ŞI BLONDELE GÂNDESC

Din toată experienţa mea de bătălii duse împotriva celulitei (şi pe vremea când lucram la ELLE am testat multe arme, promit!) şi din toate experienţele prietenelor mele, cred că pot exprima o părere în cunoştinţă de cauză: celulita nu e o boală incurabilă. Dar e un vrăjmaş bătrân, oricât de tânără ar fi fata.

Mie mi-a apărut târziu de tot primul semn de celulită pe buci, eram deja la a ţâşpea cură de slăbire (într-o perioadă de prea puţin timp ca să pot mărturisi fără să trimiteţi pe cineva să-mi care pumni la primul colţ), de şi eu mă bănuiam c-aş fi imună ori că e vreun virus pe care nu l-am achiziţionat împreună cu batoanele de ciocolată. Şi m-a ţinut mai mult decât am meritat, iar când m-a plesnit, m-a plesnit înfloritoare. Aspectul însă nu m-a preocupat prea mult, până m-am făcut beauty editor şi celulita NU mai era în job description. Ce am învăţat atunci, după discuţii cu oameni care au studiat-o, avut-o, terminat-o, recăpătat-o, recuperat-o şi, cel mai important, re-educat-o:

• Împotriva celulitei funcţionează doar o singură chestie. Pe de o parte, o poţi rezolva singură acasă, pe de alta, trebuie să îţi duci bucile la salon. Există aparate cu tehnologii care reduc stratul de celulită şi-l topesc de tot, dacă are sub un metru adâncime. Despre şedinţele astea promit să mai scriu, că am concluzii importante. Însă sfânt este masajul ăla cu cremă anticelulitică. Prea simplu să fie adevărat, dar destul de greu, fizic vorbind, să-l faci. Dada, masajul ăla de după duş. Cremele anticelulitice nu sunt poveşti. Complicăciunea e că nu te dai o dată şi gata cu celulita: uite-o, nu-i! Cine se plânge de o cremă anticelulitică (una bună, nu din cele care ard pielea până să ajungă la celulită!!!) nu a folosit-o corect. (E ca la pilulele anticoncepţionale: dacă îţi ajunge o folie 3 luni şi-apoi rămâi gravidă, nu pastilele sunt proaste!) Perseverenţa e cheia succesului. Grijă doar la pielea atopică, citisem undeva că reprezintă o contraindicaţie. Cel mai bine: întrebaţi medicul, că vă lămureşte precis.
• Mişcarea nu-i face nimic celulitei, dar ajută fundul să se obrăznicească. Mişcarea creşte tonusul. Altfel stă carnea pe tine, dar celulita… tot aşa. Ce face însă sportul este să redistribuie formele şi să „maseze” din interior stratul adipos organizat în celulită, într-un fel în care nu va ajunge nici o cremă, nici un aparat, niciodată. Într-un program de redimensionare corporală e foarte important. Evitaţi electrostimularea, chiar dacă face minuni. Mie mi se pare dubioasă, deşi am văzut efecte evidente şi foarte rapide după ea. Ce nu ştiu însă sunt efectele secundare…
• Nici dietele nu acţionează asupra celulitei, dar merită încercate. Vorbesc de mese echilibrate, nu de nebunii în 5 paşi simpli sau zero porţii de carbohidraţi. Alimentaţia e singura care reglează greutatea corpului, ţineţi minte de la mine. Sportul transformă greutatea (în sensul că poate creşte masa musculară şi o poate scădea pe cea de grăsime), iar masajul reduce din centimetri exact acolo unde vrei. Dar trebuie să vrei cu încrâncenare. Atenţie, asta NU ÎNSEAMNĂ VÂNĂTĂI!

Am scris istoria celulitei fiindcă zilele trecute am primit un Superlike pe facebook, de la Tomata, pentru perseverenţă în lupta pro purtarea fustelor scurte drăguţe vara asta!

 E o aplicaţie Nivea (pentru promovarea cremei Q10 Cellulite), unde se dau sfaturi&trucuri legate de războiul anticelulită. Şi aşa s-a trezit beauty editor-ul din mine! Concluzia e să nu dai o plăcere de moment pe plăcerea finală (iar fusta e doar o parte a acesteia ). Şi că cel mai bine funcţionează sinergia celor 3 M: mişcare, mese echilibrate şi masaj. Iar prin acest articol transmit profunda mea admiraţie pentru toate surorile de suferinţă, fie ele blonde sau brunete, care nu au renunţat. Care merg pe plajă şi-şi lasă celulita acasă. Ştiţi de ce? Fiindcă asta e o luptă continuă, iar victoria se câştigă în fiecare zi, la fiecare pas şi cu toate acele înghiţituri lipsă. Vrăjmaşul o fi bătrân, dar nu se lasă uşor. Şi are mai mult antrenament decât o şedinţă la sală.

Săptămâna trecută am primit o propunere pentru a “juca” într-o piesă de teatru pe facebook. Ce credeţi c-a ieşit?

Repetiţiile ne-au luat mai mult decât credeam iniţial, asta fără legătură cu vreo culoare a părului meu. Am muncit mult, ca să încurcăm cât mai tare replicile şi să ne facem cât mai bine de râs. Nouă ne place în lumina reflectoarelor, că doar de aia suntem bloggeri. Exceptând atunci când pun alţii luminile pe noi şi devine puţin stresant, că nu suntem obişnuiţi. De fapt, vorbesc în nume propriu, deşi nici colegii Ciubotaru şi Piticu nu sunt tocmai cei mai modeşti oameni pe care-i cunosc.

Piesa se numeşte “3 bloggeri în 3 acte”, fiind inspirată din Creditul Divers în 3 acte de la BCR. E vorba de un credit de nevoi personale, pentru a cărui aprobare sunt suficiente doar 3 acte. (Când vine vorba de acte, dictonul e “less is more!”, şi nu mă întrebaţi pe mine ce părere am, că de juma’ de an mă lupt cu birocraţii internaţionale! Că nici cu enlgezii nu mi-e ruşine.) Deci 3 acte. Plus, un voucher de 200 ron, cadoul BCR-ului, cât să nu intri în banii de credit când sărbătoreşti aprobarea.

Toată piesa în mişcare o găsiţi pe facebook.
Mulţumim producătorului, sponsorului şi bunului Dumnezeu pentru c-a inventat vopseaua blondă! Şi nu fiţi timizi cu aplauzele şi roşiile dumneavoastră. Primim de toate.

p.s. Cât mi-ar fi plăcut să ne chiar întâlnim în piesa asta şi offline, că tare mi-e dor de co-actorii ăştia doi! Deşi eu sunt mai frumoasă decât ei. Şi mai modestă, că tot nu ştiam cum să zic.

În clasa a şasea purtam tricourile lu’ tata, fiindcă erau cele mai largi din casă şi singurele care-mi ascundeau aproape bine ceea ce mai târziu urma să fie o pereche de sâni. Nu înţelegeam de ce doamnele poartă genţi, aceste atârnătoare care mai mult încurcă decât ajută, şi mă juram că n-o să fac asta niciodată. Tot cam pe-atunci refuzam să mai port bluze cu mânecă scurtă, fiindcă aveam un păr negru şi lung pe antebraţe. Şi când mama m-a dus la epilat, tata a făcut scandal şi eu am fugit într-un picior de la cosmeticiană. Jurându-mă să îndur pantaloni şi mâneci lungi toate verile de-atunci înainte.

Niciodată nu am fost genul “băieţoasă”. Întotdeauna am avut părul lung şi mama mă îmbrăca şi-n casă în rochiţe. La grădiniţă, desenam prinţese cu talii subţiri şi pantofi cu toc înalt. Nu-mi plăcea să pun mânuţele pe nimic ce presupunea să le murdăresc, cum fac toţi copiii. Şi mereu mă jucam de-a mama şi copilul sau de-a şcoala. Îmi amintesc că abia aşteptam să cresc, ca să fac un copil al meu. Şi că nu pricepeam de ce durează atât.

Apoi timpul a trecut şi-am pus mâna pe cartea care mi-a deschis ochii şi m-a făcut să mă îndrăgostesc de mine. Se numeşte simplu “Cartea despre femei”, din seria Osho. Şi-am început să iubesc acest dar, pe care l-am primit fără să-l merit: acela de a fi femeie.

Fiindcă în clasa a şasea aveam ce ascunde sub tricourile largi. Şi fiindcă pentru mine s-au inventat cosmeticienele. De la care plec întotdeauna ca nou-născută. Dar a trebuit să treacă timp ca să nu mai simt durerea, ci pielea fină de după. Fiindcă pentru mine, ca femeie, s-au inventat dantela, poezia şi parfumul. Fiindcă pentru mine există lumea modei şi diferite sortimente de ciocolată. Fiindcă pot purta fustă sau pantaloni şi arăta la fel de elegantă. Fiindcă pot fi blondă. Şi mă pot pisici, căci glasul îmi permite. Când situaţia o cere.

Fiindcă am trupul mai mic decât al omului pe care-l iubesc şi încap perfect la el în braţe. Fiindcă pot fi sexy într-un tricou lălâu. Şi fiindcă mă pot uita, cu aceiaşi ochi, şi inocent şi ştrengăreşte. Fiindcă pot sta comod picior peste picior şi nici nu-mi creşte păr pe faţă. Fiindcă pot fi independentă şi puternică, dar răsfăţată în acelaşi timp. Fiindcă nu am nevoie de un bărbat să mă facă doamnă. Dar cu onoare aş fi una pentru el. Fiindcă, pe măsură ce cresc, mi-e tot mai puţin greu să las desertul în farfurie. Şi echilibrul se-nvaţă, obiceiurile se-mbunătăţesc, iar “baby-fat”ul din obraji se duce.

Fiindcă la 30 de ani voi fi fabuloasă, distinsă şi mult mai frumoasă. Fiindcă văd alte femei ca mine, care au companii din top 500 Forbes şi familii reuşite acasă. Ceea ce înseamnă că se poate. Şi nu ştiu dacă ţine de feminitate sau nu, dar e un fel de a şti lucrurile dinainte să se-ntâmple. Că mi-a plăcut băiatul, înainte de-a vorbi cu el. Că sună telefonul şi când e pe silenţios. Iubesc să fiu femeie, când beau cafele cu alte femei. Când facem analiza firului despicat în patru şi desfăşurat în ore întregi la telefon. Noi, femeile, avem un sistem de sprijin reciproc doar de noi ştiut. Bărbaţii îl vor putea doar critica, fără a-l înţelege vreodată cu adevărat.

Iar cu mintea de copil îmi iubesc trupul de femeie. Acest templu tăcut, care-mi va face cel mai mare cadou pe care-l voi fi primit vreodată. Cel care ştie să ocrotească fără ca nimeni să-l fi învăţat cum se face. Acesta e trupul de femeie. Poate mai multe decât femeia care îl poartă. O inteligenţă superioară îmbrăcată în chip de damă. Una, care odată accesată, face schimbări ireversibile în conştiinţa ta afectivă. Te transformă în mamă.

Deci iubirea asta e doar la început.

—————-

Acest articol a fost scris cu ocazia zilei de 8 Martie şi a petrecerilor organizate de Redd’s pentru a sărbători feminitatea. Iar pe facebook se lasă cu premii: 35!!! de perechi de pantofi Sepala by Mihaela Glăvan. Trebuie doar să fiţi mândre că sunteţi femeie. Şi să spuneţi de ce.

Doi medici renumiţi din Turcia, specializaţi pe oncologie şi sănătatea femeii, vor susţine miercuri, în Bucureşti, o sesiune de consiliere medicală, dedicată pacientelor cu cancer ginecologic.

Deşi mi-aş dori ca acest subiect să vă ocolească la fel cum luna ocoleşte pământul, să nu vă intersectaţi niciodată cu el dincolo de bloguri, reviste sau filme artistice. Dar mi-aş dori să fiţi atât de înţelepte şi curajoase, încât să aveţi maturitatea de a vă informa şi de a vă îngirji. Ştiţi, iubirea pentru cei dragi nu se manifestă numai prin grija faţă de ei, ci şi faţă de voi însevă.  Fiindcă prima condiţie e să fiţi lângă ei, în sănătate şi bucurie.

Întâlnirea nu e una între doctori (deşi toată lumea e invitată), ci e una între medic şi pacientă. Va avea loc la Hotelul Marriot (salon A), la ora 14. Cei doi medici (Fatih Güçer, M.D. Assoc. Prof. Obstetrică şi Ginecologie şi Necdet Üskent, M.D. Profesor de Hematologie, Medicină Internă şi Oncologie Medicală) vor vorbi despre cele mai noi descoperiri medicale, în special în privinţa tratamentului cancerului de col uterin şi vor spune poveşti fără sfârşit, ale pacientelor care au avut parte de continuări frumoase chiar şi după boli urâte. Cred că exemplele pozitive sunt cele de care avem cu adevărat nevoie! E singura parte din statistici care ar trebui să ne intereseze, de fapt.

Iar, la final, doamnele prezente în sală vor putea sta de vorbă personal şi privat cu domnii doctori, în cadrul unor discuţii individualizate.

Dacă vreţi să fiţi miercuri acolo sau ştiţi pe cineva căruia i-ar fi de folos consilierea aceasta, sunaţi astăzi sau mâine (între 10 şi 18) la 021.207.00.50, pentru a rezerva un loc. Participarea e gratuită, dar  este obligatorie programarea telefonică în prealabil.

* Fatih Güçer şi Necdet Üskent sunt reprezentanţi ai Anadolu Medical Center, care furnizeaza expertiza de specialitate de cel mai inalt nivel şi tratamente de ultimă generaţie în oncologie şi sănătatea femeii. Centrul a fost reacreditat recent (iulie 2011) de Societatea Europeană de Oncologie Medicală, ca o dovadă a excelenţei Centrului Oncologic. Din 2002, Anadolu Medical Center este afiliat al Johns Hopkins Medicine, una dintre cele mai prestigioase instituţii medicale ale lumii, cu peste 100 de ani de expertiza.

Sănătatea e starea de normalitate. Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună altceva. Please RT.

foto

Bine ne-am regăsit după Crăciun, frazele astea de început sunt ca introducerile comentariilor la română: fermecătoare, dar toate la fel. Deci, să trecem peste. Şi să vă povestesc despre cadoul pregătit pentru finuţa mea de doi ani şi jumătate. Nu sunt un fan al copiilor mici şi nu mi-e greu s-o recunosc. Nu sunt un fan al strâmbăciunilor şi smiorcăielilor pe care se simte lumea obligată să le presteze în faţa acestor fiinţe lipsite de ajutor şi vocabular, nu voi pune niciodată un copil să-mi spună poezii sau “ceva” în limba germană şi nici nu îi voi dărui hăinuţe. Reminiscenţe din prima copilărie, când cele mai tari cadouri primite erau pufarinele şi caramelele! Că jucării aveam şi noi în România, iar de frig am suferit întotdeauna, oricât de gros m-ar fi îmbrăcat mama. Ce n-aveam noi erau Toffees, Milka şi chestii învelite în staniol colorat, în general. Dar, de această una bucată copil îmi place mai mult decât pot vreodată să recunosc acilea pe blog, din motive de păstrat reputaţia. Să zicem c-o visez noaptea…

Săptămâna trecută am sunat-o în mod expres pe asta mică a mea de departe, s-o întreb ce să-i aducă naşa ei din Anglia. O cheamă maică-sa la telefon şi-i spune:

-Potoleşte-te şi hai, că-i naşa la telefon! Cât de scumpă poate fi o voce de copil isteţ la telefon nu vă pot explica. Decât că e pericol de inundaţii, căci eu mă topesc de fiecare dată. Şi o întreb, ca între doi oameni cu limbaj articulat şi deget opozabil (însuşiri de care copilul a dat dovadă.)

-Ce să-ţi aducă naşa, când vine peste două săptămâni?

(fără să se gândească sau să i se şoptească:) Un cadou. (remarcabilă lipsa de lăcomie; la mine, ar fi fost 3 pungi de caramele, vreo tonă de Milka şi, de restul locului în bagaj, nişte stanioale sclipicioase)

-Da’ cu ce să fie cadoul?

-Cu Abă-ca-Zăpada. (am intuit, desigur, cunoscând pasiunea copilului pentru poveste şi, mai ales, pentru pitici)

-Da’ ce-nseamnă să te potoleşti?

-Nu mă-nteresează…

Topiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiire…. Limbaj articulat şi deget opozabil, după cum spuneam. Grozavă replică, aş fi vrut să văd, în momentul ăla, faţa mamei copilului.  Care e o scumpă şi ea, că doar scumpetea asta circulă-n familie.

Uite-aşa am ajuns la pitici. Avem un Disney Store acia aproape. Şi cum mi-s eu aşa nehotărâtă de fel, prima dată când am fost acolo, am văzut un Mutulică puţin cam hidos, care nu m-a convins. Ştiam din surse sigure, că ăsta e piticul câştigător. (Şi ştiţi de ce mi se mai pare copilul ăsta inteligent? Fiindcă e fascinat de pitici; eu… eram de prinţ )

 Data viitoare: nici urmă de Mutulică. Următoarea dată nici atâta, şi tot aşa, ca-n bancurile alea seci. Pare-se că Mutulică e o specie pe cale de dispariţie. M-am împrietenit cu toate exemplarele de angajaţi din magazinul ăla, am făcut schimb de numere de telefon şi am obţinut informaţii de backstage despre marfa nouă adusă în stoc. Ceea ce se întâmpla în fiecare noapte. Ceea ce mă ducea în fiecare dimineaţă înapoi la magazin. L-am disperat şi pe el, care, în Ajun de Crăciun, când s-a trezit cu mine disperată în magazin, dar fără pitici (le schimbaseră raftul), a zis că problema devine serioasă şi e cazul să se ocupe personal. Astfel încât s-a trezit întrebând “Do you have any midgets?” Am râs cu toţii, dar nici urmă de Mutulică. Mai aveam o speranţă pentru luni dimineaţa, când, după Crăciun, mă gândeam eu că lumea se vindecă de febra cumpărăturilor şi şansele unui Mutulică îmi cresc considerabil.

Doar că, după nebunia Crăciunului, vine nebunia reducerilor. De la 6 dimineaţa!!! Să fi văzut ce de oameni care s-au trezit cu noaptea-n cap, ca să dea iama-n bunăciunile la jumătate de preţ! Doamne! Pe la vreo 11 m-am pornit spre magazin, deja de pe stradă vedeam oameni cu pungi enorme pe care scria SALE. Ok.. Iar în oraş… mda, raftul meu de pitici era devastat. Cineva a dat iama în micuţii acondroplazici. Mutulică era deja o discriminare de care m-am simţit vinovată, căci acum nu mai alegeam, ci culegeam literalmente. Doar că, ghici ce! Când mă uit la preţ: piticii mei se înjumătăţiseră în lire!

Şi , uite-aşa, am făcut din unul, doi pitici (ghici care)! Acum, i-aş spune copilului că un pitic e practic de la Moş Reducere. Doar că, ştiţi cum copiii înregistrează tot la vârsta asta..? Mi-e teamă să nu fiu apoi acuzată de a fi instaurat tradiţii post-creştineşti. Hm, deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi mult mai ieftin… Dumneavoastră ce v-aduce Moş Reducere ăsta? Asta, doar dacă aţi fost cuminţi şi n-aţi sacrificat întreg bugetul în numele Crăciunului.

—————————–

Pfoaaa, ce ditamai postul. Mă iertaţi, dar, de la atâta sărbătoare, am rămas nescrisă.

Zilele trecute anunţam pe facebook că urmează marea întâlnire. Că merg în oraş să mă întâlnesc cu Moş Crăciun. Ceea ce înseamnă o listă imaginară cu corespondenţi foarte reali din imediata mea apropiere şi familie, care au fost foarte cuminţi tot anul şi care aşteaptă ceva de la Moş.

Şi uite-aşa eram eu în toiul întâlnirii, Read the rest…

În contextul unor campanii umanitare în continuă desfăşurare şi dezvoltare, când nici nu mai ştii ce să iei şi ce să laşi, dar mai ales cât să dai, din cauza unor atât de numeroase „cazuri”, în contextul în care lumea nici nu mai reacţionează de la suprasaturaţie, cred că nici nu mai ştim ce e rău şi ce e bine, la fel cum dumneavoastră nu mai ştiţi despre ce e vorba în fraza asta de doi metri. Cert e că poveştile triste nu ne mai emoţionează. E ca atunci când îmi plăceau mie mult de tot găluştele în supă, de îmi făcea mama în fiecare zi, după care imediat şi-au pierdut efectul „wow”. S-a dus factorul spectaculos şi impresionant, că am ajuns, de nici supele nu mai îmi plac, ba nici pe verişoarele ciorbe nu le mai sufăr. Read the rest…

Nu ştiu dacă „All I want for Christmas is you” ar trebui să expire vreodată, doar fiindcă se întâmplă să consideri că nu îţi mai poţi dori ceea ce deja ai. Nu ştiu dacă se poate să „deja ai” şi dacă e bine să te culci pe urechea asta. Nu ştiu dacă nu e trist să nu îţi mai doreşti de Crăciun cele mai minunate lucruri din viaţa ta, doar fiindcă se întâmplă ca ele să fie prezente deja. Ce, asta înseamnă că poţi renunţa oricând la ele?

Când mama mă întreba în alţi ani ce vreau de Crăciun, mereu îi răspundeam că ce-mi doresc eu nu se găseşte în magazine. Read the rest…

E oarecum ruşinos ce fac; sper că Lavinia, fosta mea colegă de la ELLE, nu se uită. Fiindcă vine moşul mai devreme, iar Roxana mă invită să-mi aleg 3 produse de pe biobeauty.ro. Mi-a zis demult chestia asta şi eu tot nu mă pot hotărî. Mi-e că atâta aleg, până culeg. Sincer vă spun, dintre toate aceste mărci de cosmetice bio, eu am mai folosit doar Cattier şi Weleda. Dar îmi pot alege oricare (alte) trei…

Ştiu că e ciudat din partea unui fost beauty editor să ceară sfaturi despre cosmetice, dar eu cred că cea mai stupidă întrebare e aia pe care n-o pui. Să vă zic ce mi-a făcut cu ochiul:

• soluţia asta micelară de la Cattier,
• iar Roxana mi-a recomandat acest  ser din uleiuri organice de la Balm Balm 
• şi această mască de faţă de la Aubrey Organics, fiindcă m-am plâns că mi se usucă pielea aici, de la vânt. 

Dar îmi suferă şi părul în toată blonzimea lui; deodorantul de la Weleda l-am mai avut şi ştiu cât e de fain, habar n-aveam că la Cattier există şi pastă de dinţi (a încercat-o cineva?)!!! Of, dă-i Mirunei un deget şi o să-şi dea seama că-i lipsesc şi celelalte patru! 

Deci, doamnelor şi domnişoarelor, dar desigur, şi domnilor! Ce să aleg şi ce să las? Iar dacă nu mă voi putea opri la 3, Roxana face pe moş Crăciunul colectiv şi oferă o reducere de 33%! Mi-a spus că tot ce trebuie să fac e să introduc (la observaţii( un cod promoţional înainte de a achita şi, gata, asta mă scuteşte de o treime din preţ. Codul respectiv e “miruna” (Later Edit: treceţi-l la OBSERVAŢII, iar site-ul va efectua reducerea manual), dar rămâne între noi, că duşmanii n-au voie să-l ştie! Folosiţi-l până pe 25 decembrie, cică atunci intră şi Moşul în vacanţă.

Şi dacă tot am fost aşa cuminţi anul ăsta, ce s-aleg?

• Faptul că diploma aia chiar înseamnă ceva; mi se recunoaşte în străinătate şi sunt pe picior de egalitate cu orice britanic din punct de vedere al pregătirii medicale, teoretic cel puţin.
• Faptul că ştiu engleză, germană şi (mai nou am descoperit că ştiu şi) spaniolă. Am vorbit cu mulţi englezi, cărora li se pare o mare pierdere faptul că nu cunosc şi alte limbi. Gândiţi-vă, atunci când limba ta maternă e cea globală, de ce să îţi mai spargi creierii?
• Viteza excepţională a internetului te face să te simţi mai mult decât european în România; la fel şi acoperirea reţelelor de telefonie mobilă. Acasă ne plângem că n-avem semnal plin pe Cheile Turzii, aici sunt zone în mijlocul oraşului, unde n-ai reţea. Nu vă puteţi imagina!
• OMV-urile : pe lângă cafeaua excepţională (Iulius Meinl, preferata mea!), au toalete decente şi atmosfera aia de Austria…
• Cinematografele ultra-moderne, cu singura menţiune că peste tot eşti la fel de obligat să îngheţi (sunt ceva reglementări internaţionale privind temperaturile, pe care n-o să le înţeleg niciodată şi o să le urăsc până la supremul îngheţ)
• Cărtureştii, un fel de Waterstone la scară mai mică, dar parcă la fel de dichisit
• prezenţa H&M. De-acum, turistele românce se pot relaxa! Fiindcă pot bifa şi alte obiective turistice de prin vacanţele în care purced, în afară de H&M-urile cu super-reduceri.
• Bulevardul Kiseleff – are parcă stil, nu-i aşa? (Deşi mi-e teamă să mă pronunţ la ceas de beculeţ şi împodobeală)
• Semafoarele cu timer,
•  Drive-ul de la McDonalds (eu îmi amintesc prima dată când am mâncat la unul din România, era la cel din Braşov, ne-a dus cu şcoala. Am luat toate ambalajele, le-am împachetat frumos şi le-am luat acasă, ca să le arăt alor mei)
• pişcoturile de pe anumite străzi -astea , ultimele trei, cred că sunt reminiscenţe ale anilor 90
• facturile plătite online
• felul în care arată oraşele de Crăciun
• şi anul 2007, care a pus Sibiul pe harta Europei

 LATER EDIT: De la Marian am aflat că intrarea la Bran se poate achita cu orice card din lume şi că studenţii cu legitimaţie valabilă oriunde în lume au reducere 50%. Cool! Deci vă provoc: cine găseşte cele mai multe motive pentru care se simte european în România!