Să zicem că viaţa e atât de generoasă uneori, încât îţi arată câte un episod în avans, ca atunci când dai scroll înainte unui film, ca să vezi cât e de colorat şi dacă merită să te mai uiţi. Dezavantajul vieţii e că vine fără butonul stop. Şi că nici nu-ţi poţi alege altul, eventual cu mai multe stele din născare.
Ştiţi cum se trezesc unii pe la o vârstă mijlocie dorindu-şi să retrăiască nişte clipe cu mintea de pe urmă, să facă alte alegeri şi poate, mai mulţi copii? Read the rest…
Celor care sunt departe de el sau de ea, celor care duc doruri în suflet şi poveri pe umeri. Celor care aprind lumânări în locul tacâmului unui bunic, celor care tânjesc după cozonacul bunicii sau , poate, chiar după ea. Celor departe de părinţi şi de soba lor natală. (Ce păcat că s-au dărâmat sobele când au venit caloriferele peste noi! ) Tuturor celor care s-au dezbrăcat de iubiri în miez de sărbătoare, acelor curajoşi care înfruntă un război al bucuriei pentru alţii…singuri. Ştiţi senzaţia aia când tu eşti groaznic de nervos sau supărat şi numa’ îi auzi pe unii cum se hărhăie lângă tine. E unul din momentele în care etajul 8 ţi se pare prea aproape să sari. (Cum zicea Piticu‘ într-un tweet.) Acelor curajoşi, care rămân la înălţime. Tocmai fiindcă îşi dau seama că se putea şi mai rău.
Ştiţi, aste rânduri le scrie o fată care a fost singură de meserie. Read the rest…
Trec prin nişte schimbări majore în viaţa mea. E un moment, vă rog să nu mă judecaţi pentru asta, nici să nu mă interpretaţi şi nici să nu vă gândiţi cum aţi fi dumneavoastră în locul meu. În clasa a 8-a, scopul meu în viaţă era să închid uşa pe dinafara României şi îmi certam cea mai bună prietenă, care plângea în fiecare zi în drum spre şcoală, că părinţii voiau s-o care în America. Am judecat-o, am criticat-o şi am invidiat-o sincer o vreme. Dar gândurile astea nu sunt bune, fiindcă se întorc ca un bumerang de unde au plecat. Adică, de la tine.
Înainte sau înapoi. Caldă sau rece. Bună sau prea. Glumă sau seacă. Bancă sau saltea. Relaxa sau stres-axa. Sport sau masaj. Teleshopping sau telenovele, bloguri sau facebook. El sau eu. Aici sau acolo. Uneori sau niciodată.
Deşi niciodată e aşa o perioadă lungă de timp.
Mă simt o fantomă care-a uitat unde şi-a pus trupul, fără de care nu-şi mai aminteşte adresa de la casă ori numărul de la pantofi. Nu-mi recunosc patul în care dorm sau strada spre care o caut seara. Nici ceaşca de cafea nu ştiu de unde o am sau dacă e bună sau nu cafeaua. Nu că aş bea-o mai puţin singură decât de obicei. Mi-am pierdut parcă nu numai hainele, ci şi reperele. Mă îndrept parcă pe o autostradă goală de indicatoare, făcând viraje abrupte, dictate de stările mele schimbătoare. Acum pot fi puştoaica îndrăgostită, care-şi simte inima crescând de atâta bucuria, ca imediat să fiu obosita trecută prin prea puţine, ca să mai spere la vreun profit scos din viaţa asta combinată atât de prost. Nici eu nu mă înţeleg uneori. De cele mai multe ori.
Deci, Hong Kong sau New York?
Vreau la mine acasă. Dacă mai ştiu pe unde-o fi. A început să-mi fie dor de mama. Nu ştiţi cât de mult mai e până la sărbători.
Ştiţi cum unele lucruri se potrivesc în anumite locuri, de zici că pentru ele au fost făcute. Aşa rochiile mele în dulap, chiar şi cele mototolite. Aşa pantofii în debara, deşi rafturile nu le mai ajung de mult. Ataşamentul faţă de locuri şi, mai ales, lucruri este unul dintre marele păcate ale omenirii. Sau cel puţin, în momentul ăsta, aşa-mi pare. Mă mut. Read the rest…
Se spune că înţelepciunea vine odată cu vârsta, ca o superofertă la un produs care nu-ţi foloseşte la nimic. La ce bun să ai, la 80 de ani, răspunsurile întrebărilor de la 20, dacă nu prea mai poţi face multe cu ele. Ca un bărbat care, în sfârşit, are toţi banii şi toate femeile din lume, dar îl doare spatele şi nu i se mai scoală. Sau ca un fost iubit care-ţi mărturiseşte după un an, că încă eşti iubirea vieţii sale. Ori după o lună… de când a încetat să îţi mai pese. Unele lucruri sunt atât de strâns legate de timp şi de momente, încât se autoanulează în apoi, oricât de imediat ar fi acesta. “Mai târziu” e valabil pentru cei “mai norocoşi”. Noi, ceilalţi, suntem supuşi ai clipei. Dar şi uitarea a fost dintr-un motiv scrisă în legile omeneşti şi-n ADN-ul nostru. Şi nici clipa nu s-a inventat degeaba.
Departe de mine gândul de a fi vulgară astăzi. Read the rest…
Uneori am senzaţia că văd peste timp, la fel cum vântul trece prin frunze. Cumva cuprinzător. Uneori am încredere în ceea ce-mi amintesc să fi visat, ca un copil care nu ştie să-noate în bazinul din spatele casei. În unele vise n-ai cum să te-neci, fiindcă te trezeşti înainte de-a muri. Cu realitatea-i mai greu.
Adesea mă detaşez de mine într-o formă periculos de pasivă şi-atunci mintea-mi pare să iese din închisoare. Şi, de frică, întotdeauna mă întorc. Fiindcă închisoarea o cunosc, iar ce e în afara ei mă sperie.
Apoi, sunt unele călătorii pe care le-aş porni împreună. O singură dată în viaţa mea, am fost tentată a crede că mama ar putea să nu fie sufletul meu pereche. Şi mi-a trecut imediat după. Acea singură dată.
Ceea cea a fost astăzi vreau să se transforme-n ieri, chiar dacă încă nu e mâine.
Astăzi a fost o zi mai întâi voioasă, apoi raţională şi chiar optimistă. Apoi a redevenit raţională şi dumneavoastră ştiţi că eu cu astea nu mă-mpac. Şi când raţionalul dădea semne de a-mi arăta un capăt de tunel şi-o luminiţă, când îmi spuneam că iată, e bine să te maturizezi, ziua se termină tristă.
Ieri a fost o zi singură. Una, a cărei însemnătate nici nu vreau să o cunosc. Încă. Bătaia vântului de la răscrucea în care mă aflu în această viaţă mi-e teamă că nu poartă mănuşi. Mă simt ca o mamă care şi-a abandonat pruncul cu luciditatea de a şti că nu mai poate avea grijă de el. O vreme.
Mâine va fi mai bine. Doar că am de aşteptat. Ca pasiunea să-şi găsească un loc în lumea raţiunii mele şi singurătatea să se scurgă printre picăţele.
Ultima oară când mi-a citit blogul, probabil a fost atunci când l-am rugat eu să-mi spună cum se afişează în browserul lui. Am convingerea că n-a trecut de titlu. Al blogului. L-am rugat să nu citească niciodată ce scriu eu aici, fiindcă nu aş vrea să mă perceapă vreodată ca pe o carte deschisă. El ştie oricum bine să citească. Pe mine, aş vrea doar să mă simtă. Atunci când eu tac şi el închide ochii. Read the rest…
Ştiţi cum există unele locuri care-ţi amintesc de anumiţi oameni, chiar dacă nu ai păşit niciodată împreună cu ei pe acolo? Aşa mie, pădurile Braşovului şi recele neaşteptat din aerul de mai. La fel ca finalul de demult al poveştii noastre de copii îndrăgostiţi. Cu toate că mirarea nu a fost chiar atât de mare, căci venisem oarecum pregătită. Nu pentru vremea rece neapărat, chiar dacă nu mi-am dus altceva decât UGGsii cu mine. Tocurile încă le păstrez pentru alte ocazii. Şi a nins.
