ŞI BLONDELE GÂNDESC

Azi am plecat de la şcoală mai scârbită de ţara asta cum nu-mi amintesc când am mai fost. Şi nu din cauza mea, fiindcă mie îmi merge bine în general, excepţie făcând atunci când mă lovesc de situaţii ca cele de azi. Îmi scriaţi la un moment dat pe blog, că unul din motivele de a pleca din ţară e că nu mai suporţi să-i vezi pe cei din jurul tău cât de greu o duc. Atunci mi s-a părut aiuria. Astăzi am înţeles. Read the rest…

*”Puţin de doctor” e exprimat intenţionat aşa. Şi e exprimat cu câtă bucurie încape într-un puţin.

Astăzi am avut o senzaţie incredibilă la şcoală, una cu care nu mai ştiu să mă fi întâlnit de prin anul 3, când mergeam la cursurile regretatului Florescu de la morfopat. Pe vremea aia eram în Cluj şi aveam parte de unul din cei mai adevăraţi dascăli din câţi mi-au fost dat să întâlnesc. Am mai scris de el pe blog. Şi tare mă bucur că nu termin facultatea asta fără să dau de un echivalent florescian în minunatul Bucureşti.

Proful de azi m-a adormit mai întâi puternic, după care m-a trezit printr-o schimbare fenomenală de ritm al cursului. A început să vorbească în metafore care includeau tăvi servite, fermoare descheiate şi mărgele agăţate. Am reînţeles nişte lucruri pe care le ştiam oarecum demult şi am ajuns să îmi doresc (mai bine zis să fiu curioasă) să văd cum ar fi şcoala medicală, cu mintea de acum. E incredibil de modificată atitudinea mea faţă de informaţie, e de parcă mi s-au schimbat filtrele de recepţie. Aerul e acum mai proaspăt şi mai curat. Priorităţile sunt mai definite, iar lucrurile altfel se aşează. Unele, parcă-mi intră direct în sânge. Le înţeleg pur şi simplu cu toată fiinţa mea şi mă minunez din fiecare celulă.

Ce voiam să vă spun astăzi e că habar nu aveţi cât de grozavi sunteţi!

p.s. Azi ne-a arătat o serie de afecţiuni fără valoare patologică, adică un fel de pseudoboli fără o cauză clară şi fără modificarea vreunei funcţii. Doar nişte modificări morfologice. Iar eu de atunci mă tot gândesc la DE CE-urile fiecărui pacient, că am văzut deja vreo câţiva. De ce să păţeşti o chestie nici prea gravă, dar nici tocmai plăcută, doar o variantă mai urâtă a normalului. Ce se modifică acolo şi de ce nu poate fi restartat programul. Ca un calculator când se blochează!

Să fie vorba de nişte socoteli neîncheiate cu tine? Daţi-mi voie să afirm că da. N-am dovezi ştiinţifice, dar intuiţia nu m-a înşelat niciodată.

Ce mai voiam să vă spun astăzi e să iertaţi. Şi să începeţi cu dumneavoastră.

De când mă ştiu, eu trăiesc din punct de vedere cronologic după calendarul universitar, nicidecum după Revelion. La mine „anul trecut” se întinde până în iulie 2010, tot ce vine până în octombrie rămânând undeva suspendat… între jocuri.

Iar vara asta, neoficial, chiar m-am jucat mai mult decât de obicei. Iar, oficial, m-am jucat de-a oamenii mari.

Îmi plac la nebunie discursurile ţinute de dascăli la fiecare început de an. Niciodată nu se întâmplă ca studenţii să rezoneze mai puternic cu cei din spatele catedrei ca acum. Iar asta se întâmplă datorită elanului pe care îl ai la început, când până şi tu crezi că nu te mai laşi pe sesiune, că mergi la fiecare curs sau că îţi faci temele în ziua-n care le primeşti. În generală, entuziasmul ăsta includea vreo două probleme la mathe în fiecare zi şi trei pagini citite dintr-o carte. Ţinea până dădeam de prima problemă la mathe şi nu dura cât să chiar găsesc o eventuală carte de citit.

Astăzi, bucuria de a-mi revedea colegii în cadrul scorojit al facultăţii a pierit ca-n fiecare an la auzirea textelor de genul „fiindcă sunteţi prea mulţi”, „trebuie să vă aduceţi” şi „nu e vina noastră” – asta în cap de listă. Dar când mă pregăteam să izbucnesc în critici şi plângeri informale, cu tristeţe-n glas şi în privire, zice o colegă: Astăzi e ultima mea primă zi de şcoală.

Rectificare: a noastră. Bine ne-am găsit în anul şase de facultate! Aproape nu îmi vine să cred.

e mai greu decât mi-am putut imagina vreodată. Dar mai puţin imposibil decât ar vrea unii să creadă. Fiindcă atunci când ştii că eşti pe un drum bun (în cazul meu, pe două) nu există “nu pot”.

O să (re)vină şi ziua aia în care să obosesc dormind, în care n-o să mai am prieteni şi întâlniri pe liste de aşteptare, în care o să ţin minte până seara tot ce-am citit dimineaţa şi tot aşa… Şi probabil o să vină şi ziua în care îmi voi aminti cu drag de toate astea, cu un soi de mândrie a unei tinereţi neînchinate cluburilor şi petrecerilor de noapte, ci pixelilor şi cursurilor xeroxate.

Asta-i viaţa, da’ nu mă plâng! Că şi asta consumă energie…

Să fii student la medicină şi să ai serviciu… mai bine nu, că, altfel, ajungeţi ca mine!  ;)

(Luni am examen la chirurgie. La xeroxul de la şcoală, când am cerut o copie după lista de subiecte, tipa m-a întrebat dacă le vreau şi rezolvate. – Gata învăţate n-aveţi?)

Azi mi s-a întâmplat la şcoală o bucurie din aia, care îţi este trimisă ca semn. Nu că mâine va fi neapărat mai bine, ci că va fi într-un alt fel, iar asta e deja foarte bine.

O fetiţă mi-a zis la şcoală: eu pe tine te cunosc! Tu mi-ai lucrat prima dată când am venit aici. Şi de atunci am întrebat de fiecare dată de tine. (ştiu, mi-o aminteam şi eu perfect, mai ales că a fost primul meu pacient în prima zi a anului 5. Dar nu credeam că mai ştie şi ea…) Ştiu şi cum te cheamă: Miruna. Vezi?! Că tot voiam să vii!

Avea vreo 9 ani copila. Isteaţă şi cu ochii mari. Şi mi-a făcut, fără să ştie, un cadou cum nu găseşti în cele mai de lux vitrine: entuziasmul pentru mâine.

Aş fi vrut să-i pot întoarce gestul.

Luaţi-vă două secunde de răgaz, încă o gură de cafea şi respiraţi profund. Iar după ce vă reveniţi, încercaţi să nu închideţi blogul blondelor pentru totdeauna.

Într-adevăr, şcoala e un brand mult prea promovat. Ştiţi Svarovski? Svarovski e o marcă de bijuterii confecţionate din veritabilă sticlă tăvălită prin vopsea. A, şi tinichea de cea mai înaltă calitate, să nu uităm. Aşa e şi cu şcoala. Te fac să crezi că tre’ s-o ai, ca pe cristalele Svarovski. Dar tu, de fapt, găseşti aceeaşi sclipiceală de doi lei pe orice tarabă din Dumbrava (ăsta fiind magazinul central din Sibiu, un fel de piaţă acoperită). Şi la doi lei, ad literam.

Auzeam luni la TV, cu ocazia primei zile de şcoală, despre importanţa ei colosală în educaţia individului. Hai nu zău?

• Nu cred în instituţia şcolii şi rolul ei în educaţia mea, fiindcă la o analiză cu de-amănuntul, nu ştiu dacă 20% din ceea ce sunt i se datorează. Sau din ceea ce ştiu. Iar procentul ăsta e burduşit de luceferi şi moromeţi, unde pe ultimii aş fi trăit chiar mult mai fericită fără a-i cunoaşte îndeaproape. Zău.
• Poate am mai zis, dar când directorul liceului nostru a întocmit o listă cu facultăţile la care a intrat fiecare, am trâmbiţat să nu mă treacă nimeni. Deoarece nici a mia parte din reuşita mea de la vremea respectivă şi orice vreme după nu i se va datora vreodată. Rânjetul lui hidos şi mult prea prost igienizat mă bântuie până în ziua de astăzi. Şi e cam singurul lucru care mă bântuie. Noroc că mi-au zis ăia la facultate ce valenţă are oxigenul, că aş fi rămas cu o impresie tare greşită după liceu
• Nu cred în instituţia şcolii fiindcă “îţi formează” gândirea, expresie pe care mi-o tot repeta mama când venea vorba de făcut exerciţii la mate. Târziu avea să înţeleagă ea mama, că fix formarea aia e nocivă a naibii şi că tre’ să îţi fereşti copilu’ de ea ca de dracu’.
• Nu cred în instituţia şcolii, fiindcă anulează creativitatea, personalitatea şi orice sclipire poate manifesta un copil. Dar îl învaţă foarte bine un lucru: să se supună.
• Nu cred în instituţia şcolii fiindcă modifică morfologia creierului prin sfânta repetiţie, mama învăţăturii. Mai ştiţi? Şi nu cred în nici o formă de învăţare pasivă, cu toate că în facultate ne-au zis de enşpe mii de ori că e bine să învăţăm cât mai mult ca să avem de unde uita. Că dacă uiţi dintr-un volum mai mare, tot rămâi cu ceva mai mult decât … înţelegeţi regula de trei simplă.

Dar pruncilor din toată lumea, de şcoală avem nevoie, tot aşa cum ai nevoie de scări ca să ajungi în casă! E vorba de etape, de trepte, care trebuie parcurse. Acuma, ăia mai şmecheri iau liftul şi bravo lor. Însă, şcoala e esenţială pentru tot ce ne învaţă extracuricular. Pentru felul în care ne mişcăm în pauze, pentru prietenii cu care învăţăm să interacţionăm.

Iar cea mai importantă perioadă e liceul, unde e crucial să apuci printre oameni de soi. Ăla e momentul în care îţi defineşti multe sisteme înconjurătoare, iar mediul extern are o maximă influenţă. Căutaţi minţi alese în jurul vostru şi veţi putea da naştere unor minuni. Iar dacă pentru asta e musai să tociţi comentarii şi formule trigonometrice, faceţi-o! Fără să staţi pe gânduri!

sursa

Da, studenţii sunt nişte dobitoci. Aşa, toţi într-o oală. Că ăia doi-trei mai răsăriţi ori pleacă în State la master ori nu au atâta putere de contrabalans în statistică. Să vă spun de ce, o aud cu fiecare ocazie la şcoală. Şi culmea, am schimbat diriginţi, colegi şi locaţii, însă cearta a rămas la fel. Invariabil de coordonate geografice, sociale sau intelectuale, eu şi colegii mei suntem nişte nenorociţi. Nişte neserioşi.

De ce suntem nişte dobitoci

1. În primul rând, fiindcă nu ştim ce vrem. Şi nu vorbesc de colegii mei “stricţi” de la medicină, ci de toată turma, la pachet. Nu ştiam nici într-a noua, când am ales filo cu ochii închişi şi mâna pe inimă.Că matematica n-am stăpânit-o vreodată şi nici nădejde nu trăgeam. Sau am ajuns la mathe-info-intensiv, că aveam cu ce. Cu ce notă, nicidecum aptitudini.
2. Pentru că într-a doişpea BACul ne-a introdus în mădulare o spaimă soră cu moartea. Adevărul e că niciodată nu am cercetat tehnicile de persuasiune folosite de părinţi pentru a-şi determina odraslele să se combine şi cu permutările şi matricele, în afară de minorele integrale sau berile cu limită la infinit. Şi spaima aia ne-a paralizat analizatorul de perspecitvă. Voiam soluţii simple şi rapide, am găsit ASEul şi am aplicat.
3. Am zis ASE, puteam tasta orice altă facultate. Atâta timp cât scoatem creiere atestate pe bandă, o dăm în penibil, oricum. Şi tindem spre egalitate, ca în comunism. Egalitate în incompetenţe, din păcate. În fine, aia nu e alegere, e nimereală. Ala-bala-por-to-cala.
4. În continuare suntem nişte dobitoci pentru că ne pierdem verile învăţând pentru restanţe, care oricum nu ne implică intelectual. Însă trebuie bifate. Intri-n horă, tre’ să joci. Eu am mai zis asta, şi în anul 6  să îmi dau seama că pe mine mama m-a făcut pentru cu totul altceva, în momentul ăla, îmi iau pasiunea de coarne şi văd pe unde mă poartă.
5. Pentru că frecăm nervii celor care chiar vor să ne înveţe lucruri
6. şi pentru că, din cauza noastră, cei cărora nu le pasă  rezistă.
7. Pentru că nu calificăm drept investiţie decât ceea ce se depune la bancă. Şi pierdem din start capital. Propriu. Doar ne-om descurca noi cumva. Sănătoşi să fim. Că, în rest, le-avem pe toate,
8. Pentru că ne furnizăm inepuizabil scuze perfecte, sugerate adverbialo-penibilistic prin “deocamdată”, “mai am timp”, “şi mâine e o zi” şi Paştile Cailor, o perioadă propice absolvirilor honoris pauza.
9. Pentru că ne conservăm lenea şi iresponsabilitatea cu gura mare şi arătând pe alţii cu degetul.
10. Pentru că avem pretenţii, dar nu ne exercităm drepturile. Şi nu am zis nimic de responsabilităţi.
    
11. Pentru că e 3 dimineaţa, în sesiune, iar unii scriu pe bloguri.

Da’ scuza e bună, promit!

Voi încerca să prind aici (în viitor) câteva idei principale din cărţile mele prăfuite , dar înainte de a ne da specialişti, vreau să ne dăm sincer drumul la vorbă. Cum învăţăm cel mai bine.

Fiecare, după stilul şi bioritmul lui; eu (aici vedeţi şi procentele voastre) …

1. Eu am învăţat întotdeauna mai bine noaptea. Atunci când toată lumea doarme, nici telefoanele nu sună, nici să te apuci de curăţenie nu poţi :p
2. Niciodată nu am avut o problemă cu ordinea din cameră. Haosul e a doua mea casă.
3. Prezenţa altor persoane, care învaţă, în încăpere nu mă deranjează. Uneori, mă chiar stimulează.
4. Dar am nevoie de linişte. Fără şuşoteli, fără muzici în surdină, fără căşti în urechi. Musca?
5. Şi nu pot învăţa “cu cineva”. Nu ştiu cum se face, nu mă mai bag. Nu mă pricep.
6. Obligatoriu trebuie să fiu odihnită. Sau stresată. Se compensează bine astea două. Când se însumează, e sesiune.
7. Mă duc des la baie să-mi spăl mâinile. (?!?!?!)
8. Scrijelesc o grămadă de fiţuici cu desene tâmpite. Linii, cerculeţe, floricele dacă sunt pe culmea inspiraţiei. Destinatar: coşul de gunoi.
9. Reţin foarte bine dacă îmi spui. Multe chestii le ştiu din auzite, de aceea am o mare dificultate de a le preciza sursa. În offline, desigur. Mi s-a întâmplat în examen, să-mi amintesc o chestie, în funcţie de un context acustic.
10. Cu cât mai colorat, cu atât mai memorat. Am un penar tweety-branduit plin cu markere stridente. Mă ajută să ţin minte din ce sertăraş tre’ să scot informaţia.
11. În text, marchez cuvinte cheie. Nu mă încurc în expresii de legătură. Vreau ca la următoarea lectură, cuvintele astea să-mi zică tot ce trebuie să ştiu.
12. Schemele făcute de mine mă ajută, dar îmi consumă timp. (Informaţia e multă) Prefer marcajele ţipătoare.
13. Niciodată nu încerc să reţin 100%. Mereu există detalii de care nu am nevoie. Şi am văzut oameni care, literalmente, s-au pierdut în ele.
14. Orice vrei să înveţi, mai întâi citeşti. Apoi pricepi. Apoi mai citeşti o dată. Just in case…
15. Un proces de învăţare are întotdeauna o bază. De multe ori baza aceasta trebuie construită prin repetiţie. De aceea, învăţatul pe de rost e prima cărămidă. Fără el, n-ai cu ce, frate!
16. Diferenţa între învăţatul pe de rost şi tocit e imensă. Primul e o condiţie pentru finalizarea procesului de învăţare, al doilea e o capcană. Să înveţi pe de rost nu e o ruşine, dar presupune muncă, de aceea mulţi îl blamează. Să toceşti e o prostie, dar te poate scoate din multe rahaturi. (Ăla care n-a tocit niciodată să dea primu’ enter. Exit, pardon :p ) Învăţatul pe de rost durează (fiind aplicat ulterior, că doar nu înveţi pe dinafară de amoru’ artei), tocitul face varză, e ca un link cu nofollow. Impresionant, dar fără substrat.
17. Dacă nu am repetat, e ca şi când n-am citit nimic. Eu.
18. Atenţie la titlu! E sertăraşul din care tre’ să scot informaţia.
19. Memoria de scurtă durată mi-e de nădejde.
20. Nu am somn înainte de examen, dar cel puţin o oră e obligatorie. Nopţile albe nu sunt pentru mine.
21. …

Poate învăţăm ceva şi unii de la alţii.

Din anul întâi de facultate, port cu mine pe la toate domiciliile temporare două cărţi despre tehnici de învăţare accelerată. Nu vă zic dacă le-am citit au ba, că degeaba m-aş lăuda, dacă de aplicat tot nu am aplicat nimic. Şi iar mă văd în prag de sesiune, cu o conştiinţă având multe kilograme în plus. Şi nu de la sărbători. Dar scuza e la fel de reutilizabilă ca un pahar de hârtie de pe vremea războiului.  De fiecare dată când îl umpli, speri să te mai ţină măcar un pic şi te juri pe toţi sfinţii că, dacă ieşi bine şi din asta, gata, de semestrul viitor îţi faci temele în fiecare zi!

• În generală, rezoluţiile astea apăreau înainte de teze şi constau în “o să citesc măcar 2 pagini pe zi şi o să fac cel puţin 2 probleme la mathe. ” Da’ de unde, mereu “mă făceau” ele pe mine.
• În liceu, deja eram mai mare şi mai cu pretenţii: “n-o să mă mai uit 2 ore pe zi la tv.” (Aici contactul cu şcoala a fost uşor bruiat de varietatea activităţilor extraşcolare, cum ar fi petrecerile -în weekend şi somnul -în rest. Pe vremea aia, internetul nu fusese inventat :p)
• La facultate, datele problemei s-au schimbat brusc, când la primul laborator de anatomie ne-a dat omul vreo 50 de pagini din Papilian de învăţat până data viitoare. Am râs, dând dovadă de un ascuţit simţ al umorului, dar la următoarea oră -peste vreo 3 zile- am constatat că bancul era sec. Se vorbea serios. Îmi amintesc de prima sesiune din viaţa mea, care m-a paralizat la birou, toată vacanţa aia de iarnă (şi încă nu era sesiune, de fapt) 10 zile în cap. În afară de oase, muşchi, craniu şi trigemen mai făceam pişu şi baie, din când în când. Mă mai ridicam după un pahar cu apă (că doar trebuia pişu ăla să vină de undeva, doooh!) şi câte ceva mai hrănitor. Ştiu că singura ieşire atunci a fost de o oră, pe ceas, la cel mai bun tiramisu din lume, făcut de mama unei prietene, care sărbătorea Sf. Ştefan. O oră cu îmbrăcat, pregătit, mers, mâncat, întors, dezbrăcat. Iar rezoluţiile se măsurau în :prezenţe absolute -trup şi suflet- la toate cursurile. Inclusiv la cele de la ora 8. :p

Asta e concluzia la care am ajuns demult, dar azi mi-am amintit: da, domne, e avantajos să fii medic. Cu asteriscul de rigoare, medic bun. Şi culmea e că mi-am amintit în timp ce mă găseam la o conferinţă de advertising.

1. În contextul crizei financiare: e avantajos, fiindcă indiferent de concedierea în masă sau de valoarea euro, oamenii tot se vor îmbolnăvi şi vor alerga la medic într-un suflet. Într-un picior sau cu-o falcă-n cer şi una-n pământ, în funcţie de consultul interdisciplinar solicitat. Medicii au avut întotdeauna de mâncare, chiar şi când poporul flămânzea de sărăcie. Cu atât mai mult, foametea scade imunitatea, iar imunitatea scăzută a unora ridică nivelul de solicitare al altora. Lanţul slăbiciunilor. (Grotescă glumă. )
2. În contextul globalizării: e avantajos fiindcă meseria asta nu e transferabilă. Ceea ce presupune o apropiere, o asemănare, aceeaşi rasă,  încrederea în medicul tău, îl vrei aproape, abordabil şi disponibil, etc. Toate acestea sunt valori netransferabile.
3. În contextul economic: e avantajos fiindcă nu trebuie să plăteşti pe Leo Burnett să te promoveze. Ştiaţi că doar 18% din valoarea preţului de pe raft a unui produs reprezintă costul lui propriu-zis de producţie? Restul e distribuţie şi publicitate. Super. Şi având în vedere că în România la ora actuală (medici stomatologi) se lucrează cu aceleaşi materiale ca în Occident, doar la preţuri mult mai jalnice, e evident unde se pot duce augmentările, să zic. În valoare adăugată pe milimetru cub de materie cenuşie care coordonează MANOPERA. And ,to cut the long story short: promovarea medicului se autofinanţează din munca lui. Restul e word of mouth. Un medic bun e cel mai bun viral ever. Un medic prost e chiar şi mai şi :p   Aşa, şi ce nu băgăm în buzunarele agenţiilor de publicitate, investim în aparatură şi materiale. Ceea ce o să ni se întoarcă înmulţit. E şi medicina asta o strategie, nu?!
4. În contextul ‘introspectivei’: e avantajos fiindcă iei parte la microsuccese profesionale. Ca atunci când erai mic şi te bucurai că stătea castelul de nisip în picioare. Neamţul are o expresie -am mai zis eu- “Erfolgserlebnis“. Se traduce prin “experienţă de succes” şi se referă fix la bucuria aia de a vedea ceva ieşit din mâinile tale. Când lucrezi la un birou, chiar pe cel mai ergonomic scaun, cu cel mai ultraplasmatic LCD :p şi cea mai blondă secretară, chiar şi când produci sume cu multe zerouri şi euro în coadă, tot parcă lipseşte ceva. Asta spunea Răzvan Mătăşel azi. Că noi avem impresia că toată munca lui e doar de creativitate şi suntem fascinaţi. Dar, creativitatea AIA, ideea AIA genială vine o dată pe an, dacă. În traducere, rar. Şi i-am citit omului un fel de nostalgie după bucuria aia sinceră produsă de castelurile copilăriei sale. Avem nevoie să ne simţim utili, iar pentru asta trebuie să vedem ceea ce facem, nu doar nişte consecinţe exprimate în date şi cifre. Asta ne ţine motivaţi. Nu numai răsplata materială.
5. În contextul perspectivei: e avantajos să fii medic, pentru că timpul mereu va trece în favoarea ta. Orice an în plus de experienţă aduce şi încrederea celorlalţi în tine, medicul. Timpul te creşte, la propriu. În multe alte domenii, te usucă. Te rutinează, te plafonează. Fiindcă adesea, se cere o prospătură. Iar creativitatea se bazează pe nemaivăzut, în schimb, medicina se bazează pe văzut, ştiut, tratat. Been there, done that în advertising e caca. În medicină, e ştiinţă.

Diferenţa e că în advertising ne jucăm. Medicina, în schimb, nu prea e fun. Că e pe bune.

p.s. Prăjiturel, azi ne-ai tras clapa, voiam şi eu să te cunosc (am auzit atâtea despre tine!), da’ poate ne vedem la celelalte conferinţe