Îmi curge nasul şi sunt pregătită să pun de-o răceală din aia care te ţine vreo 3 zile în pat să dormi. Nasul îmi curge de la aerul condiţionat administrat pe cale directă în figură, iar răceala n-are nici o şansă de a se lipi de mine, la cât abuzez de vitamina C.
Astăzi m-am trezit la amiaz şi am dat o fugă rapidă până la o prietenă din Dristor, că mă aştepta la cafea. Sărit peste micul dejun, sărit peste postat pe twitter, sărit peste făcut bagaje. Revenit la vechile poveşti, ca un rezumat prost, făcut de un copil în clasa a 5a. Prost, fiindcă nu-ţi păstrezi obiectivitatea, ci îţi exprimi sentimentele în mod direct. Am recitit textele din călătorie şi-am revăzut pozele cu o sinceră invidie pe mine, cea care era acolo şi atunci. Ieri, în drum spre Bucureşti, ne-am oprit la cetatea Libida, un fel de metropolă de secol 4, rămasă acum ca un bătrân paralizat în grija unor oameni, care nu pot face mai mult decât să-i şteargă fruntea cu o compresă rece. Nici bani de “Pampers” ei nu au. Cetatea Libida e în proporţie de peste 75% sub pământ, îngropată sub aproximativ 80 de case ale sătenilor din Slava Rusă. Straturile de piatră şi cărămidă din compoziţia zidurilor descoperite arată perioadele cărora le-a stat martor tăcut, exact ca vergeturile pe coapse sau celulita adunată-n timp. Muuult timp. Doar că atunci când vrei să fie puse în valoare, chiar şi cele mai chinuite ziduri sau siluete de femei pot atrage turişti şi admiraţie. Şi nu, turiştii nu au nimic păcătos, ba unora chiar s-ar putea să le placă şi să nu se mai dea plecaţi.
Apoi am revenit la Capidava. Prima dată, în prima zi de excursie, n-am înţeles Capidava, probabil nu eram pregătită. Însă ieri a fost un moment: pe-o piatră printre nişte greieri şi într-un soare topitor ca Maoam-ul cu gust de cireşe. Există momente când eşti recunoscător liniştii că există şi telefonului, că n-are semnal. Când toate dimensiunile se dilată şi se scurg să se cureţe în Dunăre. Când radarele emoţionale au pană de curent şi inima-ţi bate fără tine. Acolo, pe piatră, mi-am dat seama că oamenii îmi plac cel mai mult când se aud din depărtare. Şi cineva mi-a confirmat imediat că ăsta-i farmecul Dobrogei. Ceea ce nu ştiu însă e dacă ăsta e şi farmecul vieţii. Sau cât e de trist dacă aş chiar crede asta.
Revenind la viaţa mea din Bucureşti şi la iaurtul din cutie, mă întreb, nu cât sunt de departe de adevăr, ci dacă mai există o şansă de-a mă întoarce vreodată. La acea linişte primordială, la 3 mese pe zi şi somn de după-masă. Am aşa un chef să mă joc cu copiii mici. Fiindcă în viaţa mea din Bucureşti şi plasticul ce mă-nconjoară, am senzaţia că ei sunt singurul adevăr care-a rămas. Vreau şi eu copilul meu. Tocmai de asta. Sau, până atunci, măcar să răcesc şi să dorm vreo 3 zile.
———————————————
Redescoperă România 2011 este un proiect Petrom, împreună cu BCR, Dacia,Romtelecom, Paralela 45 și Muzeul Național al Țăranului Român.
foto 1: Alex Dima, foto 2: evident că eu 
