Exact aşa cum nu merită să o iei pe un drum necunoscut, când te grăbeşti. Succesul de a ajunge la timp ar trebui să fie suficient, alternativa fiind eşecul întârzierii şi drama rătăcirii contra cronometru.

Exact aşa cum n-are rost să-l întrebi de ce nu te-a sunat ieri toată ziua, când ştii precis că n-a studiat fizică cuantică sâmbătă seara.

Exact aşa cum n-are rost să mănânci pizza şi-apoi să te plângi că eşti grasă. Şi mai am multe păcate. Pardon, exemple voiam să zic. Dar au tastat gândurile fără mine.

În seara asta, din două schimburi de fraze pe facebook, am ajuns la concluzia. Că şi tristeţile sunt alegeri. La fel ca şi pizza, doar că mult mai dăunătoare.

Cu drag,

Crede-mă-pe-cuvânt.

Mai scriu acest post, ca sa nu ma dati disparuta. Se petrec multe in viata mea, se restabilesc echilibre, pe care sper sa am puteri sa le platesc. Si nu, tata, nu e vorba de bani.
Scriu fiindca imi era dor si fiindca mie scrisul imi vindeca sufletul, iar maine vreau sa ma trezeasca intr-un chip perfect, exact ca atunci cand m-a trezit in pantecul mamei.
Si mai scriu fiindca nu stiu sa fac altceva atunci cand invat lectii, cand invat din momentul in care ele se arata si cat ma pricep eu a invata.

Stiti, sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face in locul altuia si dorinte pe care nu le poti echivala. Fiecare cu neputintele lui. Innebunesc de ciuda ca tata tot mai fumeaza, cand ar putea sa se abtina, ca mama inca bea cafele, cand le-ar putea inlocui cu ceai, si ca bunicul varuieste-n soare, cand ar putea citi ziare la umbra. Dar inteleg si accept ca nu ne putem lasa de fumat pentru altii si nici ceaiuri sa bem. Eventual putem citi ziare, ca de ziduri are cine se ocupa.
Sunt alegeri pe care nu le putem face pentru altii. Insa consecintele nu sunt numai ale lor. Intrebati-mi parintii pentru ce mi-am cerut iertare zilele astea. Ca am irosit bagajul pe care mi l-au pus in sange cand m-au compus din doua jumatati.’

Dar fagaduiesc fata de mine ca voi recupera tot ce-am pierdut. Nu timp, ci potential. Acela de a face CEVA din timpul care imi ramane. Fiindca cineva mi-a amintit ca nu traim nemuritori. Si bine mi-a facut.

P.s. Desi in UK, ar fi fost gratis si contrar trendului “o clinica din Viena”, am venit sa dau bani pentru a fi tratata de medicii din Romania. Si nu ma refer doar la banii de avion. Va povestesc detalii, dar momentan am altceva mai important de facut

De fiecare dată când adorm şi nu e lângă mine, că se mai întâmplă şi din astea, chiar mai des decât ne-am dori cu toţii. Mai puţin amărâţii ăia de la clinică. Ştiţi, necazurile n-au ore lucrătoare ca să lovească oamenii. Şi vin fie zi, fie noapte. Eu n-am reuşit încă să asimilez situaţia fără să mă enervez.

Apoi mi-e dor de el când e cu ochii-nchişi pe pernă şi ştiu că gândurile-i aparţin. Mi-e ciudă când visează fără mine. Mi-e dor de el, când merge fiecare la raftul preferat din librărie. Deşi întotdeauna m-am bucurat că ştie alte lucruri decât mine.

Dar dorurile astea-s dulci şi aproape-mi place că le am. Ca atunci când visez despre noi, dar nu sunt singură în pat. Ca atunci când mă urc în avion, dar ştiu că mă voi întoarce.

Zilele trecute i-am spus că noi doi trebuia să ne cunoaştem mai târziu. Ca să nu-mi fie 2 ani tot dor de el.

foto

Însă despre locul emigrantului în lume, că are şi el aşa ceva, n-am ştiut scrie până astăzi. Când m-am simţit în plus, acolo undeva cândva eram totul. Am trecut pe la casa mea din Bucureşti cu un pretext clasic. De fapt, voiam să simt cum mai miroase… Am dat telefon înainte (cineva locuieşte acolo) şi am bătut la uşă. Îmi era inima făcută mică încă din lift. Încă de când am apăsat scurt pe butonul negru şi rotund: 3. Iar imediat mi-am amintit cum trebuia apăsat lung şi cu răbdare, că altfel n-are demaraj ori se blochează. Şi de vremurile când degetele mele ştiau asta, fără să le spun.

Apoi am văzut uşa mea, cu mânerul ei metalic, pe care nu cred că am pus mâna de 3 ori în viaţa mea. Fiindcă aveam cheie şi deloc nevoie. Dincolo de uşa aia, stăteau toate ceştile mele de cafea, frigiderul cu poze fericite şi televizorul plin de praf. Dincolo de uşa aia, era oglinda mea din baie şi mămăruţele lipite într-un colţ. Toate momentele bune şi triste, zâmbetele împărtăşite şi lacrimile ascunse. Erau vreo 3 ani şi 2 prietenii. Erau o altă eu, parcă mai frumoasă, mai tânără şi mai puternică.

Apoi s-a deschis uşa.

Dar casa mea nu era acasă. Ci plecată-n capul meu. Fără nici o legătură cu liftul, etajul şi cafeaua. Am înţeles că toată enumeraţia de mai sus se traduce printr-un sentiment şi că sentimentele nu se pot leagă de locuri ca potăile de garduri . Şi că le pot duce oriunde cu mine: Frumuseţea şi Tinereţea. PUTEREA.

Mi-am amintit că astea nu sunt despre locuri, ci despre oameni. Deşi Bucureştiul şi de sub zăpezi mi-a zâmbit astăzi, casa mea s-a mutat de-o vreme. La altă adresă. Ştiam asta de mult, dar e prima dată când am simţit-o. Ca atunci când îţi vezi primul tău iubit, fericit, la braţ cu soţia. Şi asimilezi că nu mai e al tău. La fel şi casele, probabil. Iubiri mari în sufletul meu de copilă. Dintre care, Bucureştiul a fost precis casa vieţii mele. Cum nu va mai fi niciuna, dar cu care le voi compara pe toate celelalte. (Ok, nu vorbim de casa părinţilor mei, care e a lor şi nu a mea. Casa părintească e o iubire pe care nu o poţi compara. E ca atunci când un idiot m-a întrebat pe cine iubesc mai mult: pe el sau pe mama. Mama e doar una, în schimb “el” – o variabilă dinamică în timp. Deci, despre ce vorbim!)

A fost un moment când m-am uitat în oglinda de la intrare. Şi mi-am văzut multe reflectate, că nu vă mai plictisesc cu detalii. Dar, foarte scurt, ce NU am mai văzut în oglindă: dorul. Dorul ăla, care ieşea şi intra cu mine-n casă, oriunde m-aş fi dus şi oricum m-aş fi uitat. Acum, dorul e cel care s-a dus. Iar eu sunt aia care l-a uitat.

Mai mult decât 2 paşi în hol nu am putut face. Iar uşa s-a închis singură la casă.

Ştiţi cum se trezesc unii pe la o vârstă mijlocie dorindu-şi să retrăiască nişte clipe cu mintea de pe urmă, să facă alte alegeri şi poate, mai mulţi copii? De fapt, nu vă doresc să ştiţi. Vă spun numai atât: de la o vreme, vorbesc mai mult ca niciodată cu bunica mea la telefon. Avem cam acelaşi program zilnic, mai puţin decalajul orar, care ne mută prânzul sau programul TV cu 2 ore fix. În rest, povestim de toate: despre ce mai facem de mâncare una şi alta, despre ce mai fac vecinii şi despre ce dureri ne-au mai apucat. La început, îmi zicea s-o mai sun, că la ea timpul trece de la un telefon la altul. Până când şi vorba asta şi-a pierdut din farmec, fiindcă nu mai are acelaşi efect când nu eşti singura ei victimă. Parcă.

Şi eu mă trezesc dimineaţa, ca să aştept să vină seara. Şi am văzut că sunt mai binedispusă dacă nu dorm până la amiaz. E strictă chestie de chef vs depresie. V-o spun ca să nu-i mai bălăcăriţi pe bunici că se trezesc cu noaptea-n cap. Deşi n-au job şi nici şefi care să ţină socoteala. Condica asta se semnează în faţa unei instanţe supreme: propriul tău corp, care are un bioritm fără concedii. De parc-am fi în bancul ăla sec cu care-i culmea plictiselii: să te trezeşti devreme, ca să ai mai mult timp.

E drept, nici seara nu stau până târziu. Somnul vine fără să-l chemi. Nu de la munci, dragi tineri prinşi în graba cotidiană! Somnul la bătrânii ăştia ca mine vine de la plictiseală. E cea mai obositoare activitate din câte mi-au fost date să experimentez. E senzaţia aia că până şi creierul se satură de el însuşi şi-şi cere un shut down.

Ca să te trezeşti dimineaţa, s-o iei de la capăt.

Nu e una dintre cele mai bune zile ale mele. Voiam doar să vă spun ca măcar astăzi, în loc să vă plângeţi că prea vă sună telefonul, să-i răspundeţi cu entuziasm în voce. Al meu mai sună doar când îi setez alarma. Ceea ce nici aia nu prea se mai întâmplă. Voiam doar să vă spun să vă iubiţi maşinile în trafic. E minunat să fii în mijlocul lucrurilor, chiar şi atunci când stai. Măcar ai de unde pleca. E o binecuvântare ca cineva să aibă nevoie de tine, ca pentru cineva să poţi face ceva util. Şi nu mă refer la vecinul căruia îi ţii liftul să nu plece. E grozav ca prima conversaţie pe care o ai să nu fie la amiaz şi să nu fii întrebat dacă tocmai te-ai trezit, din cauza vocei pe care o ai: “Nu, m-am trezit mai demult. Doar că n-am vorbit cu nimeni până acum.”

Vă spun, zilele astea m-am gândit adesea la bătrânii noştri pensionari. Şi, împreună cu bunica, aşteptăm în fiecare zi … să treacă timpul. Mi-e o groază mare când îmi spune ea ce, de fapt, aşteaptă. Fiindcă, în foarte multe privinţe, o înţeleg mai bine decât, la vârsta mea, ar trebui.

Bucuraţi-vă de aglomeraţia din viaţa dumneavoastră. Nici liniştea nu e mai uşor de suportat.

foto

Ştiţi, aste rânduri le scrie o fată care a fost singură de meserie. O fată care-şi invidia părinţii pentru că se au unul pe altul la sărbători şi care-şi asculta bunica vorbind despre bunicul, doar pentru a se simţi un pic mai aproape de o iubire adevărată. O fată care a avut tot ce şi-a dorit la un moment dat, apoi dorinţele ei i-au depăşit imaginaţia. Şi, uite-aşa, astăzi se află la polul opus de anul trecut. Nu mai are nimic din câte număra atunci, dar are ceva care o prinde mai bine când se uită în oglindă şi, întotdeauna, când cade. Anul trecut nici nu-şi permitea acest lux. Şi, vă spun sincer, dureri încă sunt, şi doruri există, dar parcă nu mai spintecă aşa adânc în sufletul meu. Ca orice rană pe un organism cu imunitate beton.

Tuturor celor care cred că astea-s poveşti sau poezie. De fapt, tuturor celor care NU MAI CRED şi sunt singuri de Crăciun: 2012 e sfârşitul lumii. A celei pe care o ştiaţi până acum. Şi începutul unei cu totul altfel vieţi. Dorinţele de ieri sunt realitatea de astăzi. Ştiind asta, parcă ţi-ai fi dorit mai mult. Şi nu ştiu alţii cum stau cu polurile magnetice şi căror legi fizice se supun, dar eu vă spun precis că, de Crăciun, minunile se întâmplă.

Voiam doar să ştiţi asta, pentru că se spune că nu vedem decât ceea ce cunoaştem. Vedeţi minunile din viaţa voastră. Şi priviţi întotdeauna spre cer.

Cu drag.

foto

Iată-mă.

Să scriu despre Anglia. Să scriu despre România. Să râdeţi de mine. Să nu râdeţi de mine. Am început să plâng la filme, mi-am dorit aspirator şi m-am apucat de gătit. Ba şi de stomatologie m-am apucat la modul ăla serios, cum şi pe mine mă înspăimântă să-mi imaginez. Nu mai sunt nimic din ce eram odată. M-am mutat într-un pat cu încă o persoană, una vie şi palpabilă, nu făurită din visele mele şi conversaţiile pe Skype. Care vise nu te înghesuie noaptea şi, nici când sforăie, nu te trezesc. Deci, da, mă schimb.

E un moment.

Pe de o parte, scriind de departe, am recâştigat o plasă a siguranţei şi detaşării de realitatea online-ului bucureştean, unde mă simţeam într-un mod deloc modest, oarecum vulnerabilă, ştiind că mă pot întâlni la metrou cu cineva care să ştie atâtea despre mine. Sau despre el. Aici nu mai e cazul. Şi-am îndrăznit să-mi deschid sufletul la loc, ca să primesc mailuri de la prieteni îngrijoraţi pentru mine. Toţi îşi imaginează că “el” e un căpcăun. Că mă bate de trei ori pe zi şi dimineaţa mă trimite la cerşit. Că nu mă lasă să vorbesc la telefon cu mama şi că îmi numără bucăţile de ciocolată rămase-n ambalaj (să fim serioşi, asta nu se întâmpla niciodată: fiindcă NU rămâne ciocolată-n ambalaj!).

Nu vreau să vă îngrijoraţi.

E un moment. Şi sunt multe schimbări care n-au nici o legătură cu geografia, ci cu nişte circumstanţe care s-au întâlnit în viaţa mea. Iar dintre toate astea, la ora actuală, singura certitudine pe care pot pune degetul (ca la stomatolog) e atunci când mă uit la el şi ştiu precis: că-mi place la nebunie.

Dar asta nu înseamnă că îmi amintesc şi cine sunt eu. Sau , poate EU mă regăsesc tocmai în faptul că încă mă caut. Ce-i de nerecunoscut?  Nu-i ca şi când aş fi fost vreodată altceva decât o plângăcioasă. Credeam că v-aţi obişnuit.

Şi totuşi, despre ce să fie blogul?

Deşi niciodată e aşa o perioadă lungă de timp.

Mă simt o fantomă care-a uitat unde şi-a pus trupul, fără de care nu-şi mai aminteşte adresa de la casă ori numărul de la pantofi. Nu-mi recunosc patul în care dorm sau strada spre care o caut seara. Nici ceaşca de cafea nu ştiu de unde o am sau dacă e bună sau nu cafeaua. Nu că aş bea-o mai puţin singură decât de obicei. Mi-am pierdut parcă nu numai hainele, ci şi reperele. Mă îndrept parcă pe o autostradă goală de indicatoare, făcând viraje abrupte, dictate de stările mele schimbătoare. Acum pot fi puştoaica îndrăgostită, care-şi simte inima crescând de atâta bucuria, ca imediat să fiu obosita trecută prin prea puţine, ca să mai spere la vreun profit scos din viaţa asta combinată atât de prost. Nici eu nu mă înţeleg uneori. De cele mai multe ori.

Deci, Hong Kong sau New York? 

Vreau la mine acasă. Dacă mai ştiu pe unde-o fi. A început să-mi fie dor de mama. Nu ştiţi cât de mult mai e până la sărbători.

Hotărârea am luat-o de-o vreme deja sau m-a luat ea pe mine, nici nu mai ştiu care pe cine-a cerut. De atunci, am început să strâng: mai întâi argumente, fiindcă trebuia să le aşez într-un rând cu simţirile. Apoi am aruncat orice dubiu la gunoi şi-am stat o vară-ntreagă în curăţenie şi pe gânduri. Am proiectat şi cariere-mbelşugate, dar mai ales copile zâmbitoare. Iar senzaţia aia mi-am lipit-o de suflet, ca să mă uit acolo, când mi-a fi mai dor. Ca la o poză făcută unui mâine menit să îţi amintească de ceva frumos. Cum ar fi oare să avem poze din viitor…

Da’ deocamdată, îi vară. Şi, până la toamnă, multe despărţiri mă mai aşteaptă. Rochiile şi pantofii sunt doar un început.

sursa

Departe de mine gândul de a fi vulgară astăzi. Starea de spirit în care mă găsesc nu îmi permite să fiu nicicum. Azi nu sunt nici blondă, nici deşteaptă, nici grasă şi nici slabă, nu sunt nici aproape, nici departe, nici singură, nici împreună, azi nu-s nici tristă şi nici bucuroasă. Astăzi doar sunt. După aproape 3 ani, am înotat. Nici nu mai ştiam cum se face. Dar apa m-a ţinut în leagănul ei, ca un părinte ce-şi veghează copilul să doarmă. Chiar dacă el ştie să doarmă şi singur.

Anul trecut nici nu visam ca eu la 25 de ani să scriu postul ăsta de pe riviera franceză, cu un peisaj de vis la picioare şi bând apă de robinet din pahar de şampanie. Nu mă vede nimeni în afara copacilor şi nu se aude nimic în afara păsărelelor. Iar norii mi se arată roz în lumina apusului. Acest articol e o fotografie a unui moment şi un cadou pentru mine. Când am împlinit 23 de ani, îmi propuneam ca la fiecare aniversare să îmi fac eu mie un cadou: câte o nouă senzaţie. La 24 uitasem deja. La 25, ca-ntr-o dovadă a faptului că vârsta nu te sclerozează, îmi pun promisiunea în exerciţiu. La 26, voi fi dovedit că înţelepciunea n-are de-a face cu anii, ci, eventual, cu timpul. Iar timpul a venit.

Aţi putea încerca şi dumneavoastră într-o zi. Doar să fiţi.
Şi să aveţi încredere că există ape, care întotdeauna vă ţin la suprafaţă. Şi cineva care veghează atunci când dormiţi.

Adesea mă detaşez de mine într-o formă periculos de pasivă şi-atunci mintea-mi pare să iese din închisoare. Şi, de frică, întotdeauna mă întorc. Fiindcă închisoarea o cunosc, iar ce e în afara ei mă sperie.

Apoi, sunt unele călătorii pe care le-aş porni împreună. O singură dată în viaţa mea, am fost tentată a crede că mama ar putea să nu fie sufletul meu pereche. Şi mi-a trecut imediat după. Acea singură dată.

Astăzi a fost o zi mai întâi voioasă, apoi raţională şi chiar optimistă. Apoi a redevenit raţională şi dumneavoastră ştiţi că eu cu astea nu mă-mpac. Şi când raţionalul dădea semne de a-mi arăta un capăt de tunel şi-o luminiţă, când îmi spuneam că iată, e bine să te maturizezi, ziua se termină tristă.

Ieri a fost o zi singură. Una, a cărei însemnătate nici nu vreau să o cunosc. Încă. Bătaia vântului de la răscrucea în care mă aflu în această viaţă mi-e teamă că nu poartă mănuşi. Mă simt ca o mamă care şi-a abandonat pruncul cu luciditatea de a şti că nu mai poate avea grijă de el. O vreme.

Mâine va fi mai bine. Doar că am de aşteptat. Ca pasiunea să-şi găsească un loc în lumea raţiunii mele şi singurătatea să se scurgă printre picăţele.

Apropo, când vine mâine?

“Aţi venit la timp. Până mâine v-aţi fi făcut bine.”

sursa

Mi-a spus să-i spun că el nu pune întrebări să afle cât îmi e de bine, că ştie după felul cum clipesc. Că el nu pune preţ pe tocurile mele, ci pe curaju-mi de a sta desculţă. Mi-a spus să nu cred vreodată c-aş avea nevoie de înălţimi artificiale.  Să-i spun că nu contează cum e dansul, atâta timp cât e în doi. Şi nu te-ncurci. Şi că atunci când vreau să mă-odihnesc, găsesc răgaz şi două braţe primitoare. Mi-a spus să-i spun să îşi conserve amintirile legate de cămin şi bibliotecă, fiindcă doar ele, amintirile, sunt capabile pe lumea asta de eternitate. Apoi şi-a amintit şi el ceva. Legat de o eternitate-a noastră. Doar atât nu ştie şi mi-a spus să-i spun: cum respir înainte să mă trezesc şi  care mi-e primul gând de dimineaţă? Dar că poate să afle oricând.

N-au fost cuvinte nici de data asta şi mă gândesc că… oare am visat?

Eu n-am ştiut ce să-i răspund, fiindcă nu mă întrebase nimic. Atâta timp cât eternitatea e-n construcţie, vorbele nu-şi mai au rostul. Nici măcar în vise. Doar când simţirile se duc, naştem nevoia de-a le reface prin cuvinte.

Desculţă şi-n tăcere, mă bucur de orice vis frumos şi gând de dimineaţă. După mine, să vină abia la noapte seara. O săptămână cu multe dimineţi s-aveţi.

sursa

Ultima oară când ne-am întâlnit, m-a întrebat dacă mi-e bine. M-a întrebat dacă cel lângă care-mi port atăzi tocuri ştie care apă plată-mi place mai mult şi cum îi rup jumătate din etichetă când ies în club. Ca să ştiu că e a mea. M-a întrebat dacă tot aşa ca un copil dansez şi dac-a învăţat şi el pe lângă mine. Şi dacă nu îmi e mai greu pe tocuri. Mi-a spus că se gândeşte în fiecare seară la mine şi de fiecare dată când trece pe lângă cămin, bibliotecă şi bisericuţă. De fiecare dată când poartă ceva nou şi eu nu sunt acolo să îl critic. Mi-a spus că nu mi-a uitat parfumul şi nici partea preferată pentru somn. M-a întrebat dacă el ştie cum respir înainte să mă trezesc şi care mi-e primul gând de dimineaţă.

N-au fost cuvinte când m-a întrebat şi mă gândesc că … oare am visat?

I-am răspuns că nimeni n-o să mă mai iubescă aşa cum a făcut-o el. Să-mi ştie şi etichetele rupte de la apă. Dar că parfumul meu de astăzi e altul decât cel de ieri. Indiferent de care tocuri aş purta în suflet. Şi că, într-un fel, îi mulţumesc.

Nu sunt cuvinte şi nici tocuri. Ci doar iarnă la-nceput de mai. Care mi-a amintit de o discuţie purtată într-o strângere de mână. După mult timp de când nu ne-am văzut.

Fiindcă măsuraţi distanţele-n minute şi drumurile în maşină. Sau taxi, după ce planuri de bere există. Eu respir între aeroporturi, cimitirele cenuşii din care renasc şi în care mă întorc de fiecare dată. E mai uşor să pleci decât să vii. Însă a schimba perspectiva e treabă de mare angajament.

Fiindcă vă împărţiţi cola, ţigările şi internetul mobil. M-aş apuca şi eu de băut. Nu Cola.

Fiindcă aveţi cadouri făcute nu de decor, ci de folos. Fiindcă ştiţi ce culoare, ce măsură şi cât poartă la mână. Eu aş putea cel mult bănui, inclusiv în ceea ce mă priveşte. Fiindcă nu m-a întrebat nimeni ca să verific. Mama mă cunoaşte prea bine, iar mie nu-mi place să fac cumpărături. Poate de asta.

Fiindcă vă puteţi certa, iubi şi certa din nou în aceeaşi seară. Fiindcă nu contează ce vă scrie în buletin, ci ce vi se citeşte-n privire. Eu n-am de nici unele. Doar oglinzi, pe care le evit de la o vreme. Aceste minciuni pe care nu mi le pot spune şi mie.

Că-s veselă, voioasă şi devreme-acasă.

—————————————

Îl citesc din nou zilele acestea pe dl dr. prof. Dumitru Constantin Dulcan “În căutarea sensului pierdut“. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi inspiraţie în continuare! Iar mie, nu ochi pentru a-l citi, ci inimă pentru a-l înţelege. Fără să ştiu spune de ce, cred că e prima (auto)biografie care are răbdare cu mine.

—————————————

S-a terminat vacanţa. Iar eu mă simt ca un muncitor obosit, întors acasă la o nevastă cicălitoare. Nu cred că mai îmi place viaţa mea. Decât în vacanţe Pentru toate celelalte zile, s-a inventat divorţul.