Când eram la copiii ăştia din Cluj la banchet, am avut aşa un moment de maximă introspecţie, rătăcire sau puseu de tulburare comportamentală, când m-am întrebat următoarea chestie: dacă aş putea alege să fiu oricare dintre ei (iar ardelenii ăştia mi-s şi frumoşi şi deştepţi), oare care aş alege să fiu.
În condiţiile în care tinerii din ziua de astăzi întâmpină reale dificultăţi (şi umane, e drept, am auzit că unii aveau nişte dileme privind virgulele lui Stănescu, Nichita, vreau să zic) în a obţine preafericitul 5 la BAC, într-o lume în care puştii stau laţi prin baruri de dimineaţă, într-o eră în care nu maneaua e cel mai mare pericol, ci house-ul din cluburi, combinat cu stroboscoape, Redbull şi o viaţă fără perspective, vin eu să vă vorbesc despre colegii mei, viitorii voştri medici.
Ştiţi, la festivitatea de absolvire de la Cluj (la care cu bucurie, emoţie şi piele de găină am participat), mulţi dintre vorbitori au menţionat vestul şi ne-au urat drum bun. Ca nişte părinţi care-ţi arată uşa din momentul în care calendarul îţi anunţă majoratul. Un fel de “Hai pa” în loc de “la mulţi ani”. Dacă mi s-a părut urât?
De-a lungul vremii, însă cu precădere în ultima vreme, s-au adunat o grămadă de frustrări datorate diverselor mele absenţe din cele mai faine locuri în care am fost invitată şi la care a trebuit să zic pas dintr-un motiv mare şi lat: şcoala. Iar în momentul ăsta, mă găsesc într-un deja vu dureros, când am invitaţii din 2 direcţii pentru duminică seara la concert Bon Jovi, însă mai am şi 3 examene săptămâna viitoare. Dintre care, unul fix luni. Aveţi senzaţia că nu se mai termină? Credeţi-mă, nu sunteţi singurii.
Lista absenţelor prea-motivate:
Iar unii spun că o să-mi pară rău după perioada asta.
We don’t say goodbye. Fiindcă niciodată nu ar trebui să ne despărţim de ceea ce suntem astăzi. Deşi îmbunătăţirile sunt binevenite, perveritrea sufletelor noastre de copii ar trebui interzisă printr-o lege a firii. Ca să fim siguri, nu de alta.
Drumul Clujului încă mă doare, dealurile Sebeşului tot reci îmi zâmbesc, vremea tot ploaie, doar sufletul meu descâlcit. Ca cerurile care s-au deschis în cel mai frumos apus pe care îl va fi văzut Clujul vara asta, de pe noul stadion, la final de absolvire. În timp ce copiii îşi rosteau jurământul, în nori s-a arătat o fereastră, prin care soarele a trimis binecuvântări şi lumină. Ca o dovadă a faptului că şi atunci, când totul e înnorat şi prognozele te sperie, dincolo de aparenţe, întotdeauna te aşteaptă ceva spectaculos. Şi-o să ne placă la nebunie, veţi vedea!
Coboram dealul Feleacului în cea mai frumoasă maşină din lume, ploua parcă în ciuda tuturor studentelor duse la coafor, iar din şosea se ridicau nişte aburi, de ziceai că e ceva paranormal în toată treaba asta. Şi mie-mi cânta radioul despre nemurire. Am trecut pe lângă parcarea de pe deal, unde m-a oprit mama prima dată când am mers la Cluj după ce-am intrat la facultate şi-am auzit-o încă o dată cum mi-a spus: Uită-l, ăsta-i Clujul care te aşteaptă să-l cucereşti! Şi am căzut în capcana cuceritului unidirecţional. Am băgat motiv de nepotrivire de caractere şi divorţ pe cale amiabilă. Încă mai trag ponoasele prin instanţe judecătoreşti, încă ispăşesc pedeapsa de a nu mă fi racordat la propriile mele vise şi la cele ale altora, pentru mine. Dar niciodată preţul nu a devenit prea mare, ba mi-am crescut aripi din praful Bucureştilor şi încrederi din tastele blogului. – Resurse suficiente pentru toate zerourile din preţ şi combustibil inepuizabil pentru noi investiţii. Ce credeaţi, că mă opresc aici…
În intersecţia din vârful Babeşului, am ţinut piciorul pe frână mai mult decât prevedea să cedez trecerea, deşi nu veneau maşini, ci multe amintiri spre mine. Iar pentru o clipă, n-am mai ştiut cum e cu prioritatea şi schimburile astea în viaţă. La fiecare colţ m-am întrebat “cum ar fi fost dacă”. Şi nu neapărat că mi-aş fi dorit, ci dintr-o curiozitate care, sunt sigură, mi-ar fi îmbogăţit sufletul, dar slăbit mintea. Am plâns prea mult în Cluj.
La festivitatea de absolvire de pe stadion, am revăzut şi am îmbrăţişat oameni, pe care nu-i mai ştiu după nume, decât după chip, dar de care mi-e drag pentru simplul fapt că ne-am nimerit cumva împreună pe o anumită bucată a vieţilor noastre. Pentru faptul c-am nedormit aceleaşi nopţi şi-am înjurat aceiaşi profi în sesiune. Şi pentru faptul că n-am fost doar 6 ani colegi de facultate, ci vom fi asta o viaţă, din orice colţ al lumii ne-am găsi.
Am văzut mulţi părinţi. Cu lacrimi în ochi şi mâini împreunate. Am văzut multe flori şi fotografii făcute. Fraţi, surori, mătuşi şi verişori, colegi de liceu şi bunici în baston. Şi n-am auzit toate rugăciunile rostite, dar le-am ghicit pe chipurile lor. S-a stat mult aseară pe stadion în Cluj. Am îngheţat de frig şi aproape făceam pe mine. Am râs de discursurile unora dintre prea-întitulaţii angajaţi ai statului şi am navigat pe facebook. (Unii au darul de a sfida penibilul de la cel mai înalt nivel) Însă, dincolo de toate astea, aseară am văzut multe vise împlinite. Şi le-am sărbătorit cu fiecare milimetru pătrat din pielea mea de găină.
p.s. Cineva ne dorea să ne revedem peste 50 de ani cu toate visele împlinite. Eu aş îndrăzni să urez mie şi colegilor mei să nu încetăm nicodată a visa. Nici peste 50 de ani.
Discuţia a pornit de la o postare a mea pe facebook, unde anunţam programul de internship de la The Practice. Foarte bună iniţiativa, până o prietenă s-a luat de mine, că de ce promovez această formă de abuz – internship-ul fără plată? (dezbaterea deviază deja de la agenţia respectivă, trecem de la particular la general, că oamenii nu au reacţionat pe facebook, cu toate că mă aşteptam să o facă). LATER EDIT: Am fost anunţată că acest internship este (răs)plătit. Citez: Pe lângă experiență, curaj și multe lecții bune, cel mai receptiv și îndrăzneț intern va fi răsplătit cu 1.000 de lei. Ceilalți doi interni vor fi și ei recompensați cu cărți esențiale de comunicare. Din nou, dacă vă interesează, deadline-ul e pe 29 mai, inclusiv. 😉
Bun, motivele mele sunt simple: dacă există măcar un om care să se bucure de acest program, eu n-am irosit tastele. Însă, gândind problema mai adânc, revolta ei are un substrat. Occidental mai ales. Îmi spunea ea că în Irlanda, de ex, sunt avocaţi arhitecti (şi mulţi) care lucrează în sistemul ăsta gratis. Şi primesc ajutor social. Care ajutor social e plătit din taxele celor 2-3 care muncesc pe bani. Ideea e că şi dacă stai cu miloaga, şeful îşi permite să îţi dea papucii unu-doi, fiindcă nu ai contract şi nici experienţă, dacă la 3 luni schimbi biroul. Cică identic se întâmplă în Danemarca. Însă Germania şi Elveţia au reguli diferite. Chiar eu am o altă prietenă (colegă de liceu, că de la mine, toţi ăştia mai răsăriţi au luat drumul vestului, să facă ceva cu viaţa lor.) care a făcut practică vreo 6 luni la o mare companie în Germania. Pe bani, bineînţeles. Îmi amintesc că informaţia asta am asimilitat-o din mers, că doar nu era să zic: “Şiiii, te plă-ăă-ăteau???” , ca românul de la Glâmboaca. Dar da, o plăteau. Nu ştiu pe ea cu cât, dar prima prietenă de mai sus îmi zice că în Germania internii sunt plătiţi cu cel puţin 600 de euro pe lună, iar în Elveţia suma poate ajunge până la 2500 de franci. Ceea ce nu e rău deloc, între noi fie vorba.
Iar acum ca s-o dau în ale mele şi-n ce ştiu eu, să vă spun cum e la stomatologie. În principiu e foarte simplu: dacă vrei să înveţi ceva, e obligatoriu să pui mâna, că din privit n-a făcut nimeni dinţi. E importantă şi faza asta, vreo săptămână aşa, după care te prinzi şi tu, învăţăcel tembel, că obturaţiile pe canal sau coafajele cam tot aşa se văd din exterior. Şi anume: floare la ureche. Să nu vă povestesc câte transpiraţii m-au trecut la prima obturaţie pusă, chiar dacă văzusem la alţii de zeci de ori cum se face. Dacă m-a ajutat? O fi… Ce vreau să spun e că mulţi medici îşi iau copii să facă practică, îi admenesc că o să-i lase la un moment incert dat să lucreze, nu îi plătesc decât cu preţioasa lor prezenţă în cabinetul stomatologic, dar au în schimb pretenţii: ca studentul să fie la program, să cureţe instrumentarul, să bage la sterilizat, să facă treabă de asistentă şi femeie de serviciu. Iar cei care plătesc, pe studenţi îi plătesc de obicei mai puţin decât pe asistente, fiindcă cică o parte din (răs)plată e echivalată de faptul că ăla micu’ are voie să se “uite”. E corect? Deloc. Fiindcă serviciile de care beneficiază medicul sunt aceleaşi, indiferent cum îi zice ăluia care le face: student sau asistentă. Ca să nu mai zic faptul că pregătirea celor doi nu se compară. Da, îmi permit această aroganţă.
Deci, care-i concluzia. Ce credeţi, ar trebui plătite internship-urile? Până la urmă sunt tot o formă de muncă, fie şi atunci când e vorba de făcut cafele. Sau cunoştinţele acumulate de interni sunt de nepreţuit şi atunci nu are rost să fie remunerate?
Personal, mă întreb oare cât de mare ar fi câştigul (atât pentru companie, cât şi pentru intern), dacă amărâtul ăla şi-ar putea cumpăra măcar o îngheţată din munca lui de pe o lună?
Later Edit:
Luni sau marţi la şcoală, că nici nu mai ştiu. Am senzaţia că săptămâna asta a început anul trecut şi o să se termine la vară. Care e mai departe decât îmi imaginez, după cum arată pronosticurile. În fine.
Pacient tânăr, puşti care tocmai scăpase de un aparat dentar. Îl iau eu în primire să-i meşteresc ceva în gură. Mi se întorc maţele pe dos. Până aici, nimic nou, c-am mai văzut, mirosit, întors pe dos. Been there, done that! Dar ce-i mai rău urmează: Ştiţi, mai ales când porţi aparat ortodontic (din ăla de îndreptat dinţi), eşti într-un fel obligat să te speli mai des pe dinţi. Că altfel, se adună resturi în sârmele alea şi e mai mare nenorocirea. (Mă rog, “mai des” e relativ, depinde cu ce compari de la-nceput.) Treaba e că puştiul ăsta tocmai scăpase de un asemenea aparat, după ce-l purtase doi ani. Acum avea dinţi frumoşi şi aranjaţi, doar îngrozitor de murdari. Se presupunea că pacientul e unul umblat pe la dentist, obişnuit şi educat. Dar “cine” “se presupunea” se înşela amarnic. Şi i-am spus, cu oarece reţinere: “Ştiu că te-ai săturat să auzi de spălatul pe dinţi, dar chiar ar trebui să te speli mai bine, că ai multe resturi între dinţi…” La care el, ce credeţi că-mi răspunde? A, face, stai liniştită, că doar ce-am fost la Mc Donald’s înainte.
Dacă aş fi fost în cabinetul meu l-aş fi dat pe geam afară. Fiindcă oricât de mult ar costa serviciile medicale, nesimţirea nu se plăteşte. Nonşalanţa aia cu care mergi la McDonald’s înainte de dentist. Seninătatea cu care nu-ţi iei o periuţă cu 2 lei la tine, ca să faci o minimă igienizare înainte de a te urca pe scaun. Cretinitatea de a vorbi atât de deschis despre asta. E sfidător. Şi nu, nu era un copil de pe stradă. Ştiţi cât costă un aparat ortodontic? Cu siguranţă şi-ar fi permis o periuţă de dinţi. Şi o educaţie sanitară. Păcat că cei şapte ani de-acasă nu sunt accesibili tuturor. Iar lipsa lor se perpetuează exponenţial. Periculos.
Să nu vă duceţi niciodată nespălaţi la dentist. Sau să vă cereţi scuze pentru asta. Mai bine spuneţi că nu ştiţi să vă spălaţi corect pe dinţi. Căci e de preferat să fii neştiutor decât nesimţit. Prima trece, dar a doua mai greu…
