ŞI BLONDELE GÂNDESC

Read the rest…

În România se ridică un val de copii isteţi şi cu preocupări cu adevărat frumoase. Ar fi mândru tata să ştie ce prieteni mi-am făcut!
Weekend-ul acesta am fost la Piatra Neamţ împreună cu o parte din ei. Acolo s-a întâmplat Lecturi Urbane. Proiectul vrea să aducă oamenii să citească în locuri publice, promovând astfel îndeletnicirile de acest gen. Dacă cineva a crezut că televizorul omoară cartea, iar internetul omoară televizorul, iată că s-a înşelat! Iar părerea mea este că pe cât mai mult opţiuni, pe atât mai bine se cerne lumea, dacă mă-nţelegeţi! Eu nu sunt unul din acei medici (prezenţi sau viitori) care se plâng de cât de mulţi şi proşti doctori pe piaţă! Lasă, foarte bine, ce strică ei reparăm noi!
Glumesc, evident. Şi vreau să revin la acest weekend.

Piatra Neamţ e un oraş minunat. Ce să vă zic, acolo se poate respira! În ultima vreme încep să mă gândesc tot mai des că un motiv suficient de puternic pentru a emigra este clima. Aerul. Oxigenul. Sau lipsa lui.
Iar evenimentul în sine este…până nu te pui cu o carte într-o piaţă să citeşti, nu ai cum pricepe treaba asta de pe bloguri. E ca şi când ţi-aş vorbi despre ciocolată. Oricât de dulce aş scrie, tot va trebui s-o guşti.
Iar excursia a fost…ce să zic, m-am simţit ca-n clasa a patra! Cum în ultima vreme n-am mai avut aşa timp de socializat cu lumea din online, îmi era dor, să ştiţi. Îmi era dor să cunosc oameni pe care îi văd pe twitter şi pe care îi apreciez în scris. Fiindcă rar mi s-a întâmplat ca aprecierea să rămână doar virtuală. Iar lucrurile intuite în online se concretizează în offline. Asta e cireaşa de pe tort! Şi răsplata tuturor acelor ore în care îţi împarţi retina pe pixeli.

Acum să împărţim linkuri şi să vă spun despre oameni, dar nu foarte multe, căci am stabilit că „what happens in Piatra stays in Piatra!”:

• Gogu Kaizer – am povestit cu el cel mai mult dintotdeauna
  Alex Negrea – de când îmi tot doream să îl revăd!
  Dragos Butuzea – de câte ori mă întreba câte ceva, mă lua cu frica. Nu dezvolt, fiindcă am un blog şi o imagine de păstrat!
• Alina Constantinescu – colega de cameră şi vecina de scaun
  Alex Farca şi Roxana Farca – ce bine că au luat-o şi pe fetiţa lor, Petra, aşa nu am fost eu “aia mică” :p
  Andu – a vrut să facă afaceri cu paturi şi să mă vândă lui Macovei, dar mai multe nu spun, că şi-aşa am vorbit cam mult…
• Cristina Hurdubaia de la Realitatea – o blondă pe care am depistat-o din prima că gândeşte!
• Cătălin Georgescu – mulţumesc pentru covrigi!!! Şi acum îmi plouă-n gură.

Şi echipa Lecturi Urbane:

• Marian Vulupe – colegul de papanaşi J
• Ileana Ghita şi Andreea Burlacu – front leaders în microbuz şi la îngheţată
• Cristiana Andrei – la puţin timp după ce ne-am cunoscut, îi propuneam să ne mutăm împreună
• Gabi Macovei – primul şi –cred- singurul bărbat din lume pe care l-am impresionat cât de puţin vorbesc. Ştie să cânte Miruna. Frumos.

• Şi gazdele: Toma,  Anne Marie, Tudor (care încerca să mă convingă că nu e frumos să faci spam. N-o fi frumos, da’i sănătos! :p) şi Claudia Tocilă (o blondă cu picioarele pe pământ, care va ajunge departe, ascultaţi la mine!)

Şi nu în ultimul rând Adrian Ciubotaru – care mi-a zis o grămadă de chestii deştepte, pe care însă nu le-a mai reprodus integral în varianta “oficială”. Eu îl văd la TED în 3 ani, aştept o mulţumire la finalul conferinţei!

(Interviul l-am luat pe mail, ca să nu mă dea în judecată. Şi ca să nici nu pot eu comenta atât cât aş fi vrut…că n-am mai fi isprăvit! Plus, Gabi Macovei şi-ar fi schimbat impresia…) Read the rest…

Fiindcă ne place cineva, alegem să ne aşezăm alături. Când, de fapt, tot ceea ce îşi doreşte acel cineva e o călătorie fără nimeni lângă el/ea.

Se întâmplă în viaţa amoroasă (fericiţi cei privaţi de gustul acestui sentiment!) şi se întâmplă în viaţa transportului în comun. E ciudat cum doi oameni vor să ajungă în acelaşi loc, însă modul cum vor să ajungă acolo e total diferit. Ce paradox!

Şi dacă vă imaginaţi că încercam să fac un pui de filosofie printre rânduri, aflaţi la ce mă refeream: dacă aţi călătorit vreodată cu autocarul, când v-aţi ales un loc, întotdeauna v-aţi dorit să nu se mai aşeze nimeni lângă dv. Fiindcă altfel te poţi întinde, altfel poţi respira şi nimeni nu râde de mutra ta când aţipeşti ca bătrânii la TV.
Iar atunci când ajungi prea târziu şi toate locurile duble sunt deja ocupate cu câte o persoană (care de obicei şi-a ales deja locul de la geam), te uiţi în jur şi alegi să te aşezi lângă cine-ţi pare mai mic, mai comod şi mai nepuţitor. Adică, lângă cine îţi place mai mult. Întrebi politicos dacă locul e liber şi te aşezi după un DA chinuit printre dinţi.
Da! Tu faci cea mai bună alegere pentru tine, însă omului de lângă îi faci cel mai mare deserviciu. Cu ce o fi greşit el de ţi s-a căşunat taman pe el,  că poate voia şi omul să se întindă, să respire şi să nu râdă nimeni când aţipeşte ca bătrânii la TV.

• Dar credeţi că treaba asta cu căşunatul şi chinuitul se petrece doar în autocare?
• Şi a doua întrebare: de ce, pe trasee mai scurte, în autobuz de exemplu, mulţumeşti cerurilor doar să găseşti un loc liber pe scaun, deja nici nu mai emiţi pretenţii referitoare la cel de lângă! Or fi pretenţiile direct proporţionale cu durata estimată? Oare atunci când e o aventură de 3 staţii nici nu mai contează dacă s-a spălat pe dinţi? Dacă are soţ acasă? Doar minijupul să nu lipsească! Şi disponibilitatea.

Am fost in vacanta cateva zile. De fapt, inca sunt. Acum astept sa treaca timpul, ca sa ma aduca inapoi in rutina mea din Bucuresti, pe care am lasat-o cu greu. Atat de greu, incat era sa pierd avionul.

Sunt lucruri care trebuie sa ti se intample ca sa inveti alte lucruri despre tine. Sunt altele, care ti se intampla ca raspuns la intrebarile pe care le-ai lansat Universului. Si apoi sunt lucruri care urla in tine in fiecare secunda, dar fiindca sunt la plural nu iti poti da seama care urla mai tare. Apoi te trezesti in aeroport ca proasta, ca iti pleaca avionul si tu nu esti in el. Si in momente din astea, iti vine in asemenea hal sa urli, incat totul incremeneste in tacere. Iar inauntrul tau doar suspinele mocnesc cu ecou. Regretele. Si ciuda. Pentru acea fractiune de secunda in care ai uitat unde ai pus entuziasmul. Bucuria. Si dorul.

Pacatele ni le platim singuri. Iar eu n-o sa mai fac niciodata: sa uit cat sunt de norocoasa. Ca am biletul de avion. Fiindca, stiti, putini sunt cei alesi sa zboare. Si daca ati prins vreodata aripi, nu le lasati sa vi se-nchida. Fiindca nimeni niciodata nu a putut sa zboare fara ele. Nu stiu cum ai putea crede altceva. Sau cum ai putea pierde un avion.

————————–

Acest post este in semn de multumire pentru Wizzair. Maine in zori aterizez pe Baneasa si ma interesez cine a fost doamna din tura diminetii in care am decolat. Am o cutie cu bomboane pentru dansa. Va spun doar atat: am ajuns in aeroport cu 5 minute inainte de decolare. Concret, m-au salvat check in -ul online si bunavointa unei doamne carliontate. Avionul a plecat cu intarziere, dar fara nici o blonda in minus la bord. Iar eu m-am trezit din galagia mea de dinauntru. Uneori, propriile noastre ganduri polueaza.

Intr-o zi voi scapa de ele. Si doar voi zbura. Fiindca atunci cand avionul te asteapta inseamna ca acela este zborul tau.

Ati crede ca-i filozofie ieftina. Incercati pe pielea dv si mai vorbim.

Weekend-ul acesta am fost plecată din nou, însă detaliile le veţi citi în numărul de august al revistei ELLE. Oricum, m-am întors mai bogată, mai uimită, mai entuziasmată decât v-aţi putea imagina. Şi cu picioarele mai umflate decât ar fi crezut vreodată saboţii mei că se poate.

De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.

Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri.  De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am  fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.

Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).

Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):

• fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi       şi
• dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!

Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.

• Şi să avem curaj.

Dada, mâine dimineaţa la 10.30 pe TVR 1, la emisiunea Zile şi Nopţi. În reluare, la 12. Vorbesc despre filmul “Sex and the City 2″

Mulţumesc de invitaţie!

V-am mai spus oare că mai întâi am învăţat să scriu şi să citesc în limba germană şi abia apoi în română? Cred că până şi eu uitasem chestia asta.

Am făcut 12 ani de germană, plus grădiniţa de dinainte, pe care i-am îngropat fără pomană atunci când am hotărât să iau calea medicinii, într-a doişpea. Nu am simţit nici o clipă vreun regret, chiar dacă încă se mai trezeşte câte-un frustrat să mă întrebe de ce m-am chinuit atât, dacă, în final, tot n-am fructificat faza. Dar prin fructele cunoştinţelor noastre înţelegem lucruri diferite, de asta discuţia nu are sens. Şi nici o limbă străină nu e chinuială, ci e doar fruct, dar şi ăsta e un miez pe care mulţi nu-l pot gusta. Motivele diferă, dv aveţi încredere în mine! Nu e ca şi când îţi cari vocabularul în spinare pe unde te duci, ca să te cocoşeze. Ba pe alocuri, îţi poate deschide uşi, dacă nu îţi deschide mintea înainte de asta.

Revenind.

Încă mai am nişte chestii care mi s-au scris în program cu caractere străine: când zic în gând, alfabetul e întotdeauna în germană, pentru româneşte trebuie să mă concentrez. Nu e că nu ştiu, că nu fac parte din categoria am fost în Germania trei zile şi-am uitat să vorbeşte româneşte.  Chiar dacă au fost vreo 12 ani, dar în fine… Iar elementele chimice le ştiu tot în germană; la fiecare examen la facultate îmi scriam în palmă care e simbolul pentru potasiu şi care nu. Mi-e imposibil să ţin minte asemenea “detalii”, poate de asta nici nu mi-a plăcut biochimia.

Şi ştiţi, mi-am amintit de prima dată când am fost acolo. Cu părinţii mei. Cât de mult mi-a plăcut. Cât de convinsă eram că acolo e locul meu. Iar eu am aşa unele convingeri din astea exasperant de lipsite de modestie, care nu mă duc prea departe de ţintă, ci fix acolo unde o setez. Pe ea, ţinta. Coordonatele erau corecte, rotiţele unse cu ulei de cea mai bună calitate, modestia intactă şi totuşi… ce-ai făcut, fetiţo, cu ea ţintă?

Nu mi s-a mai părut important unde, ci cu cine./ Cum?

Oricum.

Iar aerul de Germania bate a civilizaţie. Doar la cei bătuţi în cap nu mai are ce le face. Acordul e intenţionat. Necenzurat. Metaforic-elevat.

Andreea de la Alomoda.ro mi-a pus câteva întrebări despre proaspăta mea intrare în câmpul muncii.

Vedeţi aici ce a ieşit.

—————-

Şi nu uitaţi că un comentariu la postul anterior vă poate trimite la film! Cu cine vreţi voi, că nimic nu-i obligatoriu pe lumea asta.

Beauty Editor la ELLE Romania. Cu asta mă ocup mai nou. Şi tot despre asta era vorba aici, doar că aşteptam să facă Roxana Voloşeniuc anunţul oficial (acolo e publicat şi textul cu care mi-am dovedit aptitudinile. Dar să nu credeţi că am terminat. Cu doveditul. Lăsaţi-mă să mai învăţ puţin. Revin.).

Aşa că, mai nou am job şi merg şi la şcoală. Adică, nu mai tai frunza la câini cu asemenea succes ca înainte. Dar nu mă întrebaţi cât dorm pe noapte şi nici ce mănânc, că e ceva mai mult decât de obicei, chiar dacă oamenii în redacţie nu mă pun să sap şanţuri.

Vreau să ştiţi un lucru: puterea comunităţii există şi la bucurie. Se manifestă în cea mai sinceră formă, că eu am un radar pentru asta. Ca o zână care îţi pune coroniţa pe cap, te înveleşte când ţi-e frig, dar îţi şi arată cât ţi-e plapuma de-ntinsă. Voi veţi rămâne barometrul meu cel mai fidel, iar copilele nu pleacă nicăieri, atâta timp cât le îngăduiţi să respire, să gândească şi să simtă. Locul îl ştiţi.

Acum, în fiecare dimineaţă mă trezesc fără să sune ceasul. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Dar, într-o zi, va veni şi postul ăla, în care voi povesti cum mă duc seara la culcare. Ca să vă bucuraţi din nou. Atunci, la foarte bine.

Londra mi-a plăcut mult. Mult mai mult decât Parisul. Poate e ciudat, mai ales că soarele a fost în doze mult mai mici aici. Sau poate m-am simţit eu mai aproape de spiritul oraşului, fiindcă l-am bătut la pas cu hărnicie. Sau poate fiindcă înţelegeam lumea ce vorbeşte şi ce zic panourile de publicitate. Sau poate sunt eu mai sucită. Însă drumul nostru spre casă trecea întotdeauna prin faţă pe la Westminster Abbey şi ne găsea grăbiţi şi zgribuliţi, dar parcă şi asta se încadra în peisaj. Ştiţi cât de frumos se poate oglindi un tablou în stropii de ploaie! Şi-n ochii lui. Şi câtă căldură se poate naşte dintr-o strângere de mână şi-un clipit de gene-ntoarse.

Locul acela de unde se vedea puţin din catedrală, ceasul lui Big Ben şi-un arc de roată -totul reflectat pe-asfaltul umed- avea o magie a sa, un ceva care nu se vede nici în cele mai reuşite fotografii. Dacă ajungeţi vreodată pe-acolo, aşteptaţi să se golească străzile, să se aprindă luminile şi să le împrăştie ploaia. Aşteptaţi să se aştearnă liniştea şi să vă încălzească ritmul pasului accelerat. Există o înţelepciune în toate astea. Ca o linişte care inundă. Şi e minunat să fii privit de ea.  Şi primit acolo. Ca o binecuvântare mută.

În afara acestor imagini ninse cu zahăr pudră şi stângăcie, au fost alte aspecte care m-au surprins pe-acolo. Repet, e prima dată când am fost în Mare Britanie. Read the rest…