Se întâmplă în viaţa amoroasă (fericiţi cei privaţi de gustul acestui sentiment!) şi se întâmplă în viaţa transportului în comun. E ciudat cum doi oameni vor să ajungă în acelaşi loc, însă modul cum vor să ajungă acolo e total diferit. Ce paradox!

Şi dacă vă imaginaţi că încercam să fac un pui de filosofie printre rânduri, aflaţi la ce mă refeream: dacă aţi călătorit vreodată cu autocarul, când v-aţi ales un loc, întotdeauna v-aţi dorit să nu se mai aşeze nimeni lângă dv. Fiindcă altfel te poţi întinde, altfel poţi respira şi nimeni nu râde de mutra ta când aţipeşti ca bătrânii la TV.
Iar atunci când ajungi prea târziu şi toate locurile duble sunt deja ocupate cu câte o persoană (care de obicei şi-a ales deja locul de la geam), te uiţi în jur şi alegi să te aşezi lângă cine-ţi pare mai mic, mai comod şi mai nepuţitor. Adică, lângă cine îţi place mai mult. Întrebi politicos dacă locul e liber şi te aşezi după un DA chinuit printre dinţi.
Da! Tu faci cea mai bună alegere pentru tine, însă omului de lângă îi faci cel mai mare deserviciu. Cu ce o fi greşit el de ţi s-a căşunat taman pe el,  că poate voia şi omul să se întindă, să respire şi să nu râdă nimeni când aţipeşte ca bătrânii la TV.

• Dar credeţi că treaba asta cu căşunatul şi chinuitul se petrece doar în autocare?
• Şi a doua întrebare: de ce, pe trasee mai scurte, în autobuz de exemplu, mulţumeşti cerurilor doar să găseşti un loc liber pe scaun, deja nici nu mai emiţi pretenţii referitoare la cel de lângă! Or fi pretenţiile direct proporţionale cu durata estimată? Oare atunci când e o aventură de 3 staţii nici nu mai contează dacă s-a spălat pe dinţi? Dacă are soţ acasă? Doar minijupul să nu lipsească! Şi disponibilitatea.

Sunt lucruri care trebuie sa ti se intample ca sa inveti alte lucruri despre tine. Sunt altele, care ti se intampla ca raspuns la intrebarile pe care le-ai lansat Universului. Si apoi sunt lucruri care urla in tine in fiecare secunda, dar fiindca sunt la plural nu iti poti da seama care urla mai tare. Apoi te trezesti in aeroport ca proasta, ca iti pleaca avionul si tu nu esti in el. Si in momente din astea, iti vine in asemenea hal sa urli, incat totul incremeneste in tacere. Iar inauntrul tau doar suspinele mocnesc cu ecou. Regretele. Si ciuda. Pentru acea fractiune de secunda in care ai uitat unde ai pus entuziasmul. Bucuria. Si dorul.

Pacatele ni le platim singuri. Iar eu n-o sa mai fac niciodata: sa uit cat sunt de norocoasa. Ca am biletul de avion. Fiindca, stiti, putini sunt cei alesi sa zboare. Si daca ati prins vreodata aripi, nu le lasati sa vi se-nchida. Fiindca nimeni niciodata nu a putut sa zboare fara ele. Nu stiu cum ai putea crede altceva. Sau cum ai putea pierde un avion.

————————–

Acest post este in semn de multumire pentru Wizzair. Maine in zori aterizez pe Baneasa si ma interesez cine a fost doamna din tura diminetii in care am decolat. Am o cutie cu bomboane pentru dansa. Va spun doar atat: am ajuns in aeroport cu 5 minute inainte de decolare. Concret, m-au salvat check in -ul online si bunavointa unei doamne carliontate. Avionul a plecat cu intarziere, dar fara nici o blonda in minus la bord. Iar eu m-am trezit din galagia mea de dinauntru. Uneori, propriile noastre ganduri polueaza.

Intr-o zi voi scapa de ele. Si doar voi zbura. Fiindca atunci cand avionul te asteapta inseamna ca acela este zborul tau.

Ati crede ca-i filozofie ieftina. Incercati pe pielea dv si mai vorbim.

De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.

Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri.  De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am  fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.

Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).

Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):

• fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi       şi
• dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!

Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.

• Şi să avem curaj.

Mulţumesc de invitaţie!

Am făcut 12 ani de germană, plus grădiniţa de dinainte, pe care i-am îngropat fără pomană atunci când am hotărât să iau calea medicinii, într-a doişpea. Nu am simţit nici o clipă vreun regret, chiar dacă încă se mai trezeşte câte-un frustrat să mă întrebe de ce m-am chinuit atât, dacă, în final, tot n-am fructificat faza. Dar prin fructele cunoştinţelor noastre înţelegem lucruri diferite, de asta discuţia nu are sens. Şi nici o limbă străină nu e chinuială, ci e doar fruct, dar şi ăsta e un miez pe care mulţi nu-l pot gusta. Motivele diferă, dv aveţi încredere în mine! Nu e ca şi când îţi cari vocabularul în spinare pe unde te duci, ca să te cocoşeze. Ba pe alocuri, îţi poate deschide uşi, dacă nu îţi deschide mintea înainte de asta.

Revenind.

Încă mai am nişte chestii care mi s-au scris în program cu caractere străine: când zic în gând, alfabetul e întotdeauna în germană, pentru româneşte trebuie să mă concentrez. Nu e că nu ştiu, că nu fac parte din categoria am fost în Germania trei zile şi-am uitat să vorbeşte româneşte.  Chiar dacă au fost vreo 12 ani, dar în fine… Iar elementele chimice le ştiu tot în germană; la fiecare examen la facultate îmi scriam în palmă care e simbolul pentru potasiu şi care nu. Mi-e imposibil să ţin minte asemenea “detalii”, poate de asta nici nu mi-a plăcut biochimia.

Şi ştiţi, mi-am amintit de prima dată când am fost acolo. Cu părinţii mei. Cât de mult mi-a plăcut. Cât de convinsă eram că acolo e locul meu. Iar eu am aşa unele convingeri din astea exasperant de lipsite de modestie, care nu mă duc prea departe de ţintă, ci fix acolo unde o setez. Pe ea, ţinta. Coordonatele erau corecte, rotiţele unse cu ulei de cea mai bună calitate, modestia intactă şi totuşi… ce-ai făcut, fetiţo, cu ea ţintă?

Nu mi s-a mai părut important unde, ci cu cine./ Cum?

Oricum.

Iar aerul de Germania bate a civilizaţie. Doar la cei bătuţi în cap nu mai are ce le face. Acordul e intenţionat. Necenzurat. Metaforic-elevat.

Vedeţi aici ce a ieşit.

—————-

Şi nu uitaţi că un comentariu la postul anterior vă poate trimite la film! Cu cine vreţi voi, că nimic nu-i obligatoriu pe lumea asta.

Aşa că, mai nou am job şi merg şi la şcoală. Adică, nu mai tai frunza la câini cu asemenea succes ca înainte. Dar nu mă întrebaţi cât dorm pe noapte şi nici ce mănânc, că e ceva mai mult decât de obicei, chiar dacă oamenii în redacţie nu mă pun să sap şanţuri.

Vreau să ştiţi un lucru: puterea comunităţii există şi la bucurie. Se manifestă în cea mai sinceră formă, că eu am un radar pentru asta. Ca o zână care îţi pune coroniţa pe cap, te înveleşte când ţi-e frig, dar îţi şi arată cât ţi-e plapuma de-ntinsă. Voi veţi rămâne barometrul meu cel mai fidel, iar copilele nu pleacă nicăieri, atâta timp cât le îngăduiţi să respire, să gândească şi să simtă. Locul îl ştiţi.

Acum, în fiecare dimineaţă mă trezesc fără să sune ceasul. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Dar, într-o zi, va veni şi postul ăla, în care voi povesti cum mă duc seara la culcare. Ca să vă bucuraţi din nou. Atunci, la foarte bine.

Londra mi-a plăcut mult. Mult mai mult decât Parisul. Poate e ciudat, mai ales că soarele a fost în doze mult mai mici aici. Sau poate m-am simţit eu mai aproape de spiritul oraşului, fiindcă l-am bătut la pas cu hărnicie. Sau poate fiindcă înţelegeam lumea ce vorbeşte şi ce zic panourile de publicitate. Sau poate sunt eu mai sucită. Însă drumul nostru spre casă trecea întotdeauna prin faţă pe la Westminster Abbey şi ne găsea grăbiţi şi zgribuliţi, dar parcă şi asta se încadra în peisaj. Ştiţi cât de frumos se poate oglindi un tablou în stropii de ploaie! Şi-n ochii lui. Şi câtă căldură se poate naşte dintr-o strângere de mână şi-un clipit de gene-ntoarse.

Locul acela de unde se vedea puţin din catedrală, ceasul lui Big Ben şi-un arc de roată -totul reflectat pe-asfaltul umed- avea o magie a sa, un ceva care nu se vede nici în cele mai reuşite fotografii. Dacă ajungeţi vreodată pe-acolo, aşteptaţi să se golească străzile, să se aprindă luminile şi să le împrăştie ploaia. Aşteptaţi să se aştearnă liniştea şi să vă încălzească ritmul pasului accelerat. Există o înţelepciune în toate astea. Ca o linişte care inundă. Şi e minunat să fii privit de ea.  Şi primit acolo. Ca o binecuvântare mută.

În afara acestor imagini ninse cu zahăr pudră şi stângăcie, au fost alte aspecte care m-au surprins pe-acolo. Repet, e prima dată când am fost în Mare Britanie.

• robinetele: unul pentru apă caldă – fierbinte!- şi unul pentru apă rece. Amândouă în aceeaşi chiuvetă. Huh?
• Stilul vestimentar: am văzut gagici în dres şi balerini sau un prunc în cărucior, îmbrăcat într-un tricou, în pampers şi cu o pereche de cizmuliţe de cauciuc. Afară ploua. Mă-sa era şi ea cu o umbrelă, în tricou. Pruncului i-am văzut pielea vineţie de pe picioare. De sub gluga mea şi celelalte cojoace cu care eram înfofolită.
• niciodată nu ştiam unde să mă uit când treceam strada. Tare interesant ar fi fost să conduc o maşină! Dada, de parcă m-ar fi şi lăsat cineva.. :p
• mi-am hrănit rasismul! Aceeaşi problemă, urăsc indienii şi toate naţiile astea asiatice care nu-s capabile de atâta pic de interes cât să înveţe un dialog de bază, care să facă lumină în treaba la care s-au angajat. Dacă nu ştiţi la ce mă refer, aflaţi că nici în ţara asta nu te poţi înţelege cu nimeni: de la taximetrişti până la chelnări. Maxima reuşită a zilei era să  primeşti ce ai comandat la un chelnăr colorat! N-am treabă cu valoarea lor umană, de fapt, nici nu mă interesează, dar mă enervează cumplit, când văd bătaia de joc! Pe scurt, m-aţi înţeles: mă enervează!!! (musai de specificat, nu toţi, că am cunoscut în Cluj oameni deosebiţi, dar cu şi pentru care comunicarea era o plăcere)
• atâta “thank you” de mi-a ieşit pe ochi. Era pe post de virgulă în propoziţie. Şi pe post de literă mare. De nici nu mai ştiai când vorbea omu’ serios.
• transportul în comun foarte foarte scump şi nu mă refer doar la interiorul localităţilor. Am văzut preţuri de 2-3oo lire la trenurile lor. Gizăz craist. De apreciat CFRul nostru, adică e lux! În cel mai ieftin sens al cuvântului.
• mi-a plăcut enorm faptul că nu vedeai maşini parcate pe străzi. N-aveau ei nu-ştiu-ce bulevarde, dar nici maşini claie-peste-grămadă. A fost una din primele chestii care mi-au sărit în ochi în Bucureşti. Şi firele suspendate. Pfui.
• în Londra am văzut nişte maşini, de era să-mi rup gâtul. Cred că londonezii lasă bicicletele parizienilor şi olandezilor, ei se răsfaţă din plin. Pe principiul, pentru că merit şi pot! Da ştiu, la ei sunt mai ieftine, că au volan pe invers, dar unde e vorba de Sume, nu ştiu zău cât mai contează.. mărunţişiuri… mda, vreau şi eu.
• În concluzie, am avut o vacanţă tare frumoasă, una pentru care primesc toată invidia celor care mă cred pe cuvânt. Dar nici acasă nu e chiar aşa de rău, chiar dacă pe toate nu le poţi avea niciodată. Şi nicăieri. Însă din când în când, o pauză de la “niciodată” e binevenită! Atât de aşteptată. Şi adesea rederulată.

sursa 1

Iar covrigii din coada câinilor te strică la stomac atunci când îi serveşti calzi. În filme sau în poveştile altora par întotdeauna mai gustoşi. Fiindcă se elimină descrierea procesului de digestie. Şi când ajungi la gaură (de la covrig), începe să te roadă stomacul. Fiindcă se zbate în gol.

Dincolo de ziduri celebre şi bucăţi de istorie, pentru mine Anglia a fost o experienţă. Imaginaţi-vă că nu mi-au trebuit mall-uri, decât ca să-mi încălzesc obrajii sau să-mi odihnesc picioarele. Nici umbrela n-am prea deschis-o, dar nu vă închipuiţi că nu a plouat. Dar am învăţat că în viaţă e întotdeauna vorba de alegeri şi de felul în care ni le asumăm. Că noi le facem pe ele şi niciodată invers. Însă singuri nu ne putem elibera.

Că nimic nu e veşnic şi ce noroc că-i aşa. Sau că poate e vremea ca şi eu să îmi asum şi să accept. Ceea ce e atât de frumos, încât în două dimineţi m-am trezit în hohotele mele de râs.

Visele frumoase le-am lăsat acolo.
Aici, mâine dimineaţă mă întorc la şcoală.

p.s. V-aş arăta poze, dar săptămâna asta nu a încăput prin obiectiv. Fiindcă e scăldată în subiectiv.

Va scriu de acolo de unde timpul nici nu mai exista, iar albastrul se vede atat de adevarat ca aproape ti-ai dori sa il respiri. Sunt intre fuse orare si multe ore de nesomn. Sunt usoara de ganduri, am impachetat doar bucurii si doruri cu mine. Ca gandurile stiu ca ma asteapta toate sa ma intorc acasa. Ca si ele numai pe mine ma au.

Incercati si dumneavoastra. Mariti pauza dintre doua ganduri si observati.

Iar daca ma vedeti pe strada, nu veniti sa ma treziti. Fiindca oricum toate visele isi afla la un moment dat sfarsitul. In afara de cele care se implinesc

———————–

Postul acesta il scriam duminica dimineata, din avionul spre Londra. Din pacate, nu am ajuns la un internet mai repede de azi. De fapt, din fericire.

Concluzia serii e că sălile sunt chiar frumoase şi scaunele extraordinar de confortabile, mai ales pentru nişte fete cu picioare lungi ca ale noastre şi că nici nu e o afacere aşa de proastă să mergi la sala de VIP. Biletul costă 50 ron în timpul săptămânii şi 60 ron în weekend. Vedeţi aici. Iar în banii ăştia intră şi bufetul.

Deci mă gândesc aşa, diferenţa faţă de un bilet obişnuit, plus popcorn şi Cola sau ce alte prostii se mai consumă la astfel de ocazii nici nu e aşa mare, dacă este vreuna. Deci nu e tocmai scump.

Sper să nu se simtă vreun VIP  depreciat

P.S. Mulţumesc că m-aţi luat şi pe mine!

Reacţia tatălui meu la aducerea acasă a primului tânăr într-o calitate „anume” a fost demnă de premiat. Ori cu Nobelul pentru Pace, că tot se poartă, ori cu Oscarul pentru situaţii extreme. Şi să nu mai batem pasul pe loc, întrucât cauza extremităţii de situaţie e evidentă tuturor, sunt aproape convinsă. Deci tata…

• Ştiţi noul Blend a med white pearl, care intoxică momentan cu reclame pe toate gardurile?! Mi-a distrus gingiile în doar o săptămână (atâta mi-a luat până am cedat în faţa durerii şi sângerării , acu’ nici dinţi albi nu mai îmi trebuie, îs buni ai mei cu galbenul lor cu tot. După două zile de revenit la vechea pastă de dinţi, mi s-au reparat toate rănile din gură)

De data asta, singur şi-a căutat-o. Cu lumânarea, cum s-ar zice. Acuma, subiectul întâlnirii va fi hărţuirea în mediul online. Nu ştiu dacă aţi păţit vreodată, dacă v-aţi gândit vreodată la asta, eu vă povestesc deseară din tolba cu întâmplări adevărate. Şi dacă deţineţi vreo istorie care să facă istorie, s-o auzim şi noi! Ar fi interesant să lăsaţi un comentariu sau să trimiteţi un mail (sub anonimat, desigur, la miruna la siblondelegandesc punct ro). Poate facem schimb de experienţe.  Glumesc. Ideea e că deseară o să citim şi o să discutăm şi alte situaţii decât cele prin care am trecut chiar noi. Că unde-s mulţi, puterea creşte, iar acest fenomen nu trebuie lăsat să prindă rădăcini.

Vă amintesc că la Lynx se şi filmează, deci ne vedeţi deseară! Mama a anunţat toată strada

—————

p.s. Nu uitaţi şi de concursul de pe site-ul Unica, poate vă mai plictisiţi într-o pauză de cafea şi donaţi un click acestei blonde. Sănătate multă.

Experimentul nostru, al lui Adi Ciubotaru şi Alex Negrea mai mult, a fost un generator de zâmbete în dimineaţa respectivă. Iar după asta, ne-am pus pe o bancă să vorbim… numa’ la subiect nu. Oricum, să faci un om să zâmbească înseamnă să-l rupi puţin din rutina lui, să-l scoţi din oftatul cel de toate zilele. Iar tu, personal, te încarci într-un mare fel. Fiindcă din zâmbetele pe care le produci, capeţi garantat procent!
Încercaţi să-i spuneţi ceva haios casieriţei de la supermarket. Care e pe robot automat câtă vreme freacă la codurile alea de scanner. Sau şoferului de taxi. Nici nu ştiţi câtă recunoştinţă şi amabilitate pot fi trezite în ei, când le aminteşti că sunt mai mult decât munca pe care o prestează.

În altă ordine de idei, n-aţi fi zis că o femeie NU vorbeşte mai mult decât doi bărbaţi la un loc. Eah, uite dovada: noul episod pestradă.info !

In rest, am mancat niste bomboane facute din ceva seminte, fara zahar si colorate din plante si tot felul de borostini. Foarte interesant. A, si mai vreau sa imi iau niste chestii, ca lumea se misca si face descoperiri, de care musai sa profitam.

La acelasi eveniment din septembrie au fost Nina, hoinaru, criserb si alti cititori ai blondelor, cu care am si pastrat ulterior legatura. Asa a vazut si mama ca avea copilu’ dreptate cand zicea ca ai de unde alege oamenii si in acest oras minunat!