că primul număr al revistei, în care semnez şi eu câteva materiale a văzut lumina tarabelor! Şi abia azi – lumina băii mele, locul în care mă regăsesc şi mă plimb cu gândul atâta cât mă ţin minţile. Abia azi am avut timp să stau pe-ndelete cu revista între palme. Cert e că niciodată n-o să-mi placă să-mi (re)citesc textele. Parcă îşi pierd din prospeţime şi parcă le diluez din încărcătura emoţională cu care le-am învestit iniţial.

Încet-încet, încep să prindă un sens punctele din viaţa mea (cum zicea Jobbs – connecting the dots), acum 2 ani cadoul de ziua mea venea cu primul articol publicat pe empower.ro . Şi fiindcă tot nu m-am mulţumit cu obişnuitul, iată-mă. În continuare, îmi place la nebunie! V-aş mai povesti de colegi şi de şefi, dar poate veţi zice că exagerez. Alţii că mi se pare. Cei mai mulţi, că linguşesc.

Dar poate ideea principală  - aşa cum spunea cineva, cu un soi de caldură sinceră – e ca eu să fi ajuns în locul potrivit. Iar restul vine de la sine. Întotdeauna.

——-

Şi, vă rog, NU-mi spuneţi cum vi se pare!

foto

Spune-mi şi voi uita.

Arată-mi şi poate îmi voi aminti.

Implică-mă şi voi înţelege.

Confucius (ca majoritatea chestiilor deştepte din viaţa mea, via mama)

E cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Să înţelegem. Într-o încercare sinceră de a mă orienta, vă salut cu drag, căci plec. Ca-ntr-o dovadă palpabilă că şi lucrurile bune se pot ţine lanţ, nu doar nenorocirile vin în cascadă.

p.s. V-am mai zis cât de mult îmi place serviciul meu?

(Să fiţi cuminţi, să închideţi robinetele de apă, să verificaţi gazul şi nu deschideţi uşa “la” străini. Din farfurie nu-i musai să mâncaţi tot :p)

Mă-ntorc.

Se întâmplă tot mai des să îmi placă şi copiii altora (că de ai mei îmi va plăcea oricum, atunci când i-oi avea). Nu-mi vine să cred cât timp a trecut de la începuturile schimbării şi câte s-au mai schimbat pe parcurs.

Mărturisesc: mă schimonosesc fără talent, dar mă înduioşez mai ceva ca bunicuţele holbate prin parc. (Ciudat e că nu toţi pruncii au efect din ăsta asupra mea. Pe unii încă îmi vine să-i arunc de la etaj. Cu părinţi cu tot, după caz. Asta aşa, ca măsură de siguranţă, nu carecumva să aibă şi alte rateuri înmulţitoare. )

Şi i-aş privi la infinit, aş împrumuta pleoapele lor uşoare şi bucuriile de nicăieri. Şi aş învăţa de la ei să plâng cu suspine atunci când mă doare. Sau mi-ar plăcea să-mi amintesc uitarea. Şi sânul mamei. Oare de ce mi-a rămas doar gustul lacrimilor de când pleca ea dimineaţa? 
Şi aş opri fiecare clipă care-i aduce mai aproape de conştiinţă şi de memorie, care le perverteşte emoţiile şi le setează programe de funcţionare socială.
I-aş păstra mici şi nu le-aş spune niciodată de ce e mai bine aşa.

* iar în contextul unei primăveri atât de generoase, mai nou, abia aştept weekend-ul să-mi plimb finuţa şi să-i povestesc…