Fiindcă aveţi defecte şi timp. În aceeaşi relaţie şi într-un singur weekend. Defecte am şi eu, însă timpul îmi lipseşte ca să le văd.
Fiindcă măsuraţi distanţele-n minute şi drumurile în maşină. Sau taxi, după ce planuri de bere există. Eu respir între aeroporturi, cimitirele cenuşii din care renasc şi în care mă întorc de fiecare dată. E mai uşor să pleci decât să vii. Însă a schimba perspectiva e treabă de mare angajament.
Fiindcă vă împărţiţi cola, ţigările şi internetul mobil. M-aş apuca şi eu de băut. Nu Cola.
Fiindcă aveţi cadouri făcute nu de decor, ci de folos. Fiindcă ştiţi ce culoare, ce măsură şi cât poartă la mână. Eu aş putea cel mult bănui, inclusiv în ceea ce mă priveşte. Fiindcă nu m-a întrebat nimeni ca să verific. Mama mă cunoaşte prea bine, iar mie nu-mi place să fac cumpărături. Poate de asta.
Fiindcă vă puteţi certa, iubi şi certa din nou în aceeaşi seară. Fiindcă nu contează ce vă scrie în buletin, ci ce vi se citeşte-n privire. Eu n-am de nici unele. Doar oglinzi, pe care le evit de la o vreme. Aceste minciuni pe care nu mi le pot spune şi mie.
Că-s veselă, voioasă şi devreme-acasă.
—————————————
Îl citesc din nou zilele acestea pe dl dr. prof. Dumitru Constantin Dulcan “În căutarea sensului pierdut“. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi inspiraţie în continuare! Iar mie, nu ochi pentru a-l citi, ci inimă pentru a-l înţelege. Fără să ştiu spune de ce, cred că e prima (auto)biografie care are răbdare cu mine.
—————————————
S-a terminat vacanţa. Iar eu mă simt ca un muncitor obosit, întors acasă la o nevastă cicălitoare. Nu cred că mai îmi place viaţa mea. Decât în vacanţe Pentru toate celelalte zile, s-a inventat divorţul.
De un bărbat nemuritor. De unul adevărat, fiindcă fantasmele oricât de frumoase nu-ţi ţin seara de cald. Şi afară încă e iarnă.
Nici sufletul meu nu s-a curăţat. Adesea am simţit o empatie ciudată cu stările schimbătoare ale naturii. O primăvară cu boboci şi rândunici la geam ar contrasta puternic. M-ar obosi prea multă lumină. Măcar aşa nu trebuie să mă prefac voioasă şi am motive uşor de invocat atunci când mi se adresează întrebări incomode. Ce faci e una dintre ele.
Şi da, astăzi m-aş îndrăgosti. Mi-e dor de ceea ce devin când încep să simt din nou. Astăzi ar fi trebuit să fie primăvară. Dar eu încă nu sunt pregătită s-o primesc. Dac-o vedeţi pe undeva, spuneţi-i să mai aştepte puţin. Şi să nu-i fie cu supărare.
O să-i deschid uşa într-o zi. Deocamdată mai am praful de şters. Fiindcă pe orice musafir de seamă se cuvine să-l primeşti în lumină. În curând…
Până de curând, când ultima ediţie de ELLE Mariaj m-a “obligat” la un exerciţiu de imaginaţie: burlăciţele redacţiei ne-am povestit nunta aşa cum o vedem şi o vrem noi. Fără limită de buget. Interesant ar fi fost cum îl vedem pe mire, fără limită de buget, cu siguranţă. :p
Dintre colegele mele, ştiu sigur că am fost ultima care a predat textul. Niciodată nu m-am închipuit mireasă în sensul clasic al unei nunţi, dar dintotdeauna mi l-am închipuit pe el. Cu papion. Şi pe viaţa noastră împreună.
N-am detalii care să includă şemineu de nu-ştiu-care sau flori de-o anumită culoare la geam. N-am nici număr de copii în target sau nume pentru ei. Doar îi aştept cu drag când o să fie vremea. Pînă atunci, visez doar la un Dormitor. În care să dormim şi să facem amor. Şi-atât. Să ne descălţăm la intrare şi să n-avem decât un pat şi două noptiere. Un spaţiu al nostru şi numai al nostru. Unde nici praful să nu se pună şi unde doar ciripitul păsărelelor de dimineaţă să pătrundă. Unde gândurile să rămână afară, prinse ca guma pe talpa papucilor la uşă. Să ducem cu noi doar simţirea, mirosul pastei de dinţi şi al cărţilor bune. Să auzim plapuma cum se întinde pe cearşaf şi lumina cum stă să se aprindă-n lămpi. Să ne cunoaştem visele după respiraţie şi să ne desfacem braţele pentru a încununa apropierea. Un singur gând este permis: acela că şi mâine vom fi tot acolo. Împreună.
Şi ce credeţi, cu un astfel de Dormitor şi Împreună, mai trebuie să-mi bat capul cu restul?
- pentru un mâine mai frumos…
Kenny G – Forever in love
p.s. Aglomeraţia dintr-un dormitor obişnuit ajunge să fie adoptată în viaţa noastră. De cuplu. La fel şi dezordinea din dulap. De asta zic, ţineţi-vă (dormitorul) cât mai departe de toate astea. Şi mai ales de televizoare. Mai bine, scrieţi-vă propriul film. E mult mai frumos când te implici.
Ştiţi, azi citeam într-o carte, căci mai şi citesc din când în când, cum fiecare dintre noi îşi scrie propria poveste de viaţă. Cu fiecare alegere, cu fiecare decizie. Între dreapta şi stânga. Între aici sau acolo. Între acum sau atunci. Între el sau între cine.
Mai întâi a fost Cuvântul. (Iar eu la poveşti mă pricep.) Care pe mine mă iubeşte mai mult decât aş fi sperat vreodată, care mi se dăruieşte aşa cum nu ar face-o nici un băiat, oricât de prinţ şi de aproape l-aş găsi. Căci prinţi prin zări îndepărtate am mai văzut şi eu. Iar astăzi cuvântul îmi făureşte poveşti posibile, îmi ţese scenarii cu un ochi pe faţă şi două pe dos. Îmi aruncă în faţă nu realităţi, ci sentimente. Nu ale altora, ci ale mele. Îmi sădeşte îndoieli şi îmi spintecă sisteme şi convingeri.
Iar eu stau proastă şi-l ascult, fără a şti din care perspectivă să mă identific. Cine sunt eu: vocea care grăieşte sau sufletul care (n-)ascultă? Căci de durut, mă doare cât pentru amândouă. Perspectivele. V-aş povesti mai multe, v-aş picta detaliile care stau tapet pe mintea mea şi v-aş cere îndrumări ca un copil mic la primii paşi. Dar mi-e teamă de mai multe voci în capul meu. Iar cel mai tare mi-e teamă că una ar putea avea dreptate. Şi nu aia pe care o voiam eu. Nu aia în care eram convinsă a crede.
Azi am citit o carte şi-am stat de vorbă cu un străin. E incredibil ce lucruri îţi poate omul spune, când ştie că nu-l mai vezi niciodată. Aştept o astfel de întâlnire şi cu mine însămi. Sau credeţi că mă iau prea în serios?
Nu ştiu cum să scriu postul ăsta, fără să pară încrezut, greţos de dulce şi tâmpit de sincer. Însă în momentul acesta, îmi e atât de dragă micuţa comunitate, care le-a crescut pe blondele care gândesc cu fiecare click, încât aş inventa îmbrăţişări virtuale şi v-aş trimite tuturor câte două bucăţi! Pentru al doilea dumneavoastră click aici, vă mulţumesc. Pentru primul, îi mulţumesc norocului care v-a adus.
Acum doi ani pe vremea asta, mă bucuram de prima sută de abonaţi. Şi mă chinuiau gândurile mutării la Bucureşti. Azi mă bucur de o mie de abonaţi şi de câţiva prieteni de suflet printre ei. E mai mult decât se poate citi în statistici. Iar viaţa mea s-a schimbat radical. M-am văzut prin ochii dumneavoastră mai puternică decât ştiau oglinzile mele să-mi arate. Aţi aprins o lumină. Şi aţi îndreptat-o cum era mai bine.
Nu vă pot dori decât să găsiţi pe cineva care să facă acelaşi lucru pentru dumneavoastră. Ca să se poată aprinde lumina.
Cineva îmi citea astăzi o ofertă de vacanţă. Suna cam aşa: cazare la 18 km de oraş, fără mijloace de transport, fără mic dejun, fără curent electric, fără cablu TV, fără , fără. Iniţial am râs amândouă, am zis că e precis “la mişto”, dar imediat următorul meu gând a fost: semnal la mobil este? Că dacă şi ăsta e “fără”, mi-am găsit locul ideal de concediu!
Ştiţi cât e de frustrant să ai cum şi cu cine, dar să nu ai când pleca?Am ajuns să jucăm rolurile pe care doar le compătimeam de curând, arătându-le cu degetul la rubrica “aşa nu”, bineînţeles.
Ştiţi vreun loc fără timp? Fiindcă mă gândeam că, poate, unde timpul nu există, nu există nici posibilitatea de a nu-l avea. Şi i-am spus lui să mergem undeva o săptămână, unde să facem nimic toată ziua, să mâncăm doar când ne e foame şi să ne culcăm doar după ce m-am săturat să-l ţin în braţe.
Ştiţi ce mi-a zis? Că nu. Că dac-am merge o săptămână, am lua şi timpul după noi. Aşa că… doar să mergem.
Credeam că lecţia iubirii mi-a fost predată demult. Şi m-am înşelat tocmai acolo, unde am crezut că ea s-a terminat vreodată. Şi tocmai de aceea, niciodată n-o să ajung a o preda eu însămi. Fiindcă mereu va exista un loc în care iubirea va fi mai mare decât mine.
Căci din acolo m-am născut eu.
Unde îmi plec ochii, dar îmi înalţ aripile.
Unii sunt atât de norocoşi că s-au găsit în viaţa asta! Iar eu – isteaţă, că i-am ales pe ei. Dar n-o să-i pot ajunge niciodată. Sau poate doar atunci, când o să fiu ca ei. Părinte.
(Iar mama e numai a mea. Şi nu se împarte-n cuvinte. Deci nu vă aşteptaţi la prea multe detalii. Cert e că plec de acasă mai bogată cu 5 ani de înţelepciune. Dar mută de iubire. Iertare.)
Mirosul vieţii prin poluarea de pe Magheru. Dorul de apă rece pe ochii mei de dimineaţă. Frumuseţea unei întâlniri neprogramate. Şi bucuria ei din bucuria mea. Prietenii ăştia sunt rari.
Azi am simţit că natura şi-a curăţat rănile şi şi-a plâns câte lacrimi au mai fost nevoie. Am rezonat întru trezire.
Că urmează o vară frumoasă, cu nopţi clare şi poveşti târzii. Cu prieteni noi şi oameni apropiaţi. Azi m-am despărţit de tot acel “degeaba” care pusese stăpânire pe existenţa mea şi mă mânca pe dinăuntru ca un vierme care nu se mai satură. Mi-am auzit inima cum bate a clopoţei de voie bună şi am văzut luminiţele reflectându-se-n geamul metroului. Din ochii mei treziţi cu apă rece. Şi dorinţe senine.
Sunt în mişcare. E bine.
Azi mi-a fost dor de “blonde” şi de scrierile în stil apus, azi v-aş fi îmbrăţişat pe fiecare şi n-aş fi lăsat nici o pagină sărită prin cărţi. Am stat vreo 5 ceasuri în librărie. Azi v-aş fi povestit cât de dor mi se face mereu şi cum i-aş spune noapte bună în fiecare zi. Cum i-aş descâlci cârlionţii şi ondula visele. Azi mi-aş fi dorit să mă îndrăgostesc din nou, dar tot de el. De parcă ar exista poveşti pe care le scrii şi le citeşti, fără a te sătura vreodată. Să fie povestea oare adevărată?
Nu-mi mai aud ceasul dimineaţa şi nici acasă n-am mai mers demult. Afară a venit primăvara şi mie încă mi-e frig când mă culc. Am senzaţia că trăiesc din secvenţe şi exclusiv pentru continuări. Lipsesc din viaţa mea. Sau viaţa mea lipseşte.
Zilele astea sunt atât de ciudată, că am început să-i întreb pe alţii dacă nu înnebunesc. Am uitat ce mi-au răspuns. În curând cred că o să vreau să nici nu ştiu prea multe. Adesea mă gândesc ce simplu mi-ar fi totul dacă aş trăi într-o lume fără culori. Dacă schimburile s-ar face după ore fixe şi cursuri lipsite de inflaţie. Dacă nu s-ar fi inventat dorurile, durerile şi gândurile. Dacă n-ar exista buletine meteo şi nici violuri de la ora 5. Dacă aş purta balerinii preferaţi zilnic şi dacă aş ajunge să mă satur de sărutările lui.
Zilele astea mă îndepărtez de lucruri. Dar nu mă lăsaţi să pierd legătura cu mine.
Asta e senzaţia care mă enervează până la palpitaţii, la toţi cei douăjde ani ai mei. Că tot tunelul are dop şi luminiţa e o chestie a scenariştilor de SFuri.
Că ciclicitatea e algoritmul după care ni se derulează viaţa şi că nimeni nu le poate avea pe toate. Nici măcar vreo prietenă apropiată, ca să crapi de ciudă pe ea, da’ măcar să ai dovada că se poate.
O să mă chinui până la sânge să rup cercuri vicioase, că destul mi-am muşcat limba aşa că nici nu mă mai doare. Doar că nu ştiu de n-ar fi mai deştept să mă chinui să îmi placă. Un fel de fericire instant, la rece preparată. Fiindcă cercul e perfect prin definiţie, chiar şi dacă e vicios. Că poate punctele-i de rezistenţă slabă ţin tot de treaba cu SFul.
———————
Azi m-am enervat îngrozitor printr-un apel la o memorie afectivă. După ce mi-a trecut (nervozitatea, că memoria mai durează) am văzut dopul. Aştept să pun mâna pe el. Poate mă arde şi încep să cred în luminiţe.
Pentru toate celelalte zile, s-a inventat divorţul.
