ŞI BLONDELE GÂNDESC

Bine ne-am regăsit după Crăciun, frazele astea de început sunt ca introducerile comentariilor la română: fermecătoare, dar toate la fel. Deci, să trecem peste. Şi să vă povestesc despre cadoul pregătit pentru finuţa mea de doi ani şi jumătate. Nu sunt un fan al copiilor mici şi nu mi-e greu s-o recunosc. Nu sunt un fan al strâmbăciunilor şi smiorcăielilor pe care se simte lumea obligată să le presteze în faţa acestor fiinţe lipsite de ajutor şi vocabular, nu voi pune niciodată un copil să-mi spună poezii sau “ceva” în limba germană şi nici nu îi voi dărui hăinuţe. Reminiscenţe din prima copilărie, când cele mai tari cadouri primite erau pufarinele şi caramelele! Că jucării aveam şi noi în România, iar de frig am suferit întotdeauna, oricât de gros m-ar fi îmbrăcat mama. Ce n-aveam noi erau Toffees, Milka şi chestii învelite în staniol colorat, în general. Dar, de această una bucată copil îmi place mai mult decât pot vreodată să recunosc acilea pe blog, din motive de păstrat reputaţia. Să zicem c-o visez noaptea…

Săptămâna trecută am sunat-o în mod expres pe asta mică a mea de departe, s-o întreb ce să-i aducă naşa ei din Anglia. O cheamă maică-sa la telefon şi-i spune:

-Potoleşte-te şi hai, că-i naşa la telefon! Cât de scumpă poate fi o voce de copil isteţ la telefon nu vă pot explica. Decât că e pericol de inundaţii, căci eu mă topesc de fiecare dată. Şi o întreb, ca între doi oameni cu limbaj articulat şi deget opozabil (însuşiri de care copilul a dat dovadă.)

-Ce să-ţi aducă naşa, când vine peste două săptămâni?

(fără să se gândească sau să i se şoptească:) Un cadou. (remarcabilă lipsa de lăcomie; la mine, ar fi fost 3 pungi de caramele, vreo tonă de Milka şi, de restul locului în bagaj, nişte stanioale sclipicioase)

-Da’ cu ce să fie cadoul?

-Cu Abă-ca-Zăpada. (am intuit, desigur, cunoscând pasiunea copilului pentru poveste şi, mai ales, pentru pitici)

-Da’ ce-nseamnă să te potoleşti?

-Nu mă-nteresează…

Topiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiire…. Limbaj articulat şi deget opozabil, după cum spuneam. Grozavă replică, aş fi vrut să văd, în momentul ăla, faţa mamei copilului.  Care e o scumpă şi ea, că doar scumpetea asta circulă-n familie.

Uite-aşa am ajuns la pitici. Avem un Disney Store acia aproape. Şi cum mi-s eu aşa nehotărâtă de fel, prima dată când am fost acolo, am văzut un Mutulică puţin cam hidos, care nu m-a convins. Ştiam din surse sigure, că ăsta e piticul câştigător. (Şi ştiţi de ce mi se mai pare copilul ăsta inteligent? Fiindcă e fascinat de pitici; eu… eram de prinţ )

 Data viitoare: nici urmă de Mutulică. Următoarea dată nici atâta, şi tot aşa, ca-n bancurile alea seci. Pare-se că Mutulică e o specie pe cale de dispariţie. M-am împrietenit cu toate exemplarele de angajaţi din magazinul ăla, am făcut schimb de numere de telefon şi am obţinut informaţii de backstage despre marfa nouă adusă în stoc. Ceea ce se întâmpla în fiecare noapte. Ceea ce mă ducea în fiecare dimineaţă înapoi la magazin. L-am disperat şi pe el, care, în Ajun de Crăciun, când s-a trezit cu mine disperată în magazin, dar fără pitici (le schimbaseră raftul), a zis că problema devine serioasă şi e cazul să se ocupe personal. Astfel încât s-a trezit întrebând “Do you have any midgets?” Am râs cu toţii, dar nici urmă de Mutulică. Mai aveam o speranţă pentru luni dimineaţa, când, după Crăciun, mă gândeam eu că lumea se vindecă de febra cumpărăturilor şi şansele unui Mutulică îmi cresc considerabil.

Doar că, după nebunia Crăciunului, vine nebunia reducerilor. De la 6 dimineaţa!!! Să fi văzut ce de oameni care s-au trezit cu noaptea-n cap, ca să dea iama-n bunăciunile la jumătate de preţ! Doamne! Pe la vreo 11 m-am pornit spre magazin, deja de pe stradă vedeam oameni cu pungi enorme pe care scria SALE. Ok.. Iar în oraş… mda, raftul meu de pitici era devastat. Cineva a dat iama în micuţii acondroplazici. Mutulică era deja o discriminare de care m-am simţit vinovată, căci acum nu mai alegeam, ci culegeam literalmente. Doar că, ghici ce! Când mă uit la preţ: piticii mei se înjumătăţiseră în lire!

Şi , uite-aşa, am făcut din unul, doi pitici (ghici care)! Acum, i-aş spune copilului că un pitic e practic de la Moş Reducere. Doar că, ştiţi cum copiii înregistrează tot la vârsta asta..? Mi-e teamă să nu fiu apoi acuzată de a fi instaurat tradiţii post-creştineşti. Hm, deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi mult mai ieftin… Dumneavoastră ce v-aduce Moş Reducere ăsta? Asta, doar dacă aţi fost cuminţi şi n-aţi sacrificat întreg bugetul în numele Crăciunului.

—————————–

Pfoaaa, ce ditamai postul. Mă iertaţi, dar, de la atâta sărbătoare, am rămas nescrisă.

Zilele trecute anunţam pe facebook că urmează marea întâlnire. Că merg în oraş să mă întâlnesc cu Moş Crăciun. Ceea ce înseamnă o listă imaginară cu corespondenţi foarte reali din imediata mea apropiere şi familie, care au fost foarte cuminţi tot anul şi care aşteaptă ceva de la Moş.

Şi uite-aşa eram eu în toiul întâlnirii, Read the rest…

În contextul unor campanii umanitare în continuă desfăşurare şi dezvoltare, când nici nu mai ştii ce să iei şi ce să laşi, dar mai ales cât să dai, din cauza unor atât de numeroase „cazuri”, în contextul în care lumea nici nu mai reacţionează de la suprasaturaţie, cred că nici nu mai ştim ce e rău şi ce e bine, la fel cum dumneavoastră nu mai ştiţi despre ce e vorba în fraza asta de doi metri. Cert e că poveştile triste nu ne mai emoţionează. E ca atunci când îmi plăceau mie mult de tot găluştele în supă, de îmi făcea mama în fiecare zi, după care imediat şi-au pierdut efectul „wow”. S-a dus factorul spectaculos şi impresionant, că am ajuns, de nici supele nu mai îmi plac, ba nici pe verişoarele ciorbe nu le mai sufăr. Read the rest…

Nu ştiu dacă „All I want for Christmas is you” ar trebui să expire vreodată, doar fiindcă se întâmplă să consideri că nu îţi mai poţi dori ceea ce deja ai. Nu ştiu dacă se poate să „deja ai” şi dacă e bine să te culci pe urechea asta. Nu ştiu dacă nu e trist să nu îţi mai doreşti de Crăciun cele mai minunate lucruri din viaţa ta, doar fiindcă se întâmplă ca ele să fie prezente deja. Ce, asta înseamnă că poţi renunţa oricând la ele?

Când mama mă întreba în alţi ani ce vreau de Crăciun, mereu îi răspundeam că ce-mi doresc eu nu se găseşte în magazine. Read the rest…

E oarecum ruşinos ce fac; sper că Lavinia, fosta mea colegă de la ELLE, nu se uită. Fiindcă vine moşul mai devreme, iar Roxana mă invită să-mi aleg 3 produse de pe biobeauty.ro. Mi-a zis demult chestia asta şi eu tot nu mă pot hotărî. Mi-e că atâta aleg, până culeg. Sincer vă spun, dintre toate aceste mărci de cosmetice bio, eu am mai folosit doar Cattier şi Weleda. Dar îmi pot alege oricare (alte) trei…

Ştiu că e ciudat din partea unui fost beauty editor să ceară sfaturi despre cosmetice, dar eu cred că cea mai stupidă întrebare e aia pe care n-o pui. Să vă zic ce mi-a făcut cu ochiul:

• soluţia asta micelară de la Cattier,
• iar Roxana mi-a recomandat acest  ser din uleiuri organice de la Balm Balm 
• şi această mască de faţă de la Aubrey Organics, fiindcă m-am plâns că mi se usucă pielea aici, de la vânt. 

Dar îmi suferă şi părul în toată blonzimea lui; deodorantul de la Weleda l-am mai avut şi ştiu cât e de fain, habar n-aveam că la Cattier există şi pastă de dinţi (a încercat-o cineva?)!!! Of, dă-i Mirunei un deget şi o să-şi dea seama că-i lipsesc şi celelalte patru! 

Deci, doamnelor şi domnişoarelor, dar desigur, şi domnilor! Ce să aleg şi ce să las? Iar dacă nu mă voi putea opri la 3, Roxana face pe moş Crăciunul colectiv şi oferă o reducere de 33%! Mi-a spus că tot ce trebuie să fac e să introduc (la observaţii( un cod promoţional înainte de a achita şi, gata, asta mă scuteşte de o treime din preţ. Codul respectiv e “miruna” (Later Edit: treceţi-l la OBSERVAŢII, iar site-ul va efectua reducerea manual), dar rămâne între noi, că duşmanii n-au voie să-l ştie! Folosiţi-l până pe 25 decembrie, cică atunci intră şi Moşul în vacanţă.

Şi dacă tot am fost aşa cuminţi anul ăsta, ce s-aleg?

• Faptul că diploma aia chiar înseamnă ceva; mi se recunoaşte în străinătate şi sunt pe picior de egalitate cu orice britanic din punct de vedere al pregătirii medicale, teoretic cel puţin.
• Faptul că ştiu engleză, germană şi (mai nou am descoperit că ştiu şi) spaniolă. Am vorbit cu mulţi englezi, cărora li se pare o mare pierdere faptul că nu cunosc şi alte limbi. Gândiţi-vă, atunci când limba ta maternă e cea globală, de ce să îţi mai spargi creierii?
• Viteza excepţională a internetului te face să te simţi mai mult decât european în România; la fel şi acoperirea reţelelor de telefonie mobilă. Acasă ne plângem că n-avem semnal plin pe Cheile Turzii, aici sunt zone în mijlocul oraşului, unde n-ai reţea. Nu vă puteţi imagina!
• OMV-urile : pe lângă cafeaua excepţională (Iulius Meinl, preferata mea!), au toalete decente şi atmosfera aia de Austria…
• Cinematografele ultra-moderne, cu singura menţiune că peste tot eşti la fel de obligat să îngheţi (sunt ceva reglementări internaţionale privind temperaturile, pe care n-o să le înţeleg niciodată şi o să le urăsc până la supremul îngheţ)
• Cărtureştii, un fel de Waterstone la scară mai mică, dar parcă la fel de dichisit
• prezenţa H&M. De-acum, turistele românce se pot relaxa! Fiindcă pot bifa şi alte obiective turistice de prin vacanţele în care purced, în afară de H&M-urile cu super-reduceri.
• Bulevardul Kiseleff – are parcă stil, nu-i aşa? (Deşi mi-e teamă să mă pronunţ la ceas de beculeţ şi împodobeală)
• Semafoarele cu timer,
•  Drive-ul de la McDonalds (eu îmi amintesc prima dată când am mâncat la unul din România, era la cel din Braşov, ne-a dus cu şcoala. Am luat toate ambalajele, le-am împachetat frumos şi le-am luat acasă, ca să le arăt alor mei)
• pişcoturile de pe anumite străzi -astea , ultimele trei, cred că sunt reminiscenţe ale anilor 90
• facturile plătite online
• felul în care arată oraşele de Crăciun
• şi anul 2007, care a pus Sibiul pe harta Europei

 LATER EDIT: De la Marian am aflat că intrarea la Bran se poate achita cu orice card din lume şi că studenţii cu legitimaţie valabilă oriunde în lume au reducere 50%. Cool! Deci vă provoc: cine găseşte cele mai multe motive pentru care se simte european în România!

De fiecare dată când stau de vorbă cu un psiholog, mă simt oarecum stânjenită, răs-citită şi parcă departe de orice intimitate de-a mea. De curând, am cunoscut-o pe tipa care predă cursul de comunicare la Facultatea de Stoma din Liverpool. Nu am fost în largul meu, deşi ştiu că e chiar mai cretin decât să fi fost.

În funcţie de ocupaţia omului cu care te întâlneşti, parcă eşti tot mai atent la anumite detalii. Altă dată, am stat de vorbă cu un superantrenor sportiv, de rămăsesem miiiiică dincolo de masa aia oricum miniaturală din cafenea. Nici măcar postură nu mai aveam, lucru la care nu nici trebuie să munceşti ani de zile ca la muschii abdominali. O poţi afişa oricând, ba e chiar şi indicat!

Probabil la fel de nesigură aş fi şi în prezenţa unui tip care face stand up comedy şi are voie să râdă public de mine. Cine ştie de unde îşi ia el inspiraţia, iar, în momente din astea, buna dispoziţie a celor din jur e ultima mea grijă! Dacă tot e să râdem de cineva, ce-ar fi să râdem de tine! Asta e o vorbă ce tare-mi place să o spun. M-a scos din multe încurcături, fiindcă am acest talent de-ai face pe oameni să râdă de mine… Şi nici nu trebuie să plătească pentru asta.

Una dintre ultimele mele gafe pe teritoriu străin, că aici voiam să ajung: Eu, într-un cerc de oameni recent cunoscuţi (cum e majoritatea din viaţa mea, mai nou). Unul dintre tipi vorbeşte despre nuntă. Urmează să se căsătorească. Altă tipă îl întreabă dacă e pregătit. Aflu că merge la Barcelona pentru nuntă şi că luna de miere o plănuieşte pentru martie. Probleme legate de job. Că toţi sunt stresaţi pentru el şi-l întreabă dacă face faţă. Buuuun. Iar eu ca să fiu drăguţă şi , de fapt, ca să-mi exersez limba engleză cu alte clase sociale decât vânzătorii de la Tesco, îl întreb dacă soţiă-sa e în Spania sau locuieşte cu el aici. Fiindcă relaţiile la distanţă nu-s un lucru bun în viaţa omului şi fiindcă mă dădeam deşteaptă. La care el zice foarte calm, de după gelul lui din freză: Yeah, it’s here, with me. La care eu, cu păcat în gând şi atenţie la detalii: Nenorocitul, cum să-i zică la biata femeie „it”? (În engleză, „it” e strict pentru obiecte. Fiinţele care se pot încadra la masculin sau feminin beneficiază de pronume personale mai de soi). Discuţia se termină fără să (mi) se aprindă lumina…până când una dintre fete mă lămureşte. „Tu nu ştii că tipul e gay? Are S-O-Ţ, cu el urmează să facă nunta…” Am râs amândouă, deşi al meu nu era chiar râsul cel de toate zilele. Dar nimeni nu ş-ai dat seama de asta, căci, desigur, ne-am cunoscut recent.

Gândurile păcătoase împotriva unui bărbat nevinovat! Iată un subiect de râsul lumii, al cărui personaj principal nu credeam că aş putea fi vreodată. Fiindcă, în lumea mea, nu exista „bărbat nevinovat”…

Deci, ca norocul că nu pot fi în seara asta prezentă la spectacolul de stand up comedy de la Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Deşi, dumneavoastră mă cunoaşteţi demult şi nu chiar puteţi crede aşa ceva… Dar poate aveţi mai mult curaj şi mai puţin drum decât mine, plus chef de o porţie de râs. Grand Cinema Digiplex a pornit o serie de spectacole de acest gen, al cărui fan mărturisesc că sunt. În seara asta şi-n fiecare luni până pe 19 decembrie prestează copiii ăştia. Cred că v-ar plăcea de ei. Dar v-ar trebui nişte curaj înainte…

Nu e vreun rimmel şi nici vreun ruj de marcă (deşi cred că cel corai de la Givenchy a fost un Moment), nici vreo carte din care să fi învăţat ceva. Nu e vreo schemă isteaţă ori ieşită din comun, cum v-aţi fi aşteptat de la mine, nici măcar ceva original. Ci e smartphone-ul meu, ăla care a apărut în viaţa mea la o superofertă de nerefuzat (altfel, aş fi fost prea puţin snoabă, dacă pot să zic aşa, să dau banii pe care-i face, tocmai pentru că nu ştiam ce-i poate pielea!) şi într-un moment când eram la capătul puterilor, picioarelor şi nervilor din dotare.

Se face că mergeam la facultate, între ore, mai fugeam şi la redacţie, iar acasă mă aştepta încă un part time job. Aveam un notebook cu conexiune la internet (pe care l-am botezat Lapi), dar care era prea greu printre halate, greu, chiar şi la cele doar 2 kg ale sale. Mailurile de la clienţi nu aşteptau după mine, nici după pacient să scuipe, Lapi îşi dădea silinţa, dar eu simţeam că-mi dau duhul dacă o mai ţin aşa. Atunci, mama a venit (din nou) cu o propunere: un iPhone. De fapt, la momentul ăla era deja o soluţie. Care realmente mi-a rezolvat drumuri, mi-a câştigat timp, mi-a eliberat tensiuni . Dintr-o dată, puteam să mă concentrez la ce se zice pe la şcoală! Cine crede că numai masaj în tălpi nu face să afle că, pentru mine, făcea cam echivalentul la asta. Acum, nu îl mai folosesc la maxima lui capacitate. Dar mi-e drag, ca acel singur prieten care ţi-a sărit în ajutor când ai avut mai mare nevoie. Şi îl port şi aici mereu după mine, deşi are o carcasă de un kitsch pe care doar eu l-aş tolera (să zicem numai atât: e cu fluturaşi), deşi aproape nimeni nu mă mai sună.

Micuţul Lapi. E un notebook de 10.1″, cam cât un caiet de clasa-ntâi. L-am primit demult, de un Crăciun frumos, ca un răsfăţ, nu ca o necesitate. Şi m-am bucurat de el ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta. Doar că atunci când predecesorul său m-a lăsat, Lapi a primit tastatură mare şi-un monitor hiperbolic, de m-a servit până în frumoasa zi de astăzi. Numele îi vine dintr-o seară, când o prietenă a rămas la mine şi, după psihoterapii experimentale, am zis să ne uităm şi noi la o non-comedie-romantică. Şi Lapi a venit cu noi în pat. Aşa, singurel şi dezbrăcat de exagerările diagonalelor LCD, fără fire ori alte încorsetări. Marina a adormit urgent, ca eu să pot plâng în linişte şi mizerie la Frumoasa Veneţiană. Deşi îl vedeam a nu-ştiu-câta oară. (Da, mai nou, plâng ca descreierata la filme, şi nu o luaţi ca insultă. O fi vârsta? Ultimul a fost ăla cu gemenele cu părinţi divorţaţi, care se întâlnesc întâmplător într-o tabără şi schimbă rolurile. M-am dilit.)

———–

Acest articol a fost scris ca parte din campania pentru Smart BCR, o ofertă de refinanţare, care se obţine simplu şi gratuit. Ca un apropo faţă de obiectele SMART din viaţa noastră: vedeţi oferta. S-ar putea să facă muuuulte pentru dumneavoastră, deşi aparent nici n-aţi avea nevoie. La fel ca mine, când l-am avut pe Lapi la-nceput. Sau când nu l-am vrut pe iPhone şi nici nu îmi imaginam ce pot micuţii ăştia doi.

Şi fiindcă BCR începe nu numai să vorbească, ci să şi asculte, haideţi să ne spunem ofurile şi să o facem organizat :

În numele BCR, vă mulţumesc.

foto

S-o facem oficial! De ce să aşteptăm Anul Nou pentru rezoluţii sănătoase? De ce, de ce, de ce! Pentru hotărârile înţelepte şi deciziile reale nu există programare şi planificare, corect? Nu există „de luni”, „de la întâi”, de câr, de mâr. Scuze… Amânări…

Aşadar şi prin urmare, astăzi e ziua norocoasă, în care semnăm poate cel mai sănătos act al vieţii noastre de până acum (să mă ierte cei căsătoriţi, care mănâncă ciorbă caldă în fiecare zi): Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor!

E noul concept, parte din campania Hunger Management de la Tnuva. Treaba e bine gândită, fiindcă, dacă de kilogramele în plus poţi scăpa relativ uşor, mai greu e cu tentaţiile. Ăstea parcă se lipesc cu superglue.

Ciocolata e păcatul meu principal (dar asta ştiaţi deja) şi imediat după e usturoiul. La orice oră, zi din săptămână şi combinaţie. Noroc că în cabinet se lucrează cu mască! (glumesc, vă daţi seama. Dar şi faptul că m-am gândit la asta…) Doar că lista tentaţiilor e ceva mai generoasă, iar imaginaţia mea încă bogată…

p.s. Şi după ce semnaţi Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor, putem vorbi la nesfârşit despre ele. De acum, „spatele” ne e asigurat de acte, iar gândurile nu îngraşă, vorba unei bune prietene blonde. Ziceţi şi dumneavoastră cui/la ce rezistaţi cu greu, că eu am spart gheaţa.

Aşa cum promiteam, am fost să dovedim Crediteria, să ne facem de cap culinariceşte şi bancariceşte vorbind. Ce s-a întâmplat propriu-zis, când aduni două blonde şi o echipă de filmare, vedeţi în cele ce urmează.

Sperăm că nu ne-am făcut prea tare de râs. Ne-a dat de gol pasiunea pentru … tort.

p.s. Şi mulţumesc BabyRacy pentru răbdarea de a mă fi suportat şi în faţa camerei de filmat şi pentru zâmbetul nedisimulat pe care l-a afişat pe toată perioada tragerii. De duble, evident.