ŞI BLONDELE GÂNDESC

În afară de faptul că dormisem nici 15 ore în ultimele 4 zile şi că aveam o dispoziţie căcăcioasă, mai şi ploua afară.
Iar în dimineaţa de mers la Preselecţie -cum nu era să mă prezint în obiectul vestimentar favorit, pijamaua – constat că e frig afară şi vreau maieu. Ciuciu maieu, îmi luasem doar un tricouaş de bumbăcel care la momentul ala mă enerva puternic pentru că era lărguţ croit şi nu stătea lipit de şale. Care dacă…mă-nţelegeţi nu stă unde trebe la şale, se instalează frigu-n oase şi îngheţul la neuroni. Tâmpit moment. Ameţită copilă.
Rezolv problema, cerşind de la mama, care trebuie să aibă grijă de ea, dar mai întâi de toţi ceilalţi. Noroc că nu suntem mulţi
Mă urc pe tocuri, trag fermoarul, caut sacoul. Bolborosesc ceva de sănătate, mă enervez numa’ bine să mă trezesc de tot şi cerşesc tot de la mama o salvare. Noroc că e ea slăbuţă şi cu gusturi bune. M-am înfăşurat în haina ei şi-am luat-o la pas.

Cel mai rău mi-e ciudă când n-am pe cine da vina.

Vizitez capitala de mult. Şi des. Pentr că aici am neamuri. Neamuri din alea de ţi-e drag de ele, de te duci numa ca să mai faci un update interuman, şi nu că n-ai cu cine petrece Crăciunul sau unde merge în concediu.

Însă, de data asta motivul prezenţei mele aici a fost unul de interes personal. Olimpiadele Comunicării.

4 băieţi şi blonda gânditoare au luat capitala de coarne şi traficul la trântă. În ceea ce priveşte traficul, însă, singura pusă la pământ a fost răbdarea nostră.

Ideea e că ne-am descurcat, cu toate talentele mele de femeie la volan. Şi cu toate antitalentele de orientare turistică. Şi mi-am auzit şi laude. Te simţi bine ca fată între 4 băieţi. Ca singura fată :p

Prima luptă, fusese căştigată: am găsit locaţia. Şi loc de parcare. Mai prost am stat la identificarea uşii de intrare, dar asta să nu mai ziceţi la nimeni, că după atâta laudă, dă prost.

Şi chiar mai slabi am fost la capitolul rezistenţă fizică şi acrobaţii pe noroi. Noroc că eram cocoţată pe nişte tocuri de “numai” vreo 10cm, că altfel aş fi fost în contact uniform şi permanent cu solul mlăştinos. Vorbesc tot despre zona CASA PRESEI, să nu credeţi că am trecut la capitolul “capcanele junglei”,din seria “epoca noroiului”.

Roşii în obrăjori şi cu pulsul agitat în carotidă, am găsit minunea. Ne-am dat un refresh şi am încercat să ne ţinem ochii deschişi şi minţile aerisite.