ŞI BLONDELE GÂNDESC

Londra mi-a plăcut mult. Mult mai mult decât Parisul. Poate e ciudat, mai ales că soarele a fost în doze mult mai mici aici. Sau poate m-am simţit eu mai aproape de spiritul oraşului, fiindcă l-am bătut la pas cu hărnicie. Sau poate fiindcă înţelegeam lumea ce vorbeşte şi ce zic panourile de publicitate. Sau poate sunt eu mai sucită. Însă drumul nostru spre casă trecea întotdeauna prin faţă pe la Westminster Abbey şi ne găsea grăbiţi şi zgribuliţi, dar parcă şi asta se încadra în peisaj. Ştiţi cât de frumos se poate oglindi un tablou în stropii de ploaie! Şi-n ochii lui. Şi câtă căldură se poate naşte dintr-o strângere de mână şi-un clipit de gene-ntoarse.

Locul acela de unde se vedea puţin din catedrală, ceasul lui Big Ben şi-un arc de roată -totul reflectat pe-asfaltul umed- avea o magie a sa, un ceva care nu se vede nici în cele mai reuşite fotografii. Dacă ajungeţi vreodată pe-acolo, aşteptaţi să se golească străzile, să se aprindă luminile şi să le împrăştie ploaia. Aşteptaţi să se aştearnă liniştea şi să vă încălzească ritmul pasului accelerat. Există o înţelepciune în toate astea. Ca o linişte care inundă. Şi e minunat să fii privit de ea.  Şi primit acolo. Ca o binecuvântare mută.

În afara acestor imagini ninse cu zahăr pudră şi stângăcie, au fost alte aspecte care m-au surprins pe-acolo. Repet, e prima dată când am fost în Mare Britanie. Read the rest…

Mizeriile patriei nici nu mai par aşa împuţite când ajungi să cunoşti oameni care trăiesc dincolo de ele. Cu dorul de ele.

Iar covrigii din coada câinilor te strică la stomac atunci când îi serveşti calzi. În filme sau în poveştile altora par întotdeauna mai gustoşi. Fiindcă se elimină descrierea procesului de digestie. Şi când ajungi la gaură (de la covrig), începe să te roadă stomacul. Fiindcă se zbate în gol.

Dincolo de ziduri celebre şi bucăţi de istorie, pentru mine Anglia a fost o experienţă. Imaginaţi-vă că nu mi-au trebuit mall-uri, decât ca să-mi încălzesc obrajii sau să-mi odihnesc picioarele. Nici umbrela n-am prea deschis-o, dar nu vă închipuiţi că nu a plouat. Dar am învăţat că în viaţă e întotdeauna vorba de alegeri şi de felul în care ni le asumăm. Că noi le facem pe ele şi niciodată invers. Însă singuri nu ne putem elibera.

Că nimic nu e veşnic şi ce noroc că-i aşa. Sau că poate e vremea ca şi eu să îmi asum şi să accept. Ceea ce e atât de frumos, încât în două dimineţi m-am trezit în hohotele mele de râs.

Visele frumoase le-am lăsat acolo.
Aici, mâine dimineaţă mă întorc la şcoală.

p.s. V-aş arăta poze, dar săptămâna asta nu a încăput prin obiectiv. Fiindcă e scăldată în subiectiv.

Va scriu din aer, la propriu. Am lasat fleacurile pamantene si m-am dus. Deasupra norilor. De data asta, si la figurat.

Va scriu de acolo de unde timpul nici nu mai exista, iar albastrul se vede atat de adevarat ca aproape ti-ai dori sa il respiri. Sunt intre fuse orare si multe ore de nesomn. Sunt usoara de ganduri, am impachetat doar bucurii si doruri cu mine. Ca gandurile stiu ca ma asteapta toate sa ma intorc acasa. Ca si ele numai pe mine ma au.

Incercati si dumneavoastra. Mariti pauza dintre doua ganduri si observati.

Iar daca ma vedeti pe strada, nu veniti sa ma treziti. Fiindca oricum toate visele isi afla la un moment dat sfarsitul. In afara de cele care se implinesc

———————–

Postul acesta il scriam duminica dimineata, din avionul spre Londra. Din pacate, nu am ajuns la un internet mai repede de azi. De fapt, din fericire.

Aseară am fost cu fetele la film. Sherlock Holmes, foarte drăguţ de altfel. Recomand călduros, mult mai călduros decât Avatar. Fierbinte chiar, în comparaţie. Dar, asta e doar părerea mea, având în vedere că pe dl Robert Downey Jr nu te sperii dacă îl visezi.

Concluzia serii e că sălile sunt chiar frumoase şi scaunele extraordinar de confortabile, mai ales pentru nişte fete cu picioare lungi ca ale noastre şi că nici nu e o afacere aşa de proastă să mergi la sala de VIP. Biletul costă 50 ron în timpul săptămânii şi 60 ron în weekend. Vedeţi aici. Iar în banii ăştia intră şi bufetul.

Deci mă gândesc aşa, diferenţa faţă de un bilet obişnuit, plus popcorn şi Cola sau ce alte prostii se mai consumă la astfel de ocazii nici nu e aşa mare, dacă este vreuna. Deci nu e tocmai scump.

Sper să nu se simtă vreun VIP  depreciat

P.S. Mulţumesc că m-aţi luat şi pe mine!

• Înregistrarea emisiunii de la Radio Lynx  aici



• Un guest post la artistu:

Reacţia tatălui meu la aducerea acasă a primului tânăr într-o calitate „anume” a fost demnă de premiat. Ori cu Nobelul pentru Pace, că tot se poartă, ori cu Oscarul pentru situaţii extreme. Şi să nu mai batem pasul pe loc, întrucât cauza extremităţii de situaţie e evidentă tuturor, sunt aproape convinsă. Deci tata…

• Ştiţi noul Blend a med white pearl, care intoxică momentan cu reclame pe toate gardurile?! Mi-a distrus gingiile în doar o săptămână (atâta mi-a luat până am cedat în faţa durerii şi sângerării , acu’ nici dinţi albi nu mai îmi trebuie, îs buni ai mei cu galbenul lor cu tot. După două zile de revenit la vechea pastă de dinţi, mi s-au reparat toate rănile din gură)

Deseară, începând cu 8 p.m. o să fiu la Radio Lynx cu Buddha şi Adela Marchis. Ştiţi vorba aia, că între două nu te plouă, da’ nici bine nu-ţi merge?

De data asta, singur şi-a căutat-o. Cu lumânarea, cum s-ar zice. Acuma, subiectul întâlnirii va fi hărţuirea în mediul online. Nu ştiu dacă aţi păţit vreodată, dacă v-aţi gândit vreodată la asta, eu vă povestesc deseară din tolba cu întâmplări adevărate. Şi dacă deţineţi vreo istorie care să facă istorie, s-o auzim şi noi! Ar fi interesant să lăsaţi un comentariu sau să trimiteţi un mail (sub anonimat, desigur, la miruna la siblondelegandesc punct ro). Poate facem schimb de experienţe.  Glumesc. Ideea e că deseară o să citim şi o să discutăm şi alte situaţii decât cele prin care am trecut chiar noi. Că unde-s mulţi, puterea creşte, iar acest fenomen nu trebuie lăsat să prindă rădăcini.

Vă amintesc că la Lynx se şi filmează, deci ne vedeţi deseară! Mama a anunţat toată strada

—————

p.s. Nu uitaţi şi de concursul de pe site-ul Unica, poate vă mai plictisiţi într-o pauză de cafea şi donaţi un click acestei blonde. Sănătate multă.

Hehe, tu ce faţă ai dimineaţa când te duci la “fabrică”?

Experimentul nostru, al lui Adi Ciubotaru şi Alex Negrea mai mult, a fost un generator de zâmbete în dimineaţa respectivă. Iar după asta, ne-am pus pe o bancă să vorbim… numa’ la subiect nu. Oricum, să faci un om să zâmbească înseamnă să-l rupi puţin din rutina lui, să-l scoţi din oftatul cel de toate zilele. Iar tu, personal, te încarci într-un mare fel. Fiindcă din zâmbetele pe care le produci, capeţi garantat procent!
Încercaţi să-i spuneţi ceva haios casieriţei de la supermarket. Care e pe robot automat câtă vreme freacă la codurile alea de scanner. Sau şoferului de taxi. Nici nu ştiţi câtă recunoştinţă şi amabilitate pot fi trezite în ei, când le aminteşti că sunt mai mult decât munca pe care o prestează.

În altă ordine de idei, n-aţi fi zis că o femeie NU vorbeşte mai mult decât doi bărbaţi la un loc. Eah, uite dovada: noul episod pestradă.info !

Pana marti, la Sala Palatului se intampla un Salon de Sanatate si Frumusete, unde sunt din nou blonda si sanatoasa , impreuna cu mama si promovez noul vaccin impotriva gripei. Puteti trece pe la noi.

In rest, am mancat niste bomboane facute din ceva seminte, fara zahar si colorate din plante si tot felul de borostini. Foarte interesant. A, si mai vreau sa imi iau niste chestii, ca lumea se misca si face descoperiri, de care musai sa profitam.

La acelasi eveniment din septembrie au fost Nina, hoinaru, criserb si alti cititori ai blondelor, cu care am si pastrat ulterior legatura. Asa a vazut si mama ca avea copilu’ dreptate cand zicea ca ai de unde alege oamenii si in acest oras minunat!

Experienţa Viena a fost una grozavă. Ţin să menţionez asta din capul locului, pentru că am tendinţa de a bălăcări părţile care nu mi-au plăcut, lăsând publicului ascultător impresia că am suferit cumplit. Deci, nu vă bucuraţi prea repede, că m-am simţit grozav

Însă, în autocar nu mai calc în veci. Drumul încolo a fost cum a fost, noroc că n-am avut pe nimeni lângă mine. În afara toaletelor infecte din autogările române şi multele ore (vreo 16) de mers – dar asta ştiam dinainte- nu a fost aşa chinuitor. Adică, mai bine intrări la muzee şi adidaşi la reducere decât 300 euro pe avion. Iar oasele-mi tinere s-au recuperat urgent din poziţia şezândă de pe scaunul maşinii.

Am călătorit cu Atlassibul, firmă sibiană cu tradiţie, vorba ceea. Da’ să vedeţi ce păţesc. Pe broşura care-mi însoţea biletul, scria că tre’ să suni să-ţi faci rezervare pentru întors şi vreo două numere de Viena. Buun. Sun, anunţ, luni seara am bus.

Ca precauţie, o rog şi pe mama să întrebe la autogara din Sibiu ÎNCĂ O DATĂ exact la ce oră pleacă şi dacă apar pe liste, ca să evităm neplăcerile. Mamei i se confirmă totul, deci, fără griji, cu biletul în geantă şi rucsacul în spinare, mă prezint la “check in-ul” din autogară (de parcă asta m-ar fi făcut să mă simt mai în avion). Duduia de la ghişeu îmi zice că îi pare foarte cunoscut numele, că am fost pe listele de ieri probabil, dar acum nu-s nicăieri. O rog să verifice, că n-are cum, doar am sunat să fac rezervare, biletul îl am cumpărat, cică ea ştie, dar eu nu apar şi asta este. Şi-mi zice să aştept, că poate mai rămân locuri libere şi pot pleca. Dacă nu, ea nu poate da pe nimeni jos şi cu asta basta.

La vremea aia mai erau două persoane care nu veniseră şi încă o grămadă de oameni care aşteptau. Dar eu eram singura cu bilet luat deja, plus convinsă că aşa se fac banii pe sub mână, pe locurile ocupate de cine vrea muşchii şoferilor. Că de unde era să ştiu eu câte locuri sunt de fapt libere şi cu cine se ocupă ele, etc. Mai ales că-l auzisem pe unu’ cum îi spunea altuia, să-i dea ceva la asta ca să aibă prioritate. Na super.

Şi atunci am sunat-o pe mama şi i-am zis că e situaţie de cod roşu cu dungi, a cărei rezolvare cere scandal. Am învăţat de câteva ori că există momente, când doar circul te mai salvează, când lucrurile trebuie să prindă proporţii, eventual şi reflectoare îndreptate spre ele, ca să apară soluţiile.

Adică, eu făcusem rezervarea. Bilet aveam. Dar nu puteam pleca. Un scurtcircuit care nu era din vina mea. Pe gagică n-o interesa. Păi atunci, nici pe mine. Şi dă-i cu scandalul! Am scos-o din pepeni şi din toate răbdările, de m-am trezit ameninţată până şi de un domn, care a zis că mă dă cu capul de pereţi dacă nu tac. El m-a distrat, mititelu’, că era vizibil enervat, iar eu i-am răspuns aproape cu zâmbetul pe buze că îl rog să-şi aştepte rândul dacă vrea să vorbesc cu el.

Iar triplu-salt la trapezul frazelor ameninţătoare a fost atunci când am rugat-o pe duduie să-mi mai spună doar cum o cheamă, că eu am obosit să mă mai cert… Şi să vedeţi minune, am aflat că o cheamă Iulia şi că am un loc asigurat spre Sibiu.

In vreme de criza exista posibilitati de a combina intrarile la mai multe muzee, ca sa iesi mai ieftin si mai culturalizat. Bine, asta nu e neaparat in folosul personal, ci mai ales al comunitatii care se hraneste din turism, dar sa nu fim rai. Ca sfat general, in muzeul camarii de argint nu aveti ce cauta. Ca veti vedea cate blide si furculite sa va ajunga o viata!

-asa arata niste labute de domnisoara, purtate cu gratie pe cararile palatului. Intre timp, s-au transformat in butucei

Azi am fost la Schonbrunn toata ziua. Concluzia e ca in sfarsit m-am convins ca “saracii de ei”. Imparactul avea un clopotel cu care anunta ca vrea sa-si reguleze nevasta si toti sclavii trebuia sa evacueze localul. Deci, toti stiau cand aia si-o trageau. Niiice… Dupa aia, nici la spalat nu aveau intimitate, ca primeau ajutor. La schimbat de haine tot asa…

In schimb, turul e impresionant, mie inca mi se face pielea de gaina. Cred ca si muzica simfonica are legatura. Iar gradinile sunt exact cum le vedeti in poze. Asa sa vi le imaginati.

Am vazut si gradina zoologica, unde urangutanii erau dusi la un domiciliu flotant si nu ne-am vazut tocmai neamurile urat.  Dar am gasit familie adoptiva. In rest, nu mai imi trebuie sa vad in viata mea iguane, acvarii si biserici. Probabil le-am vazut pe toate cate exista pe lume :p

p.s. E minunat sa vezi, sa umbli, sa bifezi obiective. Dar cu adevarat frumosul sta in linistea pe care o gasesti intr-un moment de stop. Asa ,data viitoare cand merg la Schonbrunn, stiu precis ce fac: doar stau.

p.p.s. Viena e mult mai romantica decat Parisul. Sau am mai spus asta?