We don’t say goodbye. Fiindcă niciodată nu ar trebui să ne despărţim de ceea ce suntem astăzi. Deşi îmbunătăţirile sunt binevenite, perveritrea sufletelor noastre de copii ar trebui interzisă printr-o lege a firii. Ca să fim siguri, nu de alta.
Drumul Clujului încă mă doare, dealurile Sebeşului tot reci îmi zâmbesc, vremea tot ploaie, doar sufletul meu descâlcit. Ca cerurile care s-au deschis în cel mai frumos apus pe care îl va fi văzut Clujul vara asta, de pe noul stadion, la final de absolvire. În timp ce copiii îşi rosteau jurământul, în nori s-a arătat o fereastră, prin care soarele a trimis binecuvântări şi lumină. Ca o dovadă a faptului că şi atunci, când totul e înnorat şi prognozele te sperie, dincolo de aparenţe, întotdeauna te aşteaptă ceva spectaculos. Şi-o să ne placă la nebunie, veţi vedea!
Coboram dealul Feleacului în cea mai frumoasă maşină din lume, ploua parcă în ciuda tuturor studentelor duse la coafor, iar din şosea se ridicau nişte aburi, de ziceai că e ceva paranormal în toată treaba asta. Şi mie-mi cânta radioul despre nemurire. Am trecut pe lângă parcarea de pe deal, unde m-a oprit mama prima dată când am mers la Cluj după ce-am intrat la facultate şi-am auzit-o încă o dată cum mi-a spus: Uită-l, ăsta-i Clujul care te aşteaptă să-l cucereşti! Şi am căzut în capcana cuceritului unidirecţional. Am băgat motiv de nepotrivire de caractere şi divorţ pe cale amiabilă. Încă mai trag ponoasele prin instanţe judecătoreşti, încă ispăşesc pedeapsa de a nu mă fi racordat la propriile mele vise şi la cele ale altora, pentru mine. Dar niciodată preţul nu a devenit prea mare, ba mi-am crescut aripi din praful Bucureştilor şi încrederi din tastele blogului. – Resurse suficiente pentru toate zerourile din preţ şi combustibil inepuizabil pentru noi investiţii. Ce credeaţi, că mă opresc aici…
În intersecţia din vârful Babeşului, am ţinut piciorul pe frână mai mult decât prevedea să cedez trecerea, deşi nu veneau maşini, ci multe amintiri spre mine. Iar pentru o clipă, n-am mai ştiut cum e cu prioritatea şi schimburile astea în viaţă. La fiecare colţ m-am întrebat “cum ar fi fost dacă”. Şi nu neapărat că mi-aş fi dorit, ci dintr-o curiozitate care, sunt sigură, mi-ar fi îmbogăţit sufletul, dar slăbit mintea. Am plâns prea mult în Cluj.
La festivitatea de absolvire de pe stadion, am revăzut şi am îmbrăţişat oameni, pe care nu-i mai ştiu după nume, decât după chip, dar de care mi-e drag pentru simplul fapt că ne-am nimerit cumva împreună pe o anumită bucată a vieţilor noastre. Pentru faptul c-am nedormit aceleaşi nopţi şi-am înjurat aceiaşi profi în sesiune. Şi pentru faptul că n-am fost doar 6 ani colegi de facultate, ci vom fi asta o viaţă, din orice colţ al lumii ne-am găsi.
Am văzut mulţi părinţi. Cu lacrimi în ochi şi mâini împreunate. Am văzut multe flori şi fotografii făcute. Fraţi, surori, mătuşi şi verişori, colegi de liceu şi bunici în baston. Şi n-am auzit toate rugăciunile rostite, dar le-am ghicit pe chipurile lor. S-a stat mult aseară pe stadion în Cluj. Am îngheţat de frig şi aproape făceam pe mine. Am râs de discursurile unora dintre prea-întitulaţii angajaţi ai statului şi am navigat pe facebook. (Unii au darul de a sfida penibilul de la cel mai înalt nivel) Însă, dincolo de toate astea, aseară am văzut multe vise împlinite. Şi le-am sărbătorit cu fiecare milimetru pătrat din pielea mea de găină.
p.s. Cineva ne dorea să ne revedem peste 50 de ani cu toate visele împlinite. Eu aş îndrăzni să urez mie şi colegilor mei să nu încetăm nicodată a visa. Nici peste 50 de ani.
