M-am trezit de dimineaţă cu poftă de mere proaspete şi cafea fierbinte, aşa cum mi s-a întâmplat în ultimele 3 zile la Barcelona. Iar senzaţia e că tocmai m-am întors din tabără, încă am o oboseală dulce care arde pe lângă febra musculară, dar şi pofta aia nebună de a revedea poză după poză,până le învăţ şi cele mai mici detalii pe de rost.
Rămăsese să vă povestesc de duminica mea sub cerul catalan, după ce Denisa, Pyuric şi Cristina Bazavan au pornit către aeroport şi mi-au lăsat vreo 4 ceasuri de colindat străzile singură.
Întotdeauna când mă întorc într-un loc, fac inventarul celei care-a plecat atunci demult. Şi fără să vreau, compar cu stocul din prezent. Ca să număr profitul şi să analizez ce am pierdut. Fiindcă să tot acumulezi nu există, întrebaţi-i chiar şi pe cei mai bogaţi.
Barcelona mi-a făcut dor de ai mei.
Imediat apoi, mi-a făcut bine la moral. Şi nu mă refer doar la cafeaua băută într-o piaţă gotică, scăldată în soare şi muzică. Nu mă refer nici la cumpărăturile făcute. Mă refer la însăşi faptul de a fi acolo, cu nişte oameni care mi-au amintit, fără să ştie, nişte lucruri despre mine.
Postul ăsta trebuia să fie despre Barcelona. Read the rest…
Sunt cu părul ud, nici hainele de drum nu ştiu dacă s-au uscat, de bagaje nici nu mai poate fi vorba. Oare mi se va întâmpla să plec vreodată undeva, fără palpitaţii în prealabil? Să dorm şi eu aşa o noapte liniştită, ca apoi să mă trezesc lejer, să beau o cafea şi să mă urc în taxi, când toată lumea doarme…
Cât e de grozav acest 8 martie nici nu vă pot explica. Şi nici n-a început bine! Mai lipseşte mama să-mi facă o surpriză şi să fie undeva prin aeroport aşteptându-mă şi, gata, mă delcar cea mai cadorisită femeie de ziua ei! Îl ştiţi pe Nokia N9? Eah, despre el este vorba. Doar că nu doar telefoanele se plimbă prin ţările calde la mijloc de martie, ci şi fetele: Pyuric, Denisuca şi Cristina Bazavan. Eu plec din Liverpool, ele din Bucureşti, ne întâlnim la distracţie. Şi-o să ne facem poze multe, că acum avem pretext. Internet avem de la Vodafone, deci vom posta şi pe facebook, ca să vedeţi şi dumneavoastră ce-i pot megapixelii frumosului N9.
Barcelona pentru blonda asta înseamnă un fel de salvare, de care o să vă spună într-o zi, mai în tihnă, mai pe-ndelete şi mai pe uscat. Cum soarele de Barcelona a făcut-o, de fapt, blondă şi cum i-a schimbat viaţa. Excursia aceea a fost un concediu făcut cu ai mei, în locul unuia făcut cu cel care era un “el” la ora aia. Adesea m-au salvat părinţii mei fără să ştie. Atunci, şi Barcelona a ajutat.
Principalele obiective turistice le-am văzut, pe unele vreau să le revăd. Dar trimiteţi-mă în locuri ferite de ghiduri tipărite, unde să miroasă a Spania şi să se audă catalana…
Anglia, soare puternic. Un frig de crapă pietrele. Oameni în cizme şi cu fulare la gât. Semn că frigul e oficial recunoscut. Cer senin. Şi o chitară care încălzeşte o piaţă plină de suflete rămase cu gura căscată.
Cred că fiecare om are nevoie de câte o piaţă din asta măcar o dată pe an. Cred că de asta s-au inventat verile, vacanţele şi muzica. Să completeze lumina soarelui cu o căldură inexplicabilă. Care să nu se termine, ca o pâine sfântă ce te satură din fiecare firimitură. Aşa şi cu momentul, să te încarce cu fiecare amintire.
Avem nevoie de pieţe în vieţile noastre. De soare şi de chitări. Read the rest…
Amsterdamul nu e un oraş romantic. Prea multe curve, droguri şi rastamani. Amsterdamul nu e nici un oraş fancy. Din fix aceleaşi motive. Lumea se îmbracă în Amsterdam, cam cum mă îmbrăcam eu prin clasa a 11a. Vans în picioare, geantă pe diagonală şi turbane şice în jurul gâtului. Sau tocuri pe bicicletă. Amsterdamul e cuceritor, ca de pe altă planetă. Mult mai european decât Anglia, dar tot de pe altă planetă. (Bine, englezii parcă au planeta lor separată: ei au maşinile lor, monedele lor, vremurile lor.)
Amsterdamul te cucereşte prin libertatea aia fără de-nţeles, pe care ţi-o împrumută ca pe-o viză de şedere cu termen limită. Singura limită olandeză, de altfel. Am văzut mai multe lebede decât poliţie, altă chestie ciudată. Nu ştiu alţii cum sunt, dar olandezii precis nu-şi fac griji că au grămezi de drogaţi umlbând liberi pe stradă.
Fiindcă în Amsterdam e legal să faci aşa ceva. Cum am fumat, am mâncat şi iar am fumat iarbă. Deci n-o să fiu arestată pentru acest post, eventual doar tata mă poate dezmoşteni. Ceea ce însă nu se va întâmpla şi-o să vedeţi de ce. Read the rest…
La Amsterdam. Săptămâna viitoare plec pentru 3 zile. Ştiu că ar trebui să scriu probabil despre câte griji îmi fac pentru ceea ce se întâmplă în ţară, despre presa manipulatoare şi mişcările politice sau cretinice, despre jandarmii prinşi la mijloc (mi-e sincer milă de oamenii ăia, care merg la serviciu). Adevărul e că nici măcar ştirile nu le urmăresc, ce ştiu e de pe twitter, în rest, noi să fim sănătoşi! Deşi, după cum stau lucrurile…nici sănătatea nu mai e o chestie de drept (aud că pruncii de până la 18 ani nu vor mai beneficia de asigurare de sănătate decât cu condiţii. Asta mi se pare strigător la cer!) Read the rest…
Acum o lună şi ceva (parcă aşa era, nu, Anca?) toţi cei care au participat la Redescoperă România au primit un mail care anunţa megapetrecerea de final, undeva la Sâmbăta de Sus şi nici n-am mai citit detalii, fiindcă deja ştiam că nu voi mai fi în ţară.
Weekend-ul ăsta s-a întâmplat. Adunarea în Dustere, cele 5 minute celebre, albastrul tricourilor şi mulţi colegi la un loc. Of, câtă lume am văzut în fotografii! Câtă lume pe care mi-ar fi făcut atâta bucurie să revăd pe bune. Pe câtă lume mi-aş fi dorit să (re)cunosc! (Maka e probabil în topul listei) Read the rest…
Nu ştiu dacă au fost 24 de ore. M-am întors acasă mai repede decât ar fi visat mama şi mai scump decât prevedea bugetul. Fără urgenţe, doar pe nimereli fericite.
Am adus cu mine poze, poveşti şi un aer britanic luat cu împrumut, atâta cât să pară că ştiu cum se respiră. Cele câteva ore pe care le-am dormit în patul meu, visam şi parcă-mi dădeam seama că sunt acolo. Cuibărită cu spatele de tapiţeria canapelei şi învelită ca sarmaua în plapuma mea pufoasă. Pe care vreau s-o videz cu aspiratorul şi s-o duc cu mine. Fiindcă n-au văzut englezii asemenea plapumă ca asta a mea, care-a venit cu mine din Sibiu şi până-n Cluj, din Cluj până-n Bucureşti şi din Bucureşti până la orice capăt de lume. Ştiu, sunt absurdă. N-aş fi putut şi eu avea o cană preferată? Ar fi fost precis mai puţin voluminoasă.
Astăzi mi-am cumpărat o pereche nouă de bocanci. Nu vă speriaţi, sunt mov! Mama a zis că nu mă mai poate vedea cu adidaşii ĂIA, vară-mea la telefon mi-a zis, când a auzit că mi-am cumpărat papuci: “şi acum n-o să-i mai porţi pe adidaşii ĂIA maro, aşa-i?” Of, adidaşii ĂIA -vedetă, exact, n-o să-i mai port. Deşi ei au văzut aproape câtă Europă am văzut şi eu anul ăsta.
Dimineaţă la 6 iau avionul înapoi. Cu alte încălţări, pe care intenţionez să le port măcar tot atâta Europă. Şi-apoi m-am gândit, câtă nedreptate! Cât de uşor pot veni lucrurile cu noi, iar oamenii rămân acasă.
Ştiţi, pentru mine n-a fost un tur al Bucureştiului. Nu l-am văzut de sus, cum ar face un provincial ca mine, nici din interior, cum ar face un rezident vechi de 3 ani, şi nici din afară, cum ar face un Iuda pregătit de sărutarea finală.
L-am văzut pe Bucureşti în inima lui, aşa cum descoperi un om atunci când mergi la el acasă. Şi în timp ce ne plimbam pe străzile care mi-au găzduit de fiecare dată drumurile şi tot mai des înjurăturile din trafic, în timp ce vedeam pentru prima dată clădirile de pe Calea Victoriei, mă tot întrebam oare unde am fost eu în tot acest timp. Că Bucureştiul, am certitudinea, nu a fost dus nici măcar cu sorcova de ceva vreme încoace. Read the rest…
