Rămăsese să vă povestesc de duminica mea sub cerul catalan, după ce Denisa, Pyuric şi Cristina Bazavan au pornit către aeroport şi mi-au lăsat vreo 4 ceasuri de colindat străzile singură.

Am abandonat cojocul în valiză şi valiza la hotel, mi-am pus starea de primăvară şi am traversat pe partea cu soare. Piaţa Catalunya la primele ore de duminică era aşa cum nu aţi mai văzut-o niciodată: goală de turişti. Dar plină de lumină. Parcă şi porumbeii erau mai frumoşi.

Am stat acolo, sub cerul clar, până când frigul de martie m-a trimis mai departe. În Spania, toate magazinele sunt închise duminica. Excepţie fac doar buticurile cu suveniruri sau unele galerii de artă. Deci m-am pus pe făcut poze şi căutat o terasă cu flori şi cafea bună.

Însă am nimerit la catedrala din cartierul gotic. (Cerşetorii stăteau de o parte şi alta a intrării, ca paparazzi la covorul roşu. I-am tras în poză, dar e prea tristă ca s-o pun pe blog. Va fi pe facebook.) Era încă dimineaţă şi slujba nu se terminase. Corul cânta şi înăuntru mirosea a tămâie arsă. Apoi a început predica într-o italiană, din care eu atât am înţeles: “Profitiamo”. Şi m-am gândit să vă amintesc şi dumneavoastră.

E superbă catedrala, iar în curte are palmieri şi-un lac cu gâşte.

Câteva poze şi-o pereche de ochelari-de-soare-la-5-euro mai târziu, hoinăream pe străduţe, având senzaţia că le cunosc pe toate. Într-un final, am scos telefonul cu aplicaţia de hărţi şi a apărut luminiţa de la capătul tunelului. Mi-am luat la revedere de la fântâni, de la magazinele în care n-am intrat, de la turiştii proaspăt treziţi.

• Şi m-am întors la dumneavoastră şi la ale mele. Ştiind că, întotdeauna, deasupra norilor e soare.
• De el mi-a fost dor o singură dată, la fântâni. În rest, cred că-mi era mai tare dor de mine.
• Pe lângă concediul de o săptămână romantică la mare, ar trebui să se inventeze şi weekend-ul de fete prin Europa. Beneficiile sunt documentate ştiinţific; ştiu eu vreo patru care pot depune mărturie

Restul pozelor de duminică e pe pagina blondelor de facebook. Ele au fost realizate cu Nokia N9 şi postate cu sprijinul Vodafone.

Barcelona mi-a făcut dor de ai mei.

Imediat apoi, mi-a făcut bine la moral. Şi nu mă refer doar la cafeaua băută într-o piaţă gotică, scăldată în soare şi muzică. Nu mă refer nici la cumpărăturile făcute. Mă refer la însăşi faptul de a fi acolo, cu nişte oameni care mi-au amintit, fără să ştie, nişte lucruri despre mine.

Postul ăsta trebuia să fie despre Barcelona.

• Deşi e un oraş, care-ţi face poftă de plajă şi de mare, e superb şi primăvara. Când nu te coci şi nici nu te blonzeşti de la soare. Dacă veniţi în vizită, luaţi-vă abonament pe autobuzul turistic. Noi ne-am luat Barcelona card-ul, care a fost mai scump, dar ne oferea transport gratuit timp de 2 zile, plus alte mici reduceri. Nu rentează, decât dacă eşti Speedy Gonzales în sistem GPS. E mult mai frumos să te plimbe busul turistic pe la suprafaţă şi să-ţi şi explice ce vezi.
• Nu vă pierdeţi timpul cu muzeul de ciocolată şi nici cu cel erotic. Mai bine mergeţi la figurile de ceară. Măcar e distractiv. (Eu nu am văzut decât Madame Tussauds din New York, dar e de mers o dată în viaţă)
• Merită văzut Acvariul şi, probabil, grădina zoologică. Pe cea din urmă îmi pare rău că nu am apucat s-o văd acum. Poate data viitoare! Iar Acvariul l-am sărit, fiindcă îl mai văzusem de 2 ori! Şi, în afară de ăsta, am văzut un număr considerabil de acvarii la viaţa mea. Mie mi-a ajuns, dar trebuie să mergeţi şi dumneavoastră. E cu tunel, care trece prin acvariu.
• Sagrada Familia. Biserica, la care încă se lucrează. Construcţia va fi gata prin 2020? Să vedem… Ideea e că nu sunt ei leneşi sau incapabili să o execute mai repede, însă Sagrada Familia se ridică strict din bani donaţi şi autofinanţare. De asta durează atât. În fine, eu am mai văzut-o de două ori şi am înţeles acum de ce nu ne băgase ghidul înăuntru niciodată. Fiindcă nu are nici o legătură tanda cu manda. “Bigudelele”, cum zice Cristina, care stau agăţate romantic pe-afară sunt traduse înăuntru prin unghiuri drepte şi muchii ascuţite. Eu am găsit-o rece şi prea fotografiată.
• Fântâna Magică. E ca o rugăciune spusă fără minte, doar cu suflet. E muzică, mişcare, culoare şi apă. E promisiunea pe care trebuie să mi-o faceţi, pentru ziua când veţi fi în Barcelona. E bucuria pe care v-o datoraţi.

*Şi lăsaţi pozele pentru alţii. Dumneavoastră aveţi mijloace mai performante de imortalizare a momentelor. Sau, cel puţin, nu le daţi prioritate. Noi am stat la 3 sau 4 spectacole la Fântână; ca să avem timp şi de piele de găină şi de poze frumoase, apoi. Le găsiţi pe toate pe pagina blondelor de facebook. Ele au fost realizate cu Nokia N9 şi postate cu sprijinul Vodafone.

Cât e de grozav acest 8 martie nici nu vă pot explica. Şi nici n-a început bine! Mai lipseşte mama să-mi facă o surpriză şi să fie undeva prin aeroport aşteptându-mă şi, gata, mă delcar cea mai cadorisită femeie de ziua ei! Îl ştiţi pe Nokia N9? Eah, despre el este vorba. Doar că nu doar telefoanele se plimbă prin ţările calde la mijloc de martie, ci şi fetele: Pyuric, Denisuca şi Cristina Bazavan. Eu plec din Liverpool, ele din Bucureşti, ne întâlnim la distracţie. Şi-o să ne facem poze multe, că acum avem pretext. Internet avem de la Vodafone, deci vom posta şi pe facebook, ca să vedeţi şi dumneavoastră ce-i pot megapixelii frumosului N9.

Barcelona pentru blonda asta înseamnă un fel de salvare, de care o să vă spună într-o zi, mai în tihnă, mai pe-ndelete şi mai pe uscat. Cum soarele de Barcelona a făcut-o, de fapt, blondă şi cum i-a schimbat viaţa. Excursia aceea a fost un concediu făcut cu ai mei, în locul unuia făcut cu cel care era un “el” la ora aia. Adesea m-au salvat părinţii mei fără să ştie. Atunci, şi Barcelona a ajutat.

Principalele obiective turistice le-am văzut, pe unele vreau să le revăd. Dar trimiteţi-mă în locuri ferite de ghiduri tipărite, unde să miroasă a Spania şi să se audă catalana…

Besos, mi guapos!

Cred că fiecare om are nevoie de câte o piaţă din asta măcar o dată pe an. Cred că de asta s-au inventat verile, vacanţele şi muzica. Să completeze lumina soarelui cu o căldură inexplicabilă. Care să nu se termine, ca o pâine sfântă ce te satură din fiecare firimitură. Aşa şi cu momentul, să te încarce cu fiecare amintire.

Avem nevoie de pieţe în vieţile noastre. De soare şi de chitări.

Am stat vreo două ceasuri şi-am sprijinit o bancă. Îmi apăreau curcubee pe sub gene, ca nişte semne de binecuvântare. Probabil asta simt şi clarvăzătorii când ştiu că e de bine.

Romantism fără vârstă. Vedeţi, se poate!

Da da, cu voi vorbesc.

Şi-o fată care cânta asta din vârful buzelor noastre.

Amsterdamul te cucereşte prin libertatea aia fără de-nţeles, pe care ţi-o împrumută ca pe-o viză de şedere cu termen limită. Singura limită olandeză, de altfel. Am văzut mai multe lebede decât poliţie, altă chestie ciudată. Nu ştiu alţii cum sunt, dar olandezii precis nu-şi fac griji că au grămezi de drogaţi umlbând liberi pe stradă.

 Amsterdamul e un oraş de vizitat vara. Sau primăvara. Când e mult mai verde şi colorat. În rest, e exact ca-n poze. Cu vaporaşe şi clădiri plate, care se oglindesc în apele înconjurătoare. În Amsterdam, şi porumbeii sunt mai prietenoşi, că uneori te poţi trezi cu ei direct în părul tău de-atâta prietenie. Amsterdamul e un oraş care inspiră. Până şi mie mi-a făcut poftă de pictat, deşi mi-e mai uşor să descriu o culoare, decât s-o folosesc. Înţeleg însă de ce e oraşul lui Van Gogh şi al lui Rembrandt. Amsterdamul e artistic în toate felurile pământeşti şi nepământeşti de-a fi. Am mai zis oare că are nori roz şi cabluri pe stâlpi?

Amsterdam e oraşul extremelor:  Cartierul Felinarului Roşu (Red Light District) e mai mare decât îmi imaginam şi are fix în mijloc o ditamai biserica. Dacă te uitai în stânga era reprezentarea poftelor trupeşti şi, în dreapta, a celor sufleteşti. Erau inclusiv teatre cu spectacole de sex în direct. Şi era o coaaaaadă şi în stradă, că de intrat n-am intrat să verificăm.

Bicicletele. Mult mai multe decât îţi imaginezi. Şi nu te poţi decât minuna când îi vezi cum pedalează tastând un sms (cu ambele mâini!) sau cum nu se grăbesc deloc. Am văzut două gagici,prietene, cum pedalau în tandem, ziceai că sunt trase la indigo. Au olandezii ăştia un calm în pedalatul ăla constant şi regulat, fără frâne bruşte sau depăşiri periculoase. Atâta relaxare purtată pe două roţi! Turiştii pe bicicletă sunt în shcimb uşor de recunoscut, după felul în care nu ştiu adapta viteza, traversa strada sau ocoli şinele de tramvai. Nu recomand nici unui turist să închirieze biciletă în Amsterdam. Plus, şi ca turist pieton trebuie să ai grijă pe stradă. Dacă noi ziceam că în Anglia e complicat cu traversatul, era fiindcă nu fuseserăm în Amsterdam! Aici nu ştii niciodată când se termină şi când începe trotuarul, de unde vin bicicliştii şi încotro se duc. Deşi lucrurile par excepţional organizate; singurii debusolaţi eram noi.

strada casei Annei Frank

Dintre ce-am văzut şi nu vă recomand să pierdeţi timpul sunt casa Annei Frank şi muzeul sexului. Prima nu e nu-ştiu-ce, iar informaţiile de acolo le-am văzut în tihnă şi intimitate singură pe youtube. În rest, sunt doar nişte pereţi cu multă istorie şi tragedie între ei. M-a impresionat să văd două femei lăcrimând. Şi muzeul sexului din Amsterdam e un mare NU. Măcar a fost doar 4 euro intrarea.

În rest, Amsterdamul cu lebedele lui şi hotelul cu tavan înalt a fost pentru noi o experienţă care ne-a adus mai aproape în cel mai inexplicabil fel. Cred că uitasem pentru o clipă cât sunt de norocoasă să mă aflu acolo, cu acel prilej şi lângă el. Iar uitarea asta nu m-a costat pe mine, deşi mi-aş fi dorit s-o fi făcut. Mi-am primit o lecţie de înţelepciune în iubire, o lecţie pe care-o s-o ţin minte cu atât mai mult, cu cât nu am fost eu cea care-a plătit preţul unui egoism. Copilăresc. Dar neputinţa te creşte mare accelerând, căci e unul dintre cele mai greu de suportat sentimente, indiferent de durată. Cred că, pentru o clipă, am uitat că nu-mi mai doresc doar binele meu imediat şi, mai ales, că binele meu imediat îl implică şi pe al altuia. Dar despre copii care cresc împreună mai vorbim şi cu alte ocazii.

Oricum, în Amsterdam mai mergem.

*lebedele astea se întâlnesc în fiecare seară pe un canal din cartierul Felinarului Roşu. Erau în drumul nostru spre hotel.

Cred că am o defecţiune tehnică la capitole din astea mai delicate. Sau poate pe mine m-au comandat aşa din fabricaţie, nici eu nu mai ştiu. Impresia mea că aş avea mai mulţi receptori pentru dureri şi suferinţe era pe cale de a fi combătută chimic, deci ştiinţific de data asta: urma să intru în contact cu fericirea aia, care vine din magazin, în pliculeţe sau jointuri gata rulate. Sau în brioşe transparent ambalate.

Ce simplă ar fi viaţa, să îţi poţi cumpăra fericirea din magazine specializate. Ce simplu ar fi să existe o ţară care să vândă aşa ceva..

Ştii, mi-e foarte greu să cred că poate exista ceva care să mă scoată din minţi, din minţile alea ale mele, care mă chinuie, mă obosesc, mă bucură şi mă îmbogăţesc zilnic de mai multe ori. Mi-e greu să cred că pot fi eu şi fără ele în trupul ăsta mic şi blond.

Acestea au fost gândurile care mă bântuiau pe străzile oraşului. Joi şi vineri nu am mâncat aproape nimic (joi ştiu precis de 2 mere, iar vineri am luat două linguri dintr-o supă de legume), anume să fiu pregătită. Ca o virgină în noaptea nunţii aranjate de părinţi. Unde aici, părinţii erau eu, adică mintea mea conştientă. Eram ca un copil care primeşte jucăria AIA, cu cea mai multă reclamă.

Mai întâi am fumat dintr-un joint făcut cu iarbă şi tutun. Şi-am aşteptat cu mâinile la tâmple. Până mi s-a făcut rău de la atâta tras şi-atâta aer cald la mine în stomac. Să zicem că fiind un fumător neprofesionist, dar cu dorinţă, nu-mi controlam epiglota de fiecare dată corect. Şi-am aşteptat. Vreo 20 de minute. Încercarea numărul 1.

A doua zi, pe vânt, frig şi legalitate, dorinţa rezistă. Mi-am cumpărat o brioşă, vestita brioşă. Pe nemâncate. În afară de culoarea dubioasă şi nisipul din care era făcută, nu am nimic să-i reproşez. Ba mi-a şi astâmpărat foamea, singurul lucru ce mi l-a făcut, se pare. Încercarea numărul 2.

Între timp, îmi pierdeam răbdarea şi speranţele mureau. Am ajuns să mă împrietenesc cu vânzătorii de la magazine, să pun diverse întrebări din categorii ciudate, să-mi îmbogăţesc vocabularul şi cercul de cunoştinţe.

Ultima încercare. Un joint pur, fără tabac, că nu-s eu făcută pentru jumătăţi de măsură. Am studiat situaţia: coffeeshop-ul era valabil, mi-am dat seama după grămezile de leguminoşi ce zăceau holbaţi pe-acolo. Plus, ne duseseră nişte prieteni, tocmai ca să nu ne fraierim singuri. Deci eram în locul potrivit, să ardem iarba! Ce să vă zic, că am rămas lucidă ca ziua, dar ziua în toi de amiaz, că eu dimineaţa mi-s tare confuză. De fel. Orele matinale nu-s cele mai prietenii mei.

Dezamăgirea-mi a fost când, din nou, am ascultat senzaţii descrise de alţii, nu simţite de mine. Era mai rău decât în liceu. Cred că, pe vremea aia, atâta mi-am repetat că-i o prostie şi atâta nu mi-am dorit deloc, că şi acum asta mă bântuie. Diferenţa e însă că astăzi am mult mai mare încredere în mine şi considerabil mai bun control. Din astea, mi-am construit curajul… de-a merge-n Olanda. Credeam că sunt pregătită.

Cineva mi-a spus că, probabil, n-am receptori. Ceea ce-ar însemna că, pentru mine, fericirea e accesibilă doar sufleteşte. Şi până vom descoperi căile ştiinţifice de a o vinde şi pe asta, va trebui să mă consolez cu poveştile altora. Şi să-mi consum fericirea mea gratis, în orice ţară de pe lume.

Dar dacă aveţi receptori de vânzare, vă rog, cumpăr şi eu o pereche. C-apoi să înmulţesc singuri. Între timp, mă simt vinovată pentru a fi vrut vreo clipă să-mi pierd minţile. Mi-e şi teamă să mă gândesc de câte ori n-or fi vrut ele să facă acelaşi lucru cu mine. Ce mai, suntem legate pe viaţă! Şi fiindcă altele nu mai capăt, voi avea mai mare grijă de ele. Iar despre Amsterdam vă povestesc mâine.

Până una-alta, vedeţi, eu plec 3 zile. Şi voiam să vă rog pe cei care-aţi mai fost şi ştiţi cam ce e de făcut în Amsterdam, de văzut, de mâncat şi de fumat şi, mai ales, pe unde, să împărtăşiţi din înţelepciune. Că, dacă tot sunt doar 3 zile, măcar să fie pe cinste! Şi scuzaţi-mi lipsa de subiect “la subiect”.

Din lumea mea,

de-i unde cald şi bine

p.s. Aceeaşi atitudine aş fi avut-o şi dacă aş fi fost în România, prezentă la datorie. Reality show-urile de producţie autohtonă nu m-au fascinat niciodată. Acesta este un post numai şi numai despre mine. Care -ghici unde- plec!

Weekend-ul ăsta s-a întâmplat. Adunarea în Dustere, cele 5 minute celebre, albastrul tricourilor şi mulţi colegi la un loc. Of, câtă lume am văzut în fotografii! Câtă lume pe care mi-ar fi făcut atâta bucurie să revăd pe bune. Pe câtă lume mi-aş fi dorit să (re)cunosc! (Maka e probabil în topul listei)

Ideea acestui post nu este, de fapt, despre mine, ci despre Redescoperă România. Felicitări tuturor celor care au avut vreo legătură cu el, fie ca organizare, fie ca participare sau admirare. E unul dintre cele mai premiate şi dragi proiecte ale multor bloggeri, ăsta e un fapt cunoscut. Eu am fost în Deltă cu seria din vară. Aşadar, postul e despre excursia la Sâmbăta, care a fost probabil cea mai faină dintre toate. Colegii, corectaţi-mă dacă greşesc.

Cât despre noi, toţi cei care am privit de acasă, să recunoaştem: de la orice chef e mai bine să pleci cât încă petrecerea e-n toi, ca să rămâi cu dorinţa de a mai fi stat, că precis ar fi fost beeee-ton. La nici un chef nu e fain să apuci ora 4 dimineaţa, când deja toţi sunt beţi şi leşinaţi pe canapele, muzica urlă pe shuffle, iar tu ai siguranţa că nimeni nu-şi va mai aminti nimic a doua zi. Am dansat melodii întregi la final de chefuri, doar că nimeni nu trăieşte să-şi amintească asta. Doar că na, despre Redescoperă România îşi vor aminti până şi cei mai beţi de bucuria de a fi fost acolo, deci îmi cam pică teoria… şi da, recunosc în mod oficial: mă cam oftic că nu am fost acolo.

Poze aveti aici, aici sau pe Facebook. Video aici

Redescoperă România este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 şi Muzeul Naţional al Ţaranului Român.

foto via Ligia

Am adus cu mine poze, poveşti şi un aer britanic luat cu împrumut, atâta cât să pară că ştiu cum se respiră. Cele câteva ore pe care le-am dormit în patul meu, visam şi parcă-mi dădeam seama că sunt acolo. Cuibărită cu spatele de tapiţeria canapelei şi învelită ca sarmaua în plapuma mea pufoasă. Pe care vreau s-o videz cu aspiratorul şi s-o duc cu mine. Fiindcă n-au văzut englezii asemenea plapumă ca asta a mea, care-a venit cu mine din Sibiu şi până-n Cluj, din Cluj până-n Bucureşti şi din Bucureşti până la orice capăt de lume. Ştiu, sunt absurdă. N-aş fi putut şi eu avea o cană preferată? Ar fi fost precis mai puţin voluminoasă.

Astăzi mi-am cumpărat o pereche nouă de bocanci. Nu vă speriaţi, sunt mov! Mama a zis că nu mă mai poate vedea cu adidaşii ĂIA, vară-mea la telefon mi-a zis, când a auzit că mi-am cumpărat papuci: “şi acum n-o să-i mai porţi pe adidaşii ĂIA maro, aşa-i?” Of, adidaşii ĂIA -vedetă, exact, n-o să-i mai port. Deşi ei au văzut aproape câtă Europă am văzut şi eu anul ăsta.

Dimineaţă la 6 iau avionul înapoi. Cu alte încălţări, pe care intenţionez să le port măcar tot atâta Europă. Şi-apoi m-am gândit, câtă nedreptate! Cât de uşor pot veni lucrurile cu noi, iar oamenii rămân acasă.

L-am văzut pe Bucureşti în inima lui, aşa cum descoperi un om atunci când mergi la el acasă. Şi în timp ce ne plimbam pe străzile care mi-au găzduit de fiecare dată drumurile şi tot mai des înjurăturile din trafic, în timp ce vedeam pentru prima dată clădirile de pe Calea Victoriei, mă tot întrebam oare unde am fost eu în tot acest timp. Că Bucureştiul, am certitudinea, nu a fost dus nici măcar cu sorcova de ceva vreme încoace.

Calea Victoriei, Splaiul Unirii, Cotroceniul, Bălcescu şi Magheru, apoi Mogoşoaia şi Muzeul Ţăranului Român. Cu date istorice, nume regeşti şi fapte măreţe.

• Însă, pentru mine, Calea Victoriei şi-a construit istoria cu fiecare coadă la semafor, pe care am prins-o în drumul de la birou spre casă. Pentru mine, Calea Victoriei se desenează în lumini umede cu picuri pe parbriz, într-un sfârşit de vară, după o zi lungă în redacţie. Şi postul ăsta.
• Splaiul Unirii e Dâmboviţa cea frumos curgătoare pe sub ale ei poduri, care mă trimiteau la şcoală. Care mi-au arătat nu o dată apusuri spectaculoase la ore de vârf şi care mi-au dat lecţii nescrise în manualele din ghiozdan: niciodată să nu stau la roşu uitându-mă doar la semafor. Fiindcă întotdeauna peisajul în care te afli poate fi unul incredibil de frumos. Dacă ştii încotro să-ţi îndrepţi privirea.
• Cotroceniul e clădirea Universităţii cu al ei Carol Davila în frunte, o zonă cu potenţial istoric pentru alţii, însă nu şi pentru mine. N-aş fi avut ce căuta pe-acolo în afara unor ştampile şi altor treburi administrative. Dar clădirea are un aer academic, merită vizitată, doar pentru a-i simţi mirosul din interior. Şi nu mă refer la creierele prăjite ale studenţilor medicinişti. A fost o onoare prima dată când i-am călcat pragul să ştiu că, într-o foarte mică parte, aparţin şi eu istoriei de acolo.
• Pentru mine, Bălcescu şi Magheru sunt cuplul ideal, în care prea rar cineva ştia care-i unu’ şi care-i celălalt. Dar nici nu era nevoie, fiindcă, de ziceai Bălcescu se subînţelegea Magheru şi, de ziceai Magheru, se subînţelegea până-n Bălcescu. Precum acele mesaje pe care le primeşti semnate colectiv: “te pupăm, Andrei şi Andreea”.
• Iar Mogoşoaia este o după-amiază de vară caldă, în miros de cafea proaspătă şi ţinere de mână. O înserare pe lac, cu şampanie în pahare subţiri, muzică în surdină şi lumini aprinse în depărtare. Astea din urmă la o lansare Sephora, că n-am eu noroc de asemenea romantism cu spume.

E frumos istoricul Bucureştiului şi e important să-l cunoşti. Însă, dincolo de ceea ce scrie în ghidurile tipărite la normă, pe străzile oraşului se scriu istorii continuu, la foc automat. Să bucuriţi cu plăcere, să scrieţi istorii frumoase şi să nu le uitaţi pe cele de dinainte. Eu ţin minte ziua, frigul şi locul în care mi-am dat seama că, într-o zi, şi din Bucureşti voi pleca mai departe. Treceam prin faţa bisericuţei de pe strada mea, îmi era dor de Cluj şi îmi părea rău că îmi este. Însă am înţeles: toate şederile ne sunt numărate.

Poza e dintr-un catalog al Muzeului Ţăranului Român. Luaţi loc, citiţi şi folosiţi ce scrie.

(Ştiu, v-aţi fi aşteptat la linkuri. Doar că mie nu-mi plac despărţirile, punct… M-am bucurat să vă revăd şi (re)cunosc pe fiecare, ceva mai mult decât am ştiut arăta. Întotdeauna m-am exprimat mai bine pe taste, faţa prea rar m-a ajutat…)

————————

A fost #prinbucurestiulmeu, un eveniment venit la momentul potrivit în viaţa potrivită: a mea. Partenerii acestui eveniment sunt:
Paralela 45 - www.paralela45.ro şi http://www.facebook.com/paralela45, @paralela45
Hotel Razvan - www.hotelrazvan.com şi http://www.facebook.com/hotelrazvan @hotelrazvan
Groupon România - www.groupon.ro şi http://www.facebook.com/groupon.romania @groupon_ro,

sub înaltul patronat al Corinei Georgescu ( blogdeturism.ro ).

Ştiţi cum există diferite tipuri de inteligenţă, iar unii oameni se pricep la matematică, alţii la română, alţii la sport. Fiecare se exprimă pe limba lui, cum îi vine mai frumos şi mai uşor sufletului său. Pictorul se exprimă vizual, muzicianul sonor, iar parfumierul olfactiv. Eu mă exprim în cuvinte, care-mi sunt cel mai uşor de înţeles. Deşi adesea spun una şi se înţelege alta. Nici arta cuvîntului nu e atât de transparentă pe cât ne-am dori. Mintea e cea mai adevărată comoară a omului. Iar felul în care ea funcţionează e fantastic. Cum transmiţi un mesaj prin muzică mai pricep, e cumva mai aproape de limita mea artistico-primitivă. Dar cum să te exprimi în mirosuri!!! Dacă n-aş fi văzut, nu aş fi crezut.

Parfumul este o formă de a purta arta.

-Andrea Maack, fashion designer, sculptor, pictor şi parfumier

Andrea Maack, de exemplu, face forme şi desene pe hârtie (sau rochii, a creat rochii!), apoi le trimite unui parfumier să le traducă în parfumuri: SMART, CRAFT, SHARP, SILK, DARK. În capul meu, asta a fost ca atunci, când micuţa mea colegă de apartament mi-a arătat cum se desenează numele ei în coreeană, apoi mi l-a transcris în alfabetul nostru. Ca să-l pot şi eu citi:

Acum, uitaţi-vă la imagini şi percepeţi-le olfactiv.

Smart

Craft

Sharp

Dark

Silk

Să vă văd acuma! Care aţi bănui că vă place? Eu răspund: SMART, cu nume şi poveste, cu tot. Demirosiţi Andrea Maack (la Madison) şi, apoi, să-mi spuneţi cât de bine vi se potrivesc percepţiile la gusturi. Şi la realităţi.

Italienii, în schimb, găseau formula pentru prima apă de colonie! Se întâmpla la mânăstirea Santa Maria Novella, unde călugării dominicani aveau preocupări din acestea care îmbinau chimia cu alchimia şi construiau istoria farmaciei de astăzi. La anu’, compania sărbătoreşte 400 de ani de la prima apă de colonie.

Eu cunoşteam marca din Madison din România, dar nu-i ştiam povestea. Iar după ce-am fost la farmacia Santa Maria Novella (una dintre cele mai vechi din lume) şi prin fabrica lor din Florenţa, am înţeles: istoria împreună cu oamenii dă viaţă unui produs, nu marketing-ul. Când ştii precis că ambalajul păstrează calitatea unei mărci plus grija cuiva pentru tine. Vă spun, am văzut femeia care număra dropsurile şi le aşeza în cutie, pe nenea care punea dopuri la sticle, pe fetele care lipeau etichete pe cutii şi prindeau firul de argint pe sticluţele cu parfum. Am văzut cine toarnă ceara caldă în forme şi cine îi dă aspectul final. Fiecare zâmbea italieneşte şi saluta politicos. M-au lăsat să le fac poze şi să vă povestesc mai multe. Ca să vedeţi că mâinile lor chiar există.

 Pe scurt: Santa Maria Novella are propriile culturi de plante, fiindcă e cea mai sigură modalitate pentru controlul calităţii. Doar plantele tropicale sunt achiziţionate de la producătorii locali. Au o gamă foarte largă de produse, de la cosmetice până la lichioruri. Însă producţia e limitată şi distribuţia foarte atent selcţionată.

Cât despre târg, vă spun, e incredibil. Prezentările noilor parfumuri nu se compară cu nimic din ce am văzut până acum. Andrea Mack, una dintre creatoare, spunea că “parfumul e o formă de a purta arta”. Eu aş adăuga că nu orice parfum.

Pintre poveşti off the record, am aflat ce parfum poartă Mihaela Rădulescu şi faptul că România, prin Madison Perfumery, e a treia ţară cu cele mai mari vânzări la Kilian. Şi ca să vedeţi cum arată o intrare de târg internaţional de parfumuri, la Florenţa (e amenajat într-o hală, fostă staţie de tren), iată:

Mai multe poze, pe facebook.

eram în Sibiu, pe o frumoasă terasă de pe Podul Minciunilor, Atrium pe numele ei. Are o măsuţă într-un colţ, cel mai îndepărtatl de lume şi mai apropiat de berze. Da, casa de alături avea un cuib de berze, pe care le-am urmărit cum învaţă să zboare vreme de câteva ore în cele două zile consecutive în care am băut nenumărate cafele acolo. La aceeaşi masă.

Într-o curte din apropiere, câţiva copii la joacă. Imediat mă topesc de bucurie, că, uite, şi copiii din ziua de astăzi se joacă jocuri care nu implică taste sau roboţei, ci tocmai…aer liber! Apoi, într-un moment de linişte şi sorbit din cafea, se aude puştiul de vreo 5-6 ani, chiar lângă noi, cum îi zice celuilalt, cu voce groasă şi apăsată, cu toată seriozitatea lui de la 5 ani: “Io vreau neapărat să-i spun lu’ taică-mio că-i un cretin, bou, prost şi tembel.” Şi-şi bagă mobilul în buzunar.

Ce de adjective la numai 5 ani. Hai, poate 6….

Instantaneu ne umflă un râs de urgenţă, de şi cafeaua ni se opreşte în gât. Copilul, conştient că e-n centrul liniştii noastre, râde strident. “Doar că nu-i nimic de râs…” conchide mama şi se uită la mine cu parcă un fel de milă pentru lumea în care vor creşte copiii mei, când or să vină.

p.s. Însă eu pe-ai mei n-o să uit a-i învăţa, mamă, pe lângă multe adjective, şi asocierile corecte cu anumite substantive. Măcar până vor creşte şi se vor putea ocupa singuri de asta. Copilul nu e bine să audă de la absolut nimeni absolut nimic rău nici de mă-sa, nici de ta-so. Cu atât mai puţin, chiar de la aceştia! Să ne străduim un pic, credeţi că se poate?

foto

Astăzi m-am trezit la amiaz şi am dat o fugă rapidă până la o prietenă din Dristor, că mă aştepta la cafea. Sărit peste micul dejun, sărit peste postat pe twitter, sărit peste făcut bagaje. Revenit la vechile poveşti, ca un rezumat prost, făcut de un copil în clasa a 5a. Prost, fiindcă nu-ţi păstrezi obiectivitatea, ci îţi exprimi sentimentele în mod direct. Am recitit textele din călătorie şi-am revăzut pozele cu o sinceră invidie pe mine, cea care era acolo şi atunci. Ieri, în drum spre Bucureşti, ne-am oprit la cetatea Libida, un fel de metropolă de secol 4, rămasă acum ca un bătrân paralizat în grija unor oameni, care nu pot face mai mult decât să-i şteargă fruntea cu o compresă rece. Nici bani de “Pampers” ei nu au. Cetatea Libida e în proporţie de peste 75% sub pământ, îngropată sub aproximativ 80 de case ale sătenilor din Slava Rusă. Straturile de piatră şi cărămidă din compoziţia zidurilor descoperite arată perioadele cărora le-a stat martor tăcut, exact ca vergeturile pe coapse sau celulita adunată-n timp. Muuult timp. Doar că atunci când vrei să fie puse în valoare, chiar şi cele mai chinuite ziduri sau siluete de femei pot atrage turişti şi admiraţie. Şi nu, turiştii nu au nimic păcătos, ba unora chiar s-ar putea să le placă şi să nu se mai dea plecaţi.

Apoi am revenit la Capidava. Prima dată, în prima zi de excursie, n-am înţeles Capidava, probabil nu eram pregătită. Însă ieri a fost un moment: pe-o piatră printre nişte greieri şi într-un soare topitor ca Maoam-ul cu gust de cireşe. Există momente când eşti recunoscător liniştii că există şi telefonului, că n-are semnal. Când toate dimensiunile se dilată şi se scurg să se cureţe în Dunăre. Când radarele emoţionale au pană de curent şi inima-ţi bate fără tine. Acolo, pe piatră, mi-am dat seama că oamenii îmi plac cel mai mult când se aud din depărtare. Şi cineva mi-a confirmat imediat că ăsta-i farmecul Dobrogei. Ceea ce nu ştiu însă e dacă ăsta e şi farmecul vieţii. Sau cât e de trist dacă aş chiar crede asta.

Revenind la viaţa mea din Bucureşti şi la iaurtul din cutie, mă întreb, nu cât sunt de departe de adevăr, ci dacă mai există o şansă de-a mă întoarce vreodată. La acea linişte primordială, la 3 mese pe zi şi somn de după-masă. Am aşa un chef să mă joc cu copiii mici. Fiindcă în viaţa mea din Bucureşti şi plasticul ce mă-nconjoară, am senzaţia că ei sunt singurul adevăr care-a rămas. Vreau şi eu copilul meu. Tocmai de asta. Sau, până atunci, măcar să răcesc şi să dorm vreo 3 zile.

———————————————

Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.

foto 1: Alex Dima, foto 2: evident că eu

Eram aşa: cu barca pe conductă deja a doua zi consecutiv, a doua oră de şezut şi făcut nimic în afară de bătut soarele-n cap şi holbat la mediul înconjurător. Delta e frumoasă, dar e multă, domne. Şi cum stăteam eu aşa pe modul bosumflici în sinea mea, uitându-mă în jur la ceilalţi care savurau fiecare fir de iarbă (vizual, desigur) parcă doar în ciuda mea, mă luau nişte nervi grozavi, cum vă puteţi imagina că aţi avea să aşteptaţi la stomatolog, deşi nu aveţi programare (adică, nici măcar!). Buuuun, apoi a fost un moment în care mi-am dat seama că n-am cum să dau soarele pe repede-nainte să vină noaptea aia o dată şi să ne întoarcem la hotel!!!, m-am întrebat oare de ce oi fi eu defectă şi enervată de tot ceea ce trecea de primele 5 şi cele mai palpitante minute în barcă. Într-un acces de auto-psihanaliză făcută la rece (soarele ardea din spate), am căutat răspunsul în fix copilărie. Şi mi-am amintit ceva fascinant: lecţia de biologie din clasa a 5a. Ce horroreală!!! Pe vremea când singura variantă ca eu să pricep că trebuie să învăţ ca să ştiu şi cum se face asta mai exact, a stat mama de capul meu şi a învăţat lecţie cu mine. Niciodată nu s-a mai întâmplat asta ulterior până în anul 1 la biochimie, de asta e în felul acesta de memorabil.

Culmea e că după ce mi-am amintit până şi cât de rârâit era sasul de prof şi că-l chema Gieser şi ne aducea frunze şi ace de coniferi şi că n-am ţinut nimic minte, m-au lăsat nervii şi m-au apucat altele. Printre care -normalitatea. Şi ca să vedeţi că normalitatea Deltei e la cel mai înalt nivel, aruncaţi un ochi peste  senzaţionalul clip filmat din zmeul mânuit cu acelaşi talent cu care povesteşte, de către marele Augustin Radu! Sunt şi eu în barcă, mai blondă, aşa cum mă ştiţi.

———————————————-

Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.