ŞI BLONDELE GÂNDESC

Într-una din zilele astea. Aerul rece de 8 dimineaţa. Şi o copilă grăbită spre şcoală. În faţa mea, doi bătrâni înfofoliţi, târându-se pe stradă. La primul impuls, i-am şi certat în gând, de ce s-or fi pornit pe asemenea gheţuş. (De nu te mai miri că ingroaşă statisticile picioarelor rupte la ştirile de ora 5.) Apoi i-am văzut  ţinându-se de mână. Şi cel mai drăguţ tablou de iarnă romantică la 8 dimineaţa. Apropiindu-mă în culmea admiraţiei, dintr-o dată – pîrţ. De fapt, pîîîîîîîîîîîîî-îîî-îrţ. Expeditor – domnul.

Buuuun. Până aici cu frigurile romantice, când căldurile par mai realiste decât ţi-ai putea imagina. Şi incontrolabile, mă-nţelegi… Toată lumea a auzit.
Doamna şi-a oprit discursul, iar eu am grăbit pasul. Cred că deja întârziasem, căci fusesem prinsă într-o călătorie din viitor. Al cui, habar n-am. Cert e că visele copilelor blonde văd doar tablouri de iarnă rece şi mâini strânse romantic, plete albe şi amintiri depănate. Realitatea în schimb se aude altfel. Că nu vreau să mă gândesc la cum miroase.

“Şi asta ziceam, că nu mai ştiam cum îi zice la stradă..” a reluat imediat doamna, amândoi dându-şi seama de ce s-a întâmplat şi conştientizând prezenţa mea la scena pîrţului de sub palton. “Nu mai ştiam cum îi zice la stradă..” am auzit din nou în timp ce-i depăşeam. Apoi a urmat încă o pauză şi înainte de a intra pe uşa clinicii, de departe, i-am auzit râzând. Cu poftă şi hohote.

Astăzi m-am gândit din nou la dânşii. Şi mi-am amintit cu plăcere, să ştiţi, nu cu dezgust. Fiindcă mi-au dat o lecţie bătrâneii acolo, în plină dimineaţă de februarie. Dacă pîrţurile necontrolate vin oricum cu timpul, atunci vreau şi eu pe cineva cu care să râdem de ele. Fiindcă bătrâneţea-n doi sună a râsete cu poftă, în schimb, singurătatea miroase a beşini puturoase. Iar asta, indiferent de vârstă.

Gracias por existir _ EROS Ramazzotti

Un articol recomandat clujenilor. Şi tuturor celor care au drum prin Cluj-Napoca. Şi jumătate de ceas pentru  savurat un ceai în tihnă.

One drinks tea to forget the sound of the world.

T’ien Yixeng

Prin aura pe care i-am construit-o după ce l-am părăsit, Clujul mi-a devenit drag ca un fost iubit care te-a chinuit la vremea lui, dar care s-a transformat, din amintiri, într-un prinţ pe care aproape ţi-l doreşti la loc. Cu singura menţiune că preschimbarea broscuţelor e posibilă doar în basme şi în minţile noastre încâlcite, niciodată în realitatea aia cu care te confrunţi. De fiecare dată când nu-mi mai venea să plec din Sibiu, urâţenia broscuţei şi dorul de mama erau aproape palpabile…

De departe însă, trecutul are darul de a înfrumuseţa şi parfuma un loc. Clujul îmi va fi întotdeauna drag. Iar de la o vreme, amintirile chinuitoare au fost înlocuite de altele, princiare. De lucruri ca în basme, care mie mi s-au întâmplat “de chiar”. Cu mai multă sau mai puţină legătură cu spaţiul, cu toate că încep să cred că există un anumit loc în Cluj, cu puteri magice. Asupra-mi, pe probate.

Atât despre asta, dar mai multe despre ce am descoperit în Cluj: O ceainărie şi un ceai. De am adăugat ceva pe lista motivelor pentru a mă întoarce.  Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, că e cumva ascunsă pe o străduţă lângă parc, într-o casă veche, care geme a mister. Ce să vă povestesc de loc, înăuntru e un anticariat, iar toată mobila umple spaţiul doar prin poveştile de care stă încărcată. Nu e un loc pentru mase, nici măcar pentru mulţii studenţi. Nu face concurenţă Piezişei, asta vreau să zic. Iar despre ceaiul pe care l-am băut aici… Oriental Chai. Se face cu lapte. Şi are un guuust! Dacă turta dulce s-ar putea bea, aşa s-ar simţi. E incredibil. Musai să vă duceţi. Vă comandaţi Oriental Chai, iar reclamaţiile le trimiteţi la mine. Îmi asum orice. Nu există riscuri. (Mda, între timp îmi plouă-n gură.)

Şi de-atâta minunat, li s-a făcut oamenilor milă, de mi-au dăruit o sticluţă de Oriental Chai. Ca să iau puţin din savoare şi acasă, cât să-mi amintească de Clujul de atunci şi de acolo. De parcă ar exista vreun elixir care să-nfrumuseţeze şi ceea ce a fost frumos de la-nceput. Doar că atunci când broaştele lipsesc, amintirile n-au ce prinţi să făurească, ci doar să-i plângă pe aceia care-au fost. Prinţi, frumoşi şi prea-iubiţi odată…

p.s. Locul se numeşte Qui One Quint, e pe strada Cişmigiu, la nr 1. Mai multe poze, pe facebook. Şi nu, nu e un post plătit. Ci unul de suflet. (La măsuţa din imagine am stat noi. Şi n-aş mai fi plecat.)

Fiindcă îmi place foarte mult şi se potriveşte de minune (câtă modestie!) cu tot ceea ce cred eu (nu neapărat şi alţii, dar na…) despre mine. Ştiu, lucrez la o revistă de modă şi abia acum am această revelaţie…mă bazez pe dumneavoastră că îmi păstraţi secretul. Treaba asta cu isteţimea felului în care te îmbraci cred foarte puternic că nu prea are legătură cu IQul (cu toate că mereu mă întrebam în generală de ce colega care îşi lua mereu cele mai multe haine, trebuia să le aleagă şi pe cele mai hidoase…). Eu cred că are legătură cu sexul! Cu cel al omului, nu cu cel opus. Fiindcă e o FOARTE MARE diferenţă între ceea ce e frumos şi stilat pentru o femeie şi ce e pentru un bărbat. Prima vrea să fie în ton cu moda, să aibă un aer nu-ştiu-cum şi acel nu-ştiu-ce. Să miroasă a parfumuri rafinate (de principiu unul şi bun, că aici bunul simţ are limite imprecise) şi să întoarcă priviri. Să-mi spună mie vreo femeie că o deranjează privirile de admiraţie/invidie ale altora, în afară de ceilalţi participanţi la trafic sau la şantierele din drumul prea-aranjatei.

Bun, revenind la dresscode: pentru bărbaţi, admiraţia faţă de toaleta unei femei vine din câteva elemente simple. Ei nu înţeleg detaliile (cred că e o treabă genetică), pentru ei e foarte simplu: le place sau nu le place. Iar dacă vrei să aleagă prima variantă în ceea ce te priveşte, trebuie să arăţi ţâţe ori fund, talie ori picioare. Oricare din aceste elemente impresionează un bărbat. Ei sunt declaraţi anti sistemul babydoll şi mult prea lăbărţaţii şalvari. Corectaţi-mă dacă greşesc. Preferă oricând o pereche de tocuri în locul prea-comozilor balerini. Bineînţeles, doar atunci când tocurile nu vin la pachet cu o prea mare bătaie de cap cu smiorcăiala dânsei, care nu mai poate de picioare şi de spate şi care nu mai poate, în general, sta la petrecere.

Acum că v-am înnebunit de cap, vă povestesc un simplu şi foarte drăguţ episod de la mine din familie, petrecut acum o vreme: trebuia să-mi însoţesc iubitul la o mare sindrofie, importantă pentru el, că eu nu cunoşteam pe nimeni. Deci, şanse slabe să mă fac de râs. Bun, doar că în nehotărârea-mi veşnică , îmi cumpăr 3 rochiţe: una neagră scurtă, cu paiete, alta cu mult mai puţin sclipici şi uşor cam strâmtă pe fund, mai de club aşa, iar una roz, la baza gâtului, de o lungime decentă peste genunchi. Înainte de marele eveniment, i le arăt dânsului: nimic din ce are sclipici nu îi e pe plac, iar rozul iese din orice discuţii când vine vorba să ieşim cu el din casă. Aşa că ne-am decis asupra unei rochiţe mai vechi, care îi plăcea lui într-o poză. Dacă aş fi ştiut eu asta, aş fi scutit o gaură în buget! Ce gaură! Bun, dezamăgită de gusturile noastre nu diferite, ci taman opuse, mă duc acasă şi i le arăt mamei. Şi bunicii. Şi tatălui meu. Femeile au fost extaziate în ritm cu mine (cred că acum ştiu cu cine semăn), iar bunica a votat de trei ori pentru cea roz (pe care am şi cumpărat-o cu gândul la ea, habar n-am de ce). Tata m-a întrebat ce-i cu această cămaşă de noapte. Şi a ales şi el tot rochiţa veche, din poza respectivă. Eu am ales să nu mai comentez nimic, doar am concluzionat că suntem din filme diferite.

Iar azi mă duc din nou la o altă sindrofie de Crăciun, un soi de bal foarte pretenţios. Pe invitaţie scrie: dresscode smart-chic. Dar nu se specfică în sistemul cui de valori. Unul universal n-aveţi?

sursa

Pe mine ai mei m-au făcut (citez: ) pentru export, aşa că sentimentul de patriotism nu mi-a fost tocmai insuflat din copilărie. Îmi amintesc exact cum tata mă întreba cine-i mai rău decât Ceauşescu, iar eu răspundeam “Iliescu”, iar toţi se bucurau chiar mai grozav decât atunci când mâncam tot din farfurie. Eram tare mofturoasă, ca să-nţelegeţi comparaţia.

• Prima dată când mi s-a făcut pielea de găină dintr-un sentiment pur românesc a fost la un 1 Decembrie la Alba Iulia, printr-a şaptea, parcă. Eram în perioada mea eminesciană, îndrăgostită lulea de versuri şi profa de română. I-am cărat pe-ai mei la locul faptei şi-am bifat evenimentul. M-am dus mult mai încântată decât m-am întors. Dar măcar turta dulce a fost bună, chiar dacă mirosul de mici mi-a rămas vreo două zile prins în haine.
• Apoi, când m-am trezit la New York într-un restaurant cu specific românesc şi am mâncat prima mămăliguţă cu brânză şi smântână din viaţa mea. Acasă nu-mi trebuia nici în poze şi a trebuit să trec un ocean ca să învăţ a o savura. N-am comandat-o fiindcă ştiam că îmi place, ci fiindcă ştiam că e românească. Şi m-a convins până în ziua de astăzi, când sunt cel mai mare fan!
• De curând, când în Anglia fiind, am vizitat nişte copii români, mutaţi acolo de o vreme. A căror reacţie (când au auzit că tocmai vin de “acasă”) a fost ceva în genul… “Can I touch you?” Atâta bucurie şi dor aveau oamenii ăştia pentru ţara mea, care fusese şi a lor odată, încât aproape i-am crezut pentru o clipă. Apoi mi-am dat seama că România aia nu există şi că dorurile au darul de-a idealiza.
• Şi ultima dată, când tocmai micuţa mea colegă de apartament se străduia să înţeleagă ce-i spuneam eu despre un pahar anume… Apoi când se străduia să mă roage să-i dau o oală cu împrumut, că merge la nişte prieteni să gătească. Şi-mi voi mai aminti de norocul de a fi român de fiecare dată când eu voi şti din oficiu lucruri pe care ea se chinuie să le înveţe. Să le pronunţe. Şi să le asculte. Iar împreună cu ea încep şi eu aprecia valoarea noastră românească.

La mulţi ani, România!

————

*articol scris la iniţiativa consătenilor mei, Ciprian Drăghici şi Tudor Şt. Popa, în cadrul unei campanii derulate de Organizaţia bloggerilor. Mie mi-a plăcut ideea.

p.s. Anglia se pregăteşte de Crăciun. Fără să fi nins încă.

Am aterizat cu bine, ne-am şi plimbat puţin, vă povestesc când ne întoarcem. Acum trebuie să ţâşnesc sub duş, să mă îmbrac, că la 19.00 plecăm. Am dormit 4 ceasuri azi-noapte, să mai zic? Dacă nu înţeleg ceva din ce mi se întâmplă am pe ce da vina. Revin. Cu poze şi mai frumoase, că fetele se gătesc. (Mihaela Stănoiu de la Samsung şi Cătălina de la Fundaţia Renaşterea)

Ce zile nebune am în perioada asta, nu am cuvinte să vă povestesc. Pe scurt: roboţesc cu spor. Nu dezvolt, că am tendinţa de-a mă plânge şi nu e cazul să-mi purtaţi de milă.

Ideea e că ieri, pe toată ploaia şi pe toată oboseala mea (luni mereu am crezut că e şi luni şi marţi, pe sistemul 2 în 1, iar marţi am avut senzaţia că deja e miercuri demult..) am fost invitată la o casă de copii, de pe strada Floreasca. E vorba de S.O.S. Satele Copiilor (eu le vizitasem lor satul din Cisnădie, când eram mai mică), care au primit de la Samsung aparatură electrocasnică. Momentul a fost marcat cu jocuri organizate, prăjiturele şi Cristi Chivu (idolul meu din adolescenţă, după sau înainte de Chirilă, nici nu mai ştiu).

Chivu e pe sistemul modest, e mult mai slab decât la TV şi ceva mai înalt, parcă. Dar, la cât de “bine” vedeam eu la ora respectivă…tot ce se poate să mă înşel. Plus, pe lângă mine nu-i e greu nimănui să pară mai “înalt”.

Ce să zic, frumos gestul, frumoasă atmosfera, copiii erau încântaţi. Au făcut poze cu Cristi şi se vedea, domne, cum le sclipeau ochişorii când se uitau la el. Eu cred că pentru ei strict prezenţa fotbalistului acolo a făcut mai mulţi bani decât zece frigidere. Pentru cei care au grijă de ei, evident lucrurile stau altfel. Îmi amintesc şi eu când eram mică şi primeam hăinuţe, mă enervam din start, aveam senzaţia că-i cadoul pentru mama, nu pentru mine. Copiilor să le aduci jucării! Cei de la care primeam jucării sau caramele mă cucereau iremediabil, era un fel de complicitate tacită între noi. Aşa şi acum, cu copilaşii şi Chivu.

Dacă aţi fi văzut cât de frumoşi erau unii! Şi abandonaţi la casa de copii… M-a luat brusc cu dorul de mama şi tata şi parcă i-am iubit pe ai mei în ora aia cât am stat acolo, mai mult decât toată săptămâna la un loc. Aşa conştient, cu un fel de iubire foarte ţintită. Sentimentul că aparţii de cineva este unul de neînlocuit.

Nu am putut să mă apropii de ei, de parcă mi-era teamă să nu mă tai şi eu în necazurile lor. Mi s-au părut ca nişte mascote nimerite din greşeală pe acest pământ. Şi nu din greşeala lor…

Încep să ne bage în seamă! Online-ul se bucură ca un copil de-a treia salutat de unul de-a cincea. Asta până se face el mai mare decât offline-ul. Iar timpul nu trece degeaba, ascultaţi la mine!

Într-un articol despre blogosfera autohtonă şi nu numai, la capitolul bloguri personale, revista JOY menţionează blondele, cristinatm.net, andressa.ro şi questioare.com .

Ţineţi minte că mi-a apărut poza în revistă şi nici n-a trebuit să mă dezbrac pentru asta!:P

(click pe imagine pentru zoom in)

Uploaded with ImageShack.us

Read the rest…

În România se ridică un val de copii isteţi şi cu preocupări cu adevărat frumoase. Ar fi mândru tata să ştie ce prieteni mi-am făcut!
Weekend-ul acesta am fost la Piatra Neamţ împreună cu o parte din ei. Acolo s-a întâmplat Lecturi Urbane. Proiectul vrea să aducă oamenii să citească în locuri publice, promovând astfel îndeletnicirile de acest gen. Dacă cineva a crezut că televizorul omoară cartea, iar internetul omoară televizorul, iată că s-a înşelat! Iar părerea mea este că pe cât mai mult opţiuni, pe atât mai bine se cerne lumea, dacă mă-nţelegeţi! Eu nu sunt unul din acei medici (prezenţi sau viitori) care se plâng de cât de mulţi şi proşti doctori pe piaţă! Lasă, foarte bine, ce strică ei reparăm noi!
Glumesc, evident. Şi vreau să revin la acest weekend.

Piatra Neamţ e un oraş minunat. Ce să vă zic, acolo se poate respira! În ultima vreme încep să mă gândesc tot mai des că un motiv suficient de puternic pentru a emigra este clima. Aerul. Oxigenul. Sau lipsa lui.
Iar evenimentul în sine este…până nu te pui cu o carte într-o piaţă să citeşti, nu ai cum pricepe treaba asta de pe bloguri. E ca şi când ţi-aş vorbi despre ciocolată. Oricât de dulce aş scrie, tot va trebui s-o guşti.
Iar excursia a fost…ce să zic, m-am simţit ca-n clasa a patra! Cum în ultima vreme n-am mai avut aşa timp de socializat cu lumea din online, îmi era dor, să ştiţi. Îmi era dor să cunosc oameni pe care îi văd pe twitter şi pe care îi apreciez în scris. Fiindcă rar mi s-a întâmplat ca aprecierea să rămână doar virtuală. Iar lucrurile intuite în online se concretizează în offline. Asta e cireaşa de pe tort! Şi răsplata tuturor acelor ore în care îţi împarţi retina pe pixeli.

Acum să împărţim linkuri şi să vă spun despre oameni, dar nu foarte multe, căci am stabilit că „what happens in Piatra stays in Piatra!”:

• Gogu Kaizer – am povestit cu el cel mai mult dintotdeauna
  Alex Negrea – de când îmi tot doream să îl revăd!
  Dragos Butuzea – de câte ori mă întreba câte ceva, mă lua cu frica. Nu dezvolt, fiindcă am un blog şi o imagine de păstrat!
• Alina Constantinescu – colega de cameră şi vecina de scaun
  Alex Farca şi Roxana Farca – ce bine că au luat-o şi pe fetiţa lor, Petra, aşa nu am fost eu “aia mică” :p
  Andu – a vrut să facă afaceri cu paturi şi să mă vândă lui Macovei, dar mai multe nu spun, că şi-aşa am vorbit cam mult…
• Cristina Hurdubaia de la Realitatea – o blondă pe care am depistat-o din prima că gândeşte!
• Cătălin Georgescu – mulţumesc pentru covrigi!!! Şi acum îmi plouă-n gură.

Şi echipa Lecturi Urbane:

• Marian Vulupe – colegul de papanaşi J
• Ileana Ghita şi Andreea Burlacu – front leaders în microbuz şi la îngheţată
• Cristiana Andrei – la puţin timp după ce ne-am cunoscut, îi propuneam să ne mutăm împreună
• Gabi Macovei – primul şi –cred- singurul bărbat din lume pe care l-am impresionat cât de puţin vorbesc. Ştie să cânte Miruna. Frumos.

• Şi gazdele: Toma,  Anne Marie, Tudor (care încerca să mă convingă că nu e frumos să faci spam. N-o fi frumos, da’i sănătos! :p) şi Claudia Tocilă (o blondă cu picioarele pe pământ, care va ajunge departe, ascultaţi la mine!)

Şi nu în ultimul rând Adrian Ciubotaru – care mi-a zis o grămadă de chestii deştepte, pe care însă nu le-a mai reprodus integral în varianta “oficială”. Eu îl văd la TED în 3 ani, aştept o mulţumire la finalul conferinţei!

(Interviul l-am luat pe mail, ca să nu mă dea în judecată. Şi ca să nici nu pot eu comenta atât cât aş fi vrut…că n-am mai fi isprăvit! Plus, Gabi Macovei şi-ar fi schimbat impresia…) Read the rest…