ŞI BLONDELE GÂNDESC

Ieri am descoperit modificarea, da’ cică e de câteva zile.

Calendarul iniţial era doar unul provizoriu, el fiind definitivat cu schimbări majore. Adică, preselecţiile se mută în vacanţa studenţilor, imediat după Paşti, iar şedinţa de briefing şi primul tutoriat la sfârşitul lui aprilie. Şi să nu uităm de prezentările finale, din 18-19 mai. Astea sunt datele acelea, la care e obligatorie prezenţa fizică a tuturor membrilor echipei.

Să nu ziceţi că nu v-am zis. Ca să vă planificaţi viitorul în funcţie de priorităţi. Şi să nu vă pară rău de alegerile făcute

Până în 16 aprilie e verde pentru înscrieri. Eu am participat anul trecut într-o formulă de care îmi este deja demult dor: 4 rockeri şi-o blondă. Ne-am găsit nume, ne-am spart creierii, ne-am certat şi “râs” în repetate rânduri…ca, în final, să ne facem de râs. Dar nu medaliile-au contat, ci celelalte premii. Şi, credeţi-mă, au fost considerabile.

Despre Olimpiade:

• mai tehnic aşa: vă trebuie o echipă de 5 persoane (nici mai mult , nici mai puţin) care să fie integral prezentă la interviul de preselecţie, la briefing şi prezentările din final. Altfel e descalificată.
• în rest, mergeţi pentru fun, nu trageţi cu dinţii pentru altceva, gen joburi şi impresii artistice. Şi totul va fi bine când vine de la sine.
• medalia nu e garantată, însă sunt altele care vin la pachet: eu mi-am făcut o grămadă de prieteni, cu unii încă ţin legătura .
• Olimpiadele mi-au schimbat viaţa? Cu siguranţă, într-un fel foarte indirect, dar precis al naibii. M-am îndrăgostit de Bucureşti. A fost prima dată când am întâlnit dincolo de trafic, praf şi piţipoance, creierele acestui oraş. Şi, de atunci, ţinem legătura.
• Nu ascultaţi de cei care critică evenimentul. Se poate să aibă dreptatea lor. Însă Olimpiadele sunt frumoase dacă ştii cum să te uiţi la ele.

Poate ne vedem pe-acolo :=)

Despre povestea al cărei final îl vom afla vineri. Şi ştiţi ceva? M-aş duce liniştită acasă şi fără el. Pentru că ştiu cât de tare mă întristează finalurile pe mine. Doar cheful nu l-aş rata Şi pentru că aş putea continua să cred că încă mai urmează ceva…

Azi stăteam cu băieţii la masă, după prezentări. Şi treceam în revistă, de fapt, în capul meu blond, toate câte le iau de la Olimpiade. Şi dincolo de dimensiunea “ştiinţifică” a evenimentului, pentru mine a fost o joacă. Ce m-a costat stagii pierdute la şcoală şi un stand-by prelungit al vieţii din Cluj.

Iar cea mai interesantă parte a întregii experienţe a fost să ma observ pe mine însămi în raport cu toată lumea asta nouă, pe cealaltă lăsând-o într-un sertar la păstrare. Şi tare mi-e teamă că s-a murat între timp!

Mă pliez periculos de bine pe situaţie, dar şi când începe să nu mai îmi placă, reacţionez cu o violenţă agresivă. Pentru că sunt obişnuită să fac ce îmi place. Şi pentru că nu sunt obişnuită să ştiu ce îmi place.

Prima ţine de educaţie, a doua ţine de mine.

Simfonie de idei -prima parte

- GREENHORNS în acţiune-

În imaginea asta eram mai tineri cu o zi, tone de cafea şi litri de Cola. Şi cutii de tutun, într-un caz izolat. Şi mult, mult mai odihniţi

p.s. Gheghe era cocoţat, pe undeva. El face poza.

În ultimele 48 de ore, am dormit nici 9. Încep să pierd din coerenţă, dar nu din agilitate Prietenii ştiu de ce. Şi juriul observă.

Bună, numele meu e Miruna Şi ştiu… Îmi place prea mult!

[ Mai intai imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, m-am obisnuit chiar bine cu ele, dar calculatorul meu s-a saturat probabil si e intr-un repaus de caciulitze si punctulete grafice. Asteptam si ne dorim o insanatosire grabnica.]

In cadrul Olimpiadelor Comunicarii, dincolo de faptul ca ne jucam de-a advertiserii -ca sa fiu si eu in trend- , putem participa si la concursul de bloguri. Inca nu m-am hotarat daca e intelept sa ma inscriu. Motivele sunt obiective. Femeile au gura prea mare si blondele, degetele prea ascutite.
Am scris un post mai incisiv decat limita linguselii si au sarit oamenii la beregata. Unii taman din juriu, ca nu mi-am putut gasi si eu pe altii de care sa ma iau. [Aici gasiti postul] Iar, din punctul meu blond de vedere, tastatul e “de amoru’ artei”. In cel mai non-ironic sens al expresiei. E pentru sufletul meu si a celor care ma tolereaza pe monitoarele lor. Stiu ca, uneori, va beti cafeaua de dimineata cu mine.
Si nu e deloc pentru competitie. S-a nascut inainte de a sti eu ce inseamna Razvan Matasel sau Cristi Manafu. Si va muri mult dupa incheierea Olimpiadelor. Care editie, nu stiu :p

Oricum, de curiozitate am aruncat un ochi peste formularul de inscriere, sa vad si eu cu ce se mananca. Si am dat peste categoria “funny”.
Si ma gandeam… oare sunt si funny uneori? Sau ma rezum la patetism si crititca. Si semnez “printesa mofturoasa”. [aikisan are o filozofie din acelasi camp lexical]

Si daca sunt macar o data pe luna haioasa,
ce ati trece la categoria “cel mai comic articol”?

Sincer. Vorbesc serios.

p.s. Merci fain. Nu numai pentru raspunsul la intrebarea asta, ci si pentru cei 1000 si ceva de vizitatori pe profil. De fapt, nu inseamna nimic. Dar pentru mine conteaza.

Mi-a plăcut mult. Am interacţionat, am observat şi am analizat.
Am văzut exemple. Iar puterea lor e mare.

Am băut nes, dar am ratat sărăţelele . Mi-a plăcut Adriana Săftoiu. Mult de tot.
În politică nu mă bag, dar printr-o excepţie, am pus o întrebare. Ca să mă bag şi eu în seamă. :p
Iar nu ceea ce mi s-a răspuns (sau NU mi s-a răspuns), ci modul în care s-a întâmplat asta mi se pare relevant.
Alte nume implicate în discuţii: Bogdan Olteanu, Victor Ponta.
Dar mai multe, pe www.greenhorns.wordpress.com.
Mi-am făcut flotant acolo. Măcar o vreme.
(dar nu îmi place şi nici nu mă descurc să postez şi imagini.grrrrrrr)

Si ataca in valoare de 50 RON in 48 h si 2 puncte de penalizare.
Si unde e Superman cand ai nevoie de o minune?! Cica 65km/h in localitate.
Inainte de a intra in minunatul sat “european” [ca asa scrie pe placuta], Unirea, stiam deja ca e politia mandrei patrii la vanat, ca doar m-au blitzuit masinile de pe contrasens, puternic. Ce nu stiam, e ca prada urma sa fiu chiar eu.
De obicei merg regulamentar, promit. Tocmai pentru a evita concentrari auxiliare la semnalele celorlalti soferi sau radare plasate,etc. Nu ma grabesc, imi place la volan.
M-a trezit ala din mijlocul gandurilor incurcate, m-a tras pe dreapta, si, in slow motion -ca sa zic asa- am oprit motorul, am deschis usa, a bolborosit el ceva, i-am oferit sa se serveasca din actele mele, sa caute ca eu nu ma pricep. Eu doar stiu ca sunt in regula. La acte, nu la altele.
Mi-a zis ca am depasit viteza -lucru confirmat si de un radio vorbitor la comanda. Cica : stiti ca ati depasit? de ce ati depasit?
De ce te vei fi facut tu politai, nenea, gandeam cu neuronul meu blond prins la inghesuiala. Ce sa depasesc,domne, eventual limita inferioara de IQ posibil, cum mama naibii m-or prins cand eram avertizata, blitzuita, semnalata . Uite ca si visele costa cateodata. Mai ales, la volan.
M-a pasat la alt nene, mai in varsta si mai mustacios decat asta primul. Si mai binevoitor, totodata. Dar insuficient de binevoitor, ma-ntelegeti…
Isi ia pixul si-o hartie si incepe sa mazgaleasca. Amintiri din copilarie. Hiu, stie sa scrie! Am o sansa sa ma inteleg cu el -mi-a trecut o clipa prin acelasi neuron de mai sus.
Dar, deja perspectiva taclalelor cu Politia romana, a prelungirilor si pauzelor dintre reprize ma inspaimanta puternic. Mai ales ca, in final, tot la 11 metri se ajunge. 11m de discutii fara rost. Si despre vopsea de par si oja de unghii rezist sa vorbesc mai mult. Si oricum, nu are sens sa stau sa explic ce fara rost e sa stea la vanat, in loc sa stea in locuri strategice ca sa foloseasca lumea si pedala aia din mijloc, nu numai aia din dreapta. Si sa mai salveze cate una-doua vieti nenorocite pe ici pe colo, in punctele esentiale.
Am continuat traseul, calma, in bataia soarelui, in sunetul muzicii si vocalizele laringelui. Pana cand m-am enervat.
Unde era limita de 40km/h… si unde eu o respectam… si unde NUMAI eu o respectam, de ziceai ca m-a uitat Dumnezeu pe sosea, apare un ditamai tirul in depasire. Coincidenta face sa fi fost taman intr-o curba, pe linie continua , cu trafic din sens opus. Norocul face ca n-am murit. Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti.
Urmatorul catun cu pretentii si taxe de oras. Prima caruta. A doua caruta. Asta imi si taie calea traversand soseaua. Poate avea calul ceva nevoi speciale si urgente. Sau poate avea birjarul, sau cum sa-i zic, ceva lipsuri la mansarda. Ma scuzati, acolo la ei nu s-au descoperit inca “mansardele”. Ca sa nu zic ca nu exista.
Si uite-asa, concluzia creata a infractorului -contravenientului,de fapt- e ca nicicum nu-i bine in tara asta.
Si sincer va spun, prefer sa fac depozite in contul politiei decat slujbe la cimitir.
Pacat ca si ea, politia, tot asta urmareste -verzisori in conturi,sau mai bine -in buzunare- si nu prevenirea slujbelor de vesnica pomenire. Dumnezeu s-o ierte!

aşa a sunat prima întrebare pentru mine. A fost un fel de Da’ tu ce cauţi aici, fătucă?

Aş fi răspuns că prima iubire nu se uită niciodată, aş fi vorbit despre kinderii de la Antenă -care am strălucit odată, despre Sibiul meu şi lalelele primite de la mama. Aş fi început să torăi în germană şi să-i rog să mă salveze. Să-mi cumpere şi mie o haină colorată şi să mă dezbrace de precauţia cu care mi-am planificat viaţa.

Dar mi-am înghiţit gândurile când am conştientizat că, mare parte din ceea ce sunt azi, am modelat în facultate. Că larg mi-am deschis ochii. Şi mi-am îndreptat privirea spre noi direcţii. Că tocmai paradoxul combinaţiei medicină-comunicare face diferenţa. Şi că departe de a fi un handicap, l-am transformat într-un atuu.

Probabil, m-au salvat fără să ştie. Am înţeles că nu mai trebuie să aştept…

Brainstorming. Momente de sclipiri. Şi idei proaste. Liste scrise şi creioane mestecate. Turbo-viteze şi pauze de Southpark.

Ideea era să construim o campanie de promovare a imaginii Poliţiei Române în ochii tinerilor. Tema în sine a fost mare provocare, mai ales că unii dintre noi sunt şi şoferi, mă înţelegi…

Ăsta e spotul video. Aveţi voie să râdeţi. Oricum, mergeţi încruntaţi dimineaţa la serviciu, aşa că…dacă nu acum, atunci când?