ŞI BLONDELE GÂNDESC

O medicină concentrată asupra bolii

„Sir William Osler, strălucitul medic şi istoric al medicinii, a spus că evoluţia tuberculozei depinde mai mult de ceea ce se petrece în mintea pacientului, decât în plămânii lui.” Chestie pe care o poate confirma bunica mea, care la 19 ani s-a îmbolnăvit grav, după care şi-a revenit spectaculos (şi cu multă vitamina C şi calciu intravenos), când bunicul i-a spus că o aşteaptă să se facă bine. Şi, când colo, ne-am făcut noi!

„Îl parafraza pe Hipocrat, care spunea că preferă să ştie ce fel de persoană are o boala decât ce boală are o persoană. Louis Pasteur şi Claude Bernard, doi dintre titanii biologiei secolului al XIX-le, s-au contrazis toată viaţa pe tema factorului cel mai important al bolii: terenul- organismul uman- sau germenele? Pe patul de moarte, Pasteur a recunoscut că Bernard avea dreptate, declarând: „Este terenul.” Dar grijă, la ce zice Bruce Lipton în „Biologia credinţei”: el nu crede în genetică, ci în factorii de mediu. Ceea ce nu contrazice deloc teoriile, fiindcă „terenul” este în permanenţă influenţat de factorii de mediu. De asta, trebuie să înţelegem că Vindecarea nu se termină la bisturiu şi nici la pastilă. Ci acolo abia începe. Restul e de datoria pacientului să pună umărul, mintea şi inima în procesul de vindecare. Medicina ne poate ajuta să facem primul pas spre vindecare. Dar nu poate merge acolo în locul nostru.

„În ciuda intuiţiei acestor doctori eminenţi, medicina încă se concentrează asupra bolii, orientând-o astfel spre eşec. Practicienii încă acţionează de parcă bolile ar pune stăpânire pe oameni, în loc să înţeleagă că oamenii se îmbolnăvesc deoarece devin sensibili la „seminţele” bolilor, la care suntem expuşi cu toţii, în permanenţă. Deşi cei mai buni medici au ştiut dintotdeauna ce important e acest lucru, medicina în ansamblu i-a studiat rareori pe oamenii care nu se îmbolnăvesc. Majoritatea doctorilor nu prea iau în considerare modul în care atitudinea faţă de viaţă a pacientului influenţează durata şi calitatea acelei vieţi.”

Eu am mai spus asta şi o repet: haideţi să-i studiem şi pe cei sănătoşi, nu numai pe cei bolnavi! Să vedem ce îi ţine pe ei în felul ăsta: sănătoşi. Oare nu aşa am început să bănuim efectele pozitive ale acizilor graşi Omega 3&Omega 6 în raportul acela ideal? Oare nu uitându-ne cu o sprânceană ridicată la meniurile pline de grăsime ale eschimoşilor ne-am întrebat cum de ei stau atât de „rar” la capitolul infarct miocardic şi colesterol crescut?

Normal, excepţiile nu fac statisticile în medicină. Dar statisticile nu ne ajută prea mult, în schimb excepţiile le-aş studia pe toate părţile! Dacă cineva a reuşit să învingă o boală, păi atâta l-aş descoase, până aş afla cum a făcut. Fiindcă precis o poate face şi al doilea. Îmi amintesc de un caz citit în cartea asta mai demult, apropo de tehnicile de vizualizare. Cică era un băieţel cu o tumoră cerebrală inoperabilă. Şi fiind aşa inoperabilă, părinţii au încercat tot felul de terapii alternative pentru copil. Această tehnică a vizualizării presupune să-ţi alegi o imagine vizuală, auditivă, oridecare, important e să o simţi foarte reală, prin care să-ţi imaginezi că boala e atacată cu ceva, de cineva…etc. Iar băieţelul ăsta, sub influenţa desenelor animate cu roboţi şi împuşcături, îşi imagina că nişte extratereştrii care se rotesc în jurul lui îi bombardează tumora, aflată într-o navă spaţială, capul său. Într-o zi, i-a spus tatălui că extratereştrii nu au mai găsit tumora. Ulterior, la un CT, s-a dovedit remisia tumorei inoperabile!

*Acest articol face parte dintr-o serie inspirată din cărţi care pot salva vieţi. Pe primul îl găsiţi aici.

 foto

Recitesc această carte. E scrisă de chirurgul Bernie S. Siegel, un medic în plină revelaţie profesională, care spune aşa: „Pacienţii au ajuns să mă înveţe că medicina nu e numai bisturie şi pastile”. Omul începe să vadă dincolo de tratatele ştiinţifice, introducând în acelaşi timp un nou termen în limbajul de specialitate: miracolul. „Remisii spontane” sau „prognosticuri eronate” sunt doar forme manifeste în vieţile noastre, pe care însă ştiinţa nu le-a pătruns încă.  „Miracolele unei generaţii pot fi descoperirile ştiinţifice ale alteia.” Read the rest…

Cred că o singură dată am plâns la un film. Şi asta, cu un singur ochi. Într-o demonstraţie a faptului că nu sunt lipsită de inimă, vreau să îmi testez limitele. Ceea ce vă invit şi pe dv să faceţi.

1. The Pursuit of Happyness – Cred că ăsta e un film la care şi băieţii plâng.
2. Awake – ăsta a fost primul cred. La care am plâns. O lacrimă din dreptul.
3. Seven Pounds – dacă nu l-aţi văzut, e obligatoriu pe listă.
4. Nights in Rodanthe – Atunci am înţeles eu că fiecare om ia la un moment dat o decizie: “Întotdeauna am vrut să fiu cel mai bun doctor. Nu cel mai bun tată, nu cel mai bun soţ. Doar cel mai bun doctor!” Şi că aceste decizii trebuie respectate la ceilalţi. De fapt, nu avem încotro. Da, cred că şi la ăsta am plâns.
5. P.S. I Love You – trailerul e varză. Dar filmul merită. De văzut doar cu cel iubit alături. Altfel îţi vine să te arunci de la etaj.
6. Sweet november – un clasic lacrimogen
7. The notebook – Îmi amintesc o replică de-a lui, a bătrînului: Nu contează că ea nu-şi aminteşte. Important e că ştie el. ( Dar se poate să confund filmul.)

p.s. Pe Titanic nu l-am pus, că nu m-am putut concentra să plâng. E drept, eram printr-a 5-a…cu inima intactă. Dramele de iubire nu mă impresionau nici măcar în filme. Credeam că-s poveşti.

Şi încă două filme pe care urmează să le văd:

If only

Autumn în New York

Dacă mai aveţi, mai ziceţi. Producţia de lacrimi e în funcţie de cerere. La minut!

Mă tot macină o treabă, mereu aud vorbindu-se despre “ce-mi doresc de la celălalt”, “cum să fie jumătatea mea”, cum să se poarte, cum să miroase, ce flori să-mi aducă, de câte ori să sune la uşă, chestii din astea. Sau chiar detalii precum, ce şeptar să conducă, ce cupă să poarte, ce nasture descheiat, etc.

Toţi avem cerinţe. Da’ cerinţe, domne! Şi oferta…, unde-i oferta?!

Aşa că vin eu cu următoarea propunere, exerciţiu de imaginaţie: numiţi 3 calităţi pe care vi le doriţi şi 3 pe care le oferiţi. Dar zero condiţii, adică 3 pe care le oferiţi indiferent de ce primiţi. Deci fără, dacă tu eşti sincer cu mine, sunt şi eu cu tine, dar până atunci mint de îngheaţă apele. Că aşa ajungem la eu ofer, dacă primesc doar. Şi atunci aştept mai întâi să primesc ca să ofer, iar în timp ce voi aştepaţi să primiţi şi să doriţi, nimeni nu mai oferă nimic. Şi iar ne întrebăm cine a fost mai întâi: oul sau găina.

Ce îmi doresc de la celălalt: unu-doi-trei.
Şi ce ofer: unu-doi-trei.

Cică regula de aur e să iubeşti, că ţi se va întoarce. Dar au uitat să preiczeze ce anume. Că şi palmele se întorc peste figuri.

Voi sunteţi mari, voi ştiţi mai bine! Sunt curioasă.
Până scrieţi, eu mai cresc…

Cea mai mare genialitate eşuează izbindu-se de forţa nelimitată a vulgarităţii. Planeta a fost fabricată, pare-se, pentru ca omul mediocru să domnească de-a pururi. De aceea e important ca nivelul mediu să fie cât mai ridicat cu putinţă. Şi ceea ce face magnifice popoarele nu sunt în primul rând marii lor oameni, ci altitudinile nenumăraţilor mediocri.

Jose Ortega & Gasset

Erau vremuri când lăudam şcoala românească şi o criticam pe cea abstract denumită “străină”. Erau vremuri când nu vedeam utilitatea calculelor algebrice pe hârtie. Au venit vremuri în care cred cu tărie că zicala “funcţia întreţine organul” se aplică la orice vârstă, cotă intelectuală şi regiune anatomică.

Lăsaţi copiii să înveţe poezii pe de rost, obligaţi-i să ştie tabla-nmulţirii pe sărite. Explicaţi-le că şi mintea face muşchi, un fel de antrenament al sportivului care se pregăteşte pentru maraton. Trebuie să se apuce din timp, nu cu două săptămâni înainte. Căci, chiar dacă s-ar califica la concurs, nu va rezista cale lungă. Fiindcă incompetenţa se autoelimină.

Iar pentru copiii noştri ne dorim să vadă finishul nu numai în reviste. Pentru ei, ne dorim să-l trăiască.

Că blondele care gândesc îşi şi respectă promisiunile :p

Instinctul, când e doar instinct, nu are preferinţă. Nu are, în sine, impuls către o perfecţiune. [...] şi atunci, orice îl satisface.

[...] iar în universul uman, perfecţiune înseamnă nu ceea ce e mai bun decât restul, ci ceea ce se remarcă într-o anumită ordine de calitate.

Graţia expresivă a unui mod de a fi, nu corectitudinea sau desăvârşirea plastică, este, după mine, obiectul care provoacă efectiv iubire. Şi viceversa: când subiectul, în locul unei iubiri adevărate, se pomeneşte aruncat într-o falsă ambalare – din amor propriu, din curiozitate, din orbire momentană-, surda incompatibilitate pe care o simte în fond cu anumite detalii ale celeilalte persoane e un semn că nu iubeşte. În schimb, incorectitudinea sau imperfecţiunea figurii din punct de vedere al frumuseţii pure, dacă nu este monstruoasă, nu stă în calea iubirii.

Jose Ortega & Gasset

sau despre instinct. Şi despre comoditatea de a ne lăsa prinşi într-un amor nebun. Cu orice străin disponibil afectiv. Cu primul venit. Sau ultimul rămas la coadă. Pentru că singurătatea presupune curaj. Ca orice sinucidere. Şi, de aceea, puţini o aleg.

Ceva de genul: Stand for something or you’ll fall for anything.

(voiam să pun un citat din Ortega&Gasset, dar nu mai înţeleg ce-am mâzgălit pe o fiţuică. Dar caut mâine în carte, promit. Un weekend plin vă doresc, doar nu-l umpleţi de cumpărături. Asta e comun oamenilor obişnuiţi. Alegeţi să nu fiţi obişnuit azi. Alegeţi întotdeauna să fiţi cel care iubeşte mai mult, decât cel mai mult iubit. E singura poziţie care implică total.

Ţine minte asta. Şi refuză să culegi. Încă puţin… )

Iubirea îi apropie pe indivizi într-o convieţuire atât de strânsă şi de absolută, încât nu lasă între ei distanţa necesară pentru a percepe modificarea produsă de unul asupra celuilalt. În general, influenţa femeii este atmosferică, şi, ca atare, omniprezentă şi invizibilă. Nu e chip să o previi şi să o eviţi. Pătrunde prin interstiţiile prudenţei şi acţionează asupra bărbatului iubit asemenea climei asupra plantelor. Modalităţile ei radicale de a simţi existenţa îşi exercită blând şi continuu presiunea asupra trăsăturilor sufletului nostru şi sfârşesc prin a-i împărtăşi configuraţia ei specifică.

Studii despre iubire, Jose Ortega&Gasset

Eu citesc multe cărţi deştepte. Atât de multe, că nu le pot lua pe rând, ci mai multe de o dată. Şi atât de deştepte, încât titlul mă farmecă aşa de puternic, încât adesea rămân cu lectura aici cantonată.

Titlul ăsta – Studii despre iubire – e al uneia dintre cărţile în curs de desfăşurare. La şcoală, în metrou, pe canapea sau în baie. Adesea, pe raft. Partea proastă e că nu îmi aparţine şi nu pot mâzgăli pe ea. Îmi place să-mi însemnez cărţile prin locurile mai deştepte decât titlurile lor. (şi ca să nici nu le pot da cuiva cadou la nevoie :p ) Cartea nu îmi aparţine, deci ciuciu însemnări. Ea m-a găsit pe mine la Schimb de Cărţi şi m-a salvat dintr-un mare necaz, acela de a nu mă găsi în compatibilitate cu vreo scriere şi de a mă face de mândra minune. Asta e, apreciaţi sinceritatea. (Beletristica nu-mi place. Imaginaţie am şi eu, iar aberaţiile din jur mă suprasaturează. Deci, să trecem la lucruri serioase :p )

Nenea ăsta, autorul Jose Ortega&Gasset, zice nişte treburi isteţe rău. Le-am cules pentru mine şi le împărtăşesc cu drag. În miliCuvinte de iubire. De la blonde:

Uneori suferim o decădere vitală care nu provine dintr-o maladie a corpului sau a sufletului nostru, ci doar dintr-o proastă igienă a idealurilor.