Azi am simţit

o copila care respira gandeste si simte 16 Comentarii

Mirosul vieţii prin poluarea de pe Magheru. Dorul de apă rece pe ochii mei de dimineaţă. Frumuseţea unei întâlniri neprogramate. Şi bucuria ei din bucuria mea. Prietenii ăştia sunt rari.

Azi am simţit că natura şi-a curăţat rănile şi şi-a plâns câte lacrimi au mai fost nevoie. Am rezonat întru trezire.

Că urmează o vară frumoasă, cu nopţi clare şi poveşti târzii. Cu prieteni noi şi oameni apropiaţi. Azi m-am despărţit de tot acel “degeaba” care pusese stăpânire pe existenţa mea şi mă mânca pe dinăuntru ca un vierme care nu se mai satură. Mi-am auzit inima cum bate a clopoţei de voie bună şi am văzut luminiţele reflectându-se-n geamul metroului. Din ochii mei treziţi cu apă rece. Şi dorinţe senine.

Sunt în mişcare. E bine.

Azi mi-a fost dor de “blonde” şi de scrierile în stil apus, azi v-aş fi îmbrăţişat pe fiecare şi n-aş fi lăsat nici o pagină sărită prin cărţi. Am stat vreo 5 ceasuri în librărie. Azi v-aş fi povestit cât de dor mi se face mereu şi cum i-aş spune noapte bună în fiecare zi. Cum i-aş descâlci cârlionţii şi ondula visele. Azi mi-aş fi dorit să mă îndrăgostesc din nou, dar tot de el. De parcă ar exista poveşti pe care le scrii şi le citeşti, fără a te sătura vreodată. Să fie povestea oare adevărată?


De departe

o copila care respira gandeste si simte 13 Comentarii

Mă îndepărtez într-un fel ciudat de lucruri.

Nu-mi mai aud ceasul dimineaţa şi nici acasă n-am mai mers demult. Afară a venit primăvara şi mie încă mi-e frig când mă culc. Am senzaţia că trăiesc din secvenţe şi exclusiv pentru continuări. Lipsesc din viaţa mea. Sau viaţa mea lipseşte.

Zilele astea sunt atât de ciudată, că am început să-i întreb pe alţii dacă nu înnebunesc. Am uitat ce mi-au răspuns. În curând cred că o să vreau să nici nu ştiu prea multe. Adesea mă gândesc ce simplu mi-ar fi totul dacă aş trăi într-o lume fără culori. Dacă schimburile s-ar face după ore fixe şi cursuri lipsite de inflaţie. Dacă nu s-ar fi inventat dorurile, durerile şi gândurile. Dacă n-ar exista buletine meteo şi nici violuri de la ora 5. Dacă aş purta balerinii preferaţi zilnic şi dacă aş ajunge să mă satur de sărutările lui.

Zilele astea mă îndepărtez de lucruri. Dar nu mă lăsaţi să pierd legătura cu mine.


Dopul de la capătul tunelului

o copila care respira gandeste si simte 19 Comentarii

Asta e senzaţia care mă enervează până la palpitaţii, la toţi cei douăjde ani ai mei. Că tot tunelul are dop şi luminiţa e o chestie a scenariştilor de SFuri.

Că ciclicitatea e algoritmul după care ni se derulează viaţa şi că nimeni nu le poate avea pe toate. Nici măcar vreo prietenă apropiată, ca să crapi de ciudă pe ea, da’ măcar să ai dovada că se poate.

O să mă chinui până la sânge să rup cercuri vicioase, că destul mi-am muşcat limba aşa că nici nu mă mai doare. Doar că nu ştiu de n-ar fi mai deştept să mă chinui să îmi placă. Un fel de fericire instant, la rece preparată. Fiindcă cercul e perfect prin definiţie, chiar şi dacă e vicios. Că poate punctele-i de rezistenţă slabă ţin tot de treaba cu SFul.

———————

Azi m-am enervat îngrozitor printr-un apel la o memorie afectivă. După ce mi-a trecut (nervozitatea, că memoria mai durează) am văzut dopul. Aştept să pun mâna pe el. Poate mă arde şi încep să cred în luminiţe.

Sau poate nu.


Gândirea raţională nu e pleonasm

o copila care respira gandeste si simte 8 Comentarii

Ci salvare.

Voi faceţi cum vreţi, eu ştiu ce am de făcut.

sursa


Adio, dar rămân cu mine

o copila care respira gandeste si simte 17 Comentarii

Copilele au doar vise şi unele întrebări.

Au fost vremuri când aveau şi curaj, prea mult într-o singură doză, care şi aia s-a dus. Semn că au mai crescut. Nostalgia clasei întâi şi dorul cu care privesc bebeluşii sunt alte semne ale aceleiaşi categorii. Au crescut. Iar măiestria de a-şi înghiţi lacrimile în colţul intern al ochiului intră şi ea tot acolo..  Arta prefăcătoriei se câştigă prin exerciţiu, prin răbdare şi uz moral. Cu preţul adevăratelor trăiri.

Sunt pe punctul de a sacrifica autenticul din viaţa mea, cu o maturitate pe care nu mi-aş fi dorit-o niciodată. Dar probabil încă mai e loc de construit încrederi. Şi mi-e frică să nu aleg calea care nu mă va duce niciodată la cea de vârf cărămidă. Dar sunt atâţia care respiră şi cu jumătate din edificiul încrederii în sine.

Eu de ce nu m-aş putea resemna.

sursa


O desfăşurare de emoţii

o copila care respira gandeste si simte 10 Comentarii

Săliştea ne-a primit cu bucuria unei mame sacrificate pe altarul lui “m-am făcut mare şi ocupat”, arătând fiilor că pildele biblice nu sunt poveşti… Şi-a-ntinerit o dată cu noi.

Mi-am dat seama că există locuri sfinte, imposibil de înfrumuseţat cu fire de iarbă şi petale de flori. Locuri fără termen de valabilitate, garanţia fiind oferită de timp. Şi de ai săi oameni.

Am călătorit în spaţiu. În spaţiul scutecelor de altădată, al firelor de iarbă verde şi prunelor dinTrăpărauă ( eu ştiu cum se pronunţă, de scris s-or ocupa alţii!). Al laptelui cald de la vacă şi-al drumurilor stricate, de munte. Toate amintirile din Sălişte sunt însoţite de un frig crunt. De asta, nici nu mai are rost să încerci să “te îmbraci gros”. Că nici gros nu prea ştim ce înseamnă. :P

Acum, copiii poartă verighete pe deget sau prunci de mână, după ei, iar bătrânii sunt salutaţi prin poze. Transferul între generaţii se face fără să-l chemi, la fel cum ecoul răspunde fără să-l rogi. Ca vocile slujbei din cimitir. Dar amintirile nu au nevoie de pretexte ca să învie. A fost un weekend binecuvântat.

Părintele m-a întrebat dacă eu sunt Miruna de pe vremuri. Răspuns: nu. Sunt mult mai mult decât pe vremuri. Şi încă timpul nu a stat în loc.

Niciodată nu-mi va plăcea la Sălişte mai mult decât acum.

Să ne revedem cu bine!

sursa


Ultimul drum la Cluj

o copila care respira gandeste si simte 19 Comentarii

Anul trecut pe vremea asta simţeam pentru prima dată tensiunea acumulată între omoplaţi şi abia reuşeam să-mi descreţesc fruntea seara la culcare. Anul trecut pe vremea asta râvneam până şi la plăcuţele de înmatriculare cu simbolul capitalei pe ele, iar azi încep să văd frumuseţile Clujului aşa cum îţi aminteşti doar clipele frumoase dintr-o iubire apusă. Mai întâi ai nervi, te ia cu transpiraţii şi bugete lăsate pe la cosmetică, apoi intri în faza aia de dor, de nostalgie, de întrebări. Şi regrete.

Am fost la Cluj şi îmi cer iertare tuturor celor dragi pe care nu i-am căutat. Oare ar avea rost să le spun că am stat puţin şi că am avut nevoie de acel puţin pentru mine, pentru sufletul meu? Oare m-ar înţelege dacă le-aş spune că am lăsat acolo toate credinţele ţesute cu stângăcia-mi de copilă , luând în schimb convingerea că visele durează nici o clipă, iar fericirea atât cât eşti capabil să visezi?

Clujul m-a primit indiferent şi rece şi m-a lăsat să plec fără regrete. Niciodată n-am putut să strălucesc aici. Iar de data asta, până şi gradele de-afară îmi făceau în ciudă, fiind atât de gazde şi de generoase. Dar niciodată pentru mine… Există şi nopţi friguroase la sfârşit de august.

Am obosit să adun lecţii de abecedar, pe care oricum le uit până când dau testul. Şi am încetat a citi semne care să-mi hrănească demnitatea-nchipuită şi trasă-n poze fără blitz. Dar am început să mă îndepărtez fără să vreau de-un Cluj pe care l-am dorit fără să-l ştiu, pe care nu l-am înţeles fără să plec.
Iar zilele astea m-am săturat să trăiesc vieţile altora. Ştiu, am ani mulţi şi probleme puţine. Încă pot dormi până la amiaz şi mânca o cutie de ciocolată de-o dată. Nu am agendă, decât de telefon, şi nici oameni care să depindă de mine. Îmi permit să-mi ţin mobilul închis şi să nu pricep cum e aia cu “n-am timp“. Sunt în vacanţă şi n-am nici o vină.

Ca un prunc aruncat la gunoi, respir înecat, ştiind că pot să cresc chiar şi când plâng. Trăiesc. Însă putoarea de pubelă-ncinsă de orgolii infinite nu iese nici cu esenţă de Armani. Care, apropo, miroase tare bine.

La Cluj nu mă mai duc. De-acu’, să vină el la mine.

sursa 1, 2


O busolă pentru fiecare

o copila care respira gandeste si simte 20 Comentarii

Trăim vremuri în care părinţii ne pun întrebări şi ne cer sfaturi. Nouă, ţâncilor pe care i-au şters la fund şi legănat în braţe. Nouă, mucoşilor care s-au văzut că-şi leagă singuri şireturile la papuci şi au crezut c-au pus coada la mătură. Ălora care facem gramatică dintr-a doua şi corecturi în exprimările celorlalţi, care ştim să folosim un telefon fără să-i citim cartea tehnică şi să programăm TV-ul să se stingă singur.

Ciudat e că mai rar adormim fără TV, decât fără rugăciunea spusă. Sau că preferăm să scriem sms în loc să vorbim cu gura. Şi nouă ne place cafeaua, doar că am pus cănile-n dulap şi am scos vaza din vitrină, ca s-o bem. Citim ziarele, dar nu pe WC, ci pe net. De fapt, nu pe hârtie, ci pe net. Că celelalte două merg combinate.

Şi noi căştigăm bani, dar nu ne luăm salariul în mână. Literalmente. Că avem card. Şi descoperire de credit. Ne îmbolnăvim şi noi, dar nu mai consultăm doctori, ci blogurile lor. Poate face careva tutoriale despre cum să te operezi singur…   Ne iubim cu pasiune şi baterii ultrarezistente. Nu ne mai îndrăgostim la prima vedere, că există avanpriemere cu extensie în punct com. Ducem relaţii la distanţă, în cârcă sau în paralel. Iar la selecţia naturală nu se acceptă hackereli, de vreme ce ne putem baza pe coeficientul de popularitate şi numărul retweeturilor obţinute.

Ştim multe limbi străine, dar ne pricepem mai degrabă la “limbi”, decât la “străine”. Cu toate că asta o fi fost la fel şi-n alte vremuri, acum informaţia se transmite în timp real prin diversele canale de comunicare. Ori, bunicii noştri aveau doar telefonul-fără-fir şi imaginaţia dospită departe de centre de-nchiriat. Filme, că  imaginaţiile nu au rewind. Ci doar fast-forward.

Dar, pentru asta, părinţii noştri au dreptate chiar şi atunci când nu au toate datele problemei. Pe care, dintr-un soi de jenă elementară sau intuiţie genială, nu le-ai publicat la cină. Pentru asta, tot ei sunt cei care se pot orienta şi fără gi-pi-es pe cărările încurcate ale vieţii. Dar, când busola e la ei, iar viaţa e a ta, urgent te ia cu ciudă pe şira spinării şi ţi se strepezesc dinţii în gură. Iar ca bonus, pe mine mă apucă şi frica de-un picior, nu că aş fi prea echilibrată ca să-mi permit acrobaţii pe gheaţă.

Până acum, multe din categoria “când o să creşti mare” s-au transformat într-un fel de realitate din aia, care-ţi urlă-n timpane s-o recunoşti la primărie. (Aici am un pic de noroc, că eu …”mare” ? :)) )                 Iar paradoxul e că ştiu căuta orice pe google, dar nu pot găsi tot ce îmi trebuie. Şi că personajul principal e tata, care -fără motoare de căutare şi doar cu informaţie minimă- ştie să pună diagnostice maxime. Şi ca precizie, şi ca gravitate.  O să-l urmăresc, să văd ce mănâncă.

Promit să vă spun şi vouă, dacă promiteţi să nu-i spuneţi lui.


Când îngerii se întorc acasă

o copila care respira gandeste si simte 12 Comentarii

Ajungi să te întrebi de ce bucuria administrată în doze rare şi contraste mute e mai savurată şi înălţătoare. Ajungi să te întrebi ce rutină ciudată ţi-a anesteziat simţurile înainte şi ce păcate rare ţi-au paralizat muşchiul fericirii.

Îngerii s-au întors acasă.

Iar copilele vor scrie cele mai frumoase rugăciuni din lume. Fiindcă îngerii se ţin de cuvânt. Şi uneori ştiu fără să le spui. Să aibă grijă de tine şi toate cele dragi ale tale. Grija lor nu se împarte, ci se înmulteşte necondiţionat. Am avut un îngeraş dat cu împrumut. Dar returnat la termen. Şi la pachet. Cu o pereche de aripi şi pentru mine.

Am curaj. Fiindcă îmi doresc. Şi am încredere, fiindcă ştiu. Îngerii păzitori nu pleacă în concediu. Ei nu obosesc niciodată. Iubiţi-vă îngerii păzitori!

Raphael's_Angels


Parisul weekend-ului nostru

o copila care respira gandeste si simte 38 Comentarii

La Paris, porumbeii sunt singuri. La Paris, vremea ştie să râdă şi să plângă în fiecare zi. La Paris e mult mai puţin sirop decât în poze şi puţin mai multă agitaţie decât în filme. Parisul a fost altfel decât credeam şi weekend-ul, mai frumos decât îmi puteam dori.

Cafe de Flor Paris

Fiindcă Parisul pe mine m-a aşteptat demult. Fiindcă mie mi-a arătat mai mult decât un turn luminat ori un pod peste Sena. Mai mult decât o piramidă de sticlă, desprinsă de pe flickr sau o catedrală, din romane celebre. Mi-a arătat că se poate. Se poate să-ţi doreşti şi să ţi se arate. O trăire în cea mai frumoasă dintre forme. Cea a weekend-ului nostru, la Paris.

Ştiţi, am doar câteva poze pixelate pe telefon. Multe sunt momentele care mi-au rămas imprimate în piele, pe retină; ele fac parte dintr-un întreg ce nu poate fi luat pe fragmente. Am fost nişte turişti fără aparate de fotografiat. Ne-am luat doar simţurile la noi. Şi-atâta m-am uitat la el pe fond francez, încât mi-l amintesc fără să vreau. Îl văd, în capul meu, cum n-ar vedea nici un aparat din lume. Fiindcă apropierile dau imagini neclare şi elemente lipsă. Cum ar fi bătaia genelor mele pe obrazul lui.

Pozele sunt prea brute, prea decolorate ca să ne surprindă cum eram. Sunt mijloace profane nedistribuite în povestea asta.

Şi înainte de a mă certa părinteşte, vă rog să vă imaginaţi cum eram pe puntea vaporaşului, în lumina rozalie a apusului pe Sena şi umbra turnului . Peisajul. Cum cupluri se aşezau cu spatele la el -peisaj, în blitzuri nesatisfăcute, rânjind artistic obiectivului. De aparat, că zâmbetele nu se formează la ceafă. Iar noi stăteam, cu noi în braţe, trăindu-ne momentul, fără a-l încredinţa unei maşinării. Că suntem prea săraci să ne permitem…

Fără intrări la muzee, fără maratonul Franţei în 3 zile, fără bătături în tălpi. Aşa că, dacă aveţi vreun gând să vizitaţi Parisul un weekend, ascultaţi încoace. Luaţi transport la metrou şi RER pe zonele 1,2 şi 3. A costat vreo 18 euro pe trei zile, parcă. Şi am mai avut şi un pass de o zi pe o bărcuţă. În stilul hop on/hop off. Şi , în rest, am luat străzile la pas. Cu pauze de cafeluţe pe la colţuri de terase. Sau la adăpost de ploaie, cu fundul în nisip, pe malul Senei…


« Previous Entries Next Entries »