Săptămâna trecută am sunat-o în mod expres pe asta mică a mea de departe, s-o întreb ce să-i aducă naşa ei din Anglia. O cheamă maică-sa la telefon şi-i spune:

-Potoleşte-te şi hai, că-i naşa la telefon! Cât de scumpă poate fi o voce de copil isteţ la telefon nu vă pot explica. Decât că e pericol de inundaţii, căci eu mă topesc de fiecare dată. Şi o întreb, ca între doi oameni cu limbaj articulat şi deget opozabil (însuşiri de care copilul a dat dovadă.)

-Ce să-ţi aducă naşa, când vine peste două săptămâni?

(fără să se gândească sau să i se şoptească:) Un cadou. (remarcabilă lipsa de lăcomie; la mine, ar fi fost 3 pungi de caramele, vreo tonă de Milka şi, de restul locului în bagaj, nişte stanioale sclipicioase)

-Da’ cu ce să fie cadoul?

-Cu Abă-ca-Zăpada. (am intuit, desigur, cunoscând pasiunea copilului pentru poveste şi, mai ales, pentru pitici)

-Da’ ce-nseamnă să te potoleşti?

-Nu mă-nteresează…

Topiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiire…. Limbaj articulat şi deget opozabil, după cum spuneam. Grozavă replică, aş fi vrut să văd, în momentul ăla, faţa mamei copilului.  Care e o scumpă şi ea, că doar scumpetea asta circulă-n familie.

Uite-aşa am ajuns la pitici. Avem un Disney Store acia aproape. Şi cum mi-s eu aşa nehotărâtă de fel, prima dată când am fost acolo, am văzut un Mutulică puţin cam hidos, care nu m-a convins. Ştiam din surse sigure, că ăsta e piticul câştigător. (Şi ştiţi de ce mi se mai pare copilul ăsta inteligent? Fiindcă e fascinat de pitici; eu… eram de prinţ )

 Data viitoare: nici urmă de Mutulică. Următoarea dată nici atâta, şi tot aşa, ca-n bancurile alea seci. Pare-se că Mutulică e o specie pe cale de dispariţie. M-am împrietenit cu toate exemplarele de angajaţi din magazinul ăla, am făcut schimb de numere de telefon şi am obţinut informaţii de backstage despre marfa nouă adusă în stoc. Ceea ce se întâmpla în fiecare noapte. Ceea ce mă ducea în fiecare dimineaţă înapoi la magazin. L-am disperat şi pe el, care, în Ajun de Crăciun, când s-a trezit cu mine disperată în magazin, dar fără pitici (le schimbaseră raftul), a zis că problema devine serioasă şi e cazul să se ocupe personal. Astfel încât s-a trezit întrebând “Do you have any midgets?” Am râs cu toţii, dar nici urmă de Mutulică. Mai aveam o speranţă pentru luni dimineaţa, când, după Crăciun, mă gândeam eu că lumea se vindecă de febra cumpărăturilor şi şansele unui Mutulică îmi cresc considerabil.

Doar că, după nebunia Crăciunului, vine nebunia reducerilor. De la 6 dimineaţa!!! Să fi văzut ce de oameni care s-au trezit cu noaptea-n cap, ca să dea iama-n bunăciunile la jumătate de preţ! Doamne! Pe la vreo 11 m-am pornit spre magazin, deja de pe stradă vedeam oameni cu pungi enorme pe care scria SALE. Ok.. Iar în oraş… mda, raftul meu de pitici era devastat. Cineva a dat iama în micuţii acondroplazici. Mutulică era deja o discriminare de care m-am simţit vinovată, căci acum nu mai alegeam, ci culegeam literalmente. Doar că, ghici ce! Când mă uit la preţ: piticii mei se înjumătăţiseră în lire!

Şi , uite-aşa, am făcut din unul, doi pitici (ghici care)! Acum, i-aş spune copilului că un pitic e practic de la Moş Reducere. Doar că, ştiţi cum copiii înregistrează tot la vârsta asta..? Mi-e teamă să nu fiu apoi acuzată de a fi instaurat tradiţii post-creştineşti. Hm, deşi, dacă mă gândesc bine, ar fi mult mai ieftin… Dumneavoastră ce v-aduce Moş Reducere ăsta? Asta, doar dacă aţi fost cuminţi şi n-aţi sacrificat întreg bugetul în numele Crăciunului.

—————————–

Pfoaaa, ce ditamai postul. Mă iertaţi, dar, de la atâta sărbătoare, am rămas nescrisă.

Şi uite-aşa eram eu în toiul întâlnirii, dar încă în faza de tatonări, când primesc un telefon din România. Din partea unei agenţii, care mă voia urgent într-o campanie. Pe scurt, asta însemna nişte bănuţi în contul meu. Vestea potrivită, la momentul potrivit. Instantaneu am luat decizia de a-mi face de cap şi de a lua o grămadă de chestii drăguţe şi nu întotdeauna indispensabile. Şi, fiindcă tot eram acolo şi am găsit câteva chestii fix mărimea mea, mi-am dat mână liberă la a tasta PIN-ul pentru casele înfometate. Când ajung acasă, ce să vezi? Că n-ai văzut la locul şi momentul potrivite SMS-ul salvator, Miruno. Acela, în care agenţia mă anunţa că a picat campania sau participarea mea la ea. Teoretic, o campanie în plus din care nu fac parte. (Ce naiba, sunt o grămadă din astea!) Practic, tocmai am pierdut nişte bani.

Şi uitându-mă aşa lung la plasele cu cadouri şi auto-cadouri, îmi dau seama că brusc ştiu ce-mi doresc de la Moş Crăciun: pe Moş Reducere! Sincer, cadouri tot aş fi luat, dar după posibilităţi. Care au fost prea oscilante şi nehotărâte cu mine la locul şi momentul nepotrivite. Sau o fi fost semn al destinului pentru a-mi face şi mie nişte 3 bucurii cât două pulovere şi un sacou taman acum?

Totuşi, cu regrete, îţi mărturisesc, Moş Crăciun, că aş fi preferat să-l aduci şi pe Moş Reducere astăzi la rendez-vous. Cu sau fără campanie, cred că ieşeam mai ieftin. Ştiu, mai am de aşteptat până la momentul-ianuarie. Mă voi strădui să fiu cuminte şi să mă ţin departe de magazineeee… Că nu sunt tocmai cea mai cumpătată persoană. (Îmi iubesc prea mult aproapele.)

Ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră Măcar autocumpărăturile faceţi-le cu gândul la Moş Reducere, care vine după Moş Crăciun!

Ştiu că necazurile-s mari şi multe pe lumea asta, ştiu că zilnic mor copii de foame în vreun colţ de lume, poate fix în momentul în care eu rod al treilea baton de ciocolată (cu vinovăţie, întotdeauna cu vinovăţie şi până la capăt; fiindcă vinovăţia creşte direct proporţional cu spiritul de sacrificiu. Vedeţi, e un cerd vicios! Şi hipercaloric.), deşi aş putea supravieţui şi fără dulcea plăcere vinovată. Ştiu că există boli grave, boli nedrepte, vieţi care se pot schimba pe sume enorme de bani. Şi ştiu că mai există boli incurabile, în care se investesc sume uriaşe de bani, cam degeaba, dacă e s-o zicem pe aia dreaptă. Nu zic să ne abandonăm fraţii mai puţin norocoşi, Doamne fereşte. Dar zic să prioritizăm cu grijă, atenţie şi obiectivitate. Fiindcă ar fi mult mai deştept, decât să investim în copiii condamnaţi pe vecie, nu mai bine le-am acorda atenţie celor care poate mâine vor descoperi leacul anticancer? Uneori am impresia că perversitatea a fost inventată de discriminare. Câte feţe are această discriminare şi câţi nevinovaţi între ele!

Aşa că, haideţi mai bine pe bucurii să ne concentrăm, mai ales că este o perioadă în care atenţia mulţumii se îndreaptă spre cei nevoiaşi. Eu vă propun să nu-i uităm nici pe cei mai bogaţi decât noi. Şi când spun „mai bogaţi”, mă refer la copiii supradotaţi cu nişte corzi vocale cum n-am avea noi, nici dacă le-am pune pe-ale noastre toate la un loc. Un astfel de program de responsabilitate socială este BCR Speranţe, despre care am tot citit pe bloguri în anii trecuţi. Ideea e de a ajuta cu bani nişte copii mai bogaţi decât noi, care ne pot însă îmbunătăţi viaţa. Probabil că nu ei vor descoperi leacul anticancer, fiindcă se pricep mai bine la cântat, dar precis ne vor putea bucura altfel: lunea aceasta, la Gala BCR Speranţe. De la ora 19:00, la Opera Națională Română din București, are loc spectacolul, unde vor cânta toți cei 12 copii din cadrul programului. – Şi mai vreau să-l felicit pe Arhi pentru Ștefan Atârgovițoaie,  băieţelul de care s-a ocupat anul trecut şi care a câștigat concursul Ti lascio una canzone de la Rai Uno. Şi BCR-ul, pentru ceea ce face. De ce trebuie să se ştie despre asta, scrie Cristina foarte bine.

Tradiţia spune ca fiecare blogger să „adopte” şi să susţină un copil .  Şi fiindcă nu o pot vorbi cu ea, vreau să-i transmit un mesaj pe această cale domnişoarei Maricica Andrei – 17 ani, din judeţul Neamţ.

Bine te-am găsit, Maricico, la un asemenea prilej de sărbătoare, în această perioadă binecuvântată de veselie. Aud că îţi place muzica populară şi că, şi ei de tine. Că, deşi eşti din Roman, vii la Bucureşti să înveţi cu un profesor, că îţi antrenezi vocea cu muncă, pasiune şi căldură. Eu nu ştiu foarte bine cu ce se mănâncă muzica populară şi nici n-o prea ştiu potrivi de gust, aşa cum zice să faci cu sarea, în cărţile de bucate. Aşa că o să-ţi vorbesc despre viaţă, că, despre muzică, le vei şti tu mai bine.

Să-ţi urmăreşti visele, Maricico, să le urmăreşti pe zi, pe noapte, pe ceaţă sau pe furtună. Să nu le pierzi din vedere nici când ai ochii închişi sau când soarele te orbeşte. Se mai întâmplă uneori şi asta. Dar cel mai mare păcat pe care îl poţi face ar fi să uiţi cine eşti. Să nu-ţi omori niciodată visele, fiindcă tot se vor întoarce să te bântuie pe tine. Dada, visele neîmplinite au puterea asta. Să cauţi mereu să-ţi bucuri părinţii şi să le mulţumeşti necontenit, amintindu-ţi că s-au străduit tot timpul, oricât de mult sau de puţin s-ar fi priceput. Părinţii, şi când greşesc, greşesc din toată inima. Să înveţi engleza. E o limbă, care în curând nu va mai fi considerată străină, deşi sunt încă multe naţii care habar n-au de ea. Iată, încă un avantaj.

Să te prezinţi la toate concursurile şi emisiunile la care îţi doreşti, dar să te duci din inimă, nu din ambiţie. Ambiţiile sunt bune, însă uneori e mai bine să laşi pasiunea singură să lucreze pentru tine. Căci, vezi, se mai întâmplă şi lucruri frumoase pe lumea asta!

Şi vreau neapărat să-mi povesteşti cum e pe scenă, care-i sentimentul acela când o sală-ntreagă bate din palme. Câtă bogăţie se eliberează şi unde o aduni pe toată. Vreau să simţi ce (încă) copil norocos eşti, să păstrezi gândul ăsta viu şi nealterat. Nici măcar de trecerea timpului. Norocul şi vârsta n-au nici o legătură cu gândurile noastre.

Cântări cu bucurie şi succese răsunătoare!

Cu drag,

Miruna

 foto

Când mama mă întreba în alţi ani ce vreau de Crăciun, mereu îi răspundeam că ce-mi doresc eu nu se găseşte în magazine. Însă anul ăsta va trebui să gândesc în termeni mai concreţi, fiindcă mama e departe, iar altfel risc să mă trezesc că mi se spune „io ţi-am zis să îţi alegi ceva de pe net”. Ştiţi, pe vremuri, listele de Crăciun sau listele în general erau împotriva principiilor mele şi i-am umflat capul unui anumit cineva despre frumuseţea facerii unui cadou, când colinzi de bezmetic magazinele şi 2 ceasuri te gândeşti constant şi intens la celălalt, la ce i-ar plăcea lui, la ce i s-ar potrivi şi sfârşeşti prin a te enerva că nici nu-ţi aminteşti ce culoare-i au ochii. Sunt Stan-păţitul, deci nu vă grăbiţi a crede că doar bărbaţii trebuie pedepsiţi. De fapt, în cazul meu, bărbaţii erau singurii pedepsiţi, că eu scăpam de obligaţia cadoricelii, ei rămâneau să se descurce cu ea… Şi după ce am făcut un şir impresionant de cadouri ba prea mari, ba prea mici, ba prea albastre cu dungi, ba fără dungi şi cu buline, mi-am dat seama că prea puţin conta că erau făcute din tot sufletul meu! Ca atunci când eram mică şi bună-mea îmi făcea tot cadouri care-i plăceau ei, mie nu prea spre deloc. Aşa că nu le purtam niciodată. Până când femeia a înţeles că secretul ca eu să port cadourile de la ea era ca ele să-mi placă mie, nu ei. Şi tocmai v-am spus povestea primei mele perechi de sandale cu toc!

Aşadar, viaţa mi-a arătat că preconcepţiile costă bani şi reputaţie (vă daţi seama cum eram eu, aia cu teoria de mai sus a facerii unui cadou, în momentul eşecului absolut cu preaproasta alegere!). Deci, sunt pro-liste de dorinţe. Şi mă superaşteptam ca şi pe facebook să apară aplicaţii, care să-ţi permită să scrii ce-ţi doreşti şi să le faci publice. Nu ştiu dacă sunt primii, dar şi BCR s-a gândit la asta. Îţi faci lista aici, apoi îi dai share pe wall şi…să curgă cadourile! Măcar cresc şansele ca acestea să nu fie nici prea reci şi nici prea calde. Convenabil pentru toată lumea, nu? Cadourile potrivite înseamnă timp şi bani! Neirosiţi, vreau să zic.

Ce le-aş lua dacă aş avea cum

De Crăciun nu o să fiu acasă, dar Crăciunul o să fie când ajung eu. Le-aş lua bucurii la fiecare, doar că încă nu s-a inventat un magazin cu aşa ceva. Şi cât încă bucuriile se generează prin gesturi, să ne apucăm de treabă!

• Pentru tata aş căuta parfumul lui din studenţie, acela pe care-l ştiu mai mult din poveştile maică-mii, poveşti care mereu se termină cu ocheade de care ţi-e tare drag să le vezi între părinţii tăi. E bine să avem lucruri care să ne amintească de noi, pe vremea când nu aveam copii şi nici griji personale. În fiecare parfumerie în care calc, întreb de „Men’s club”.
• Maică-mii i-aş duce Timp şi i-aş lua grijile. I-aş duce tot timpul ăsta mult al meu de-aici, pe care-l dorm sau îl plimb pe străzi necunoscute sau îl citesc reviste colorate. Sau şi numai ăla pe care-l dorm, cred că i-ar face-o bucurie. Şi i-aş lua grijile, că poate ar face loc mai multor cafeluţe băute în tihnă, pe Skype ce-i drept, dar cel puţin în companie plăcută. Deşi nu cred că mai există în ziua de astăzi oameni lipsiţi de griji, orice parfum ar purta sau oricât de studenţi cu barbă şi plete ar fi ei. Hm, sau teleportarea cred că ar mai încânta-o. Dar, totuşi, să fim realişti!
• Bunicilor le-aş duce Răbdarea în cel mai mare sac pe care l-aş găsi. Răbdare cu genunchii care nu-l mai ţin pe bunicul în vârful viţei şi pe bunica în podul casei, că doar asta înseamnă „curăţenie generală”! Răbdare să tăvălească prăjiturile prin nucă, fiindcă şi urmaşii noştri au dreptul lor la bunătăţi.
• Pentru prietenele mele aş picura Noroc, acel strop binecuvântat care să le coloreze viaţa într-una mai luminoasă, mai veselă de Crăciun şi mai plină în fiecare seară.
• Finuţei mele i-aş cumpăra Libertatea, singura jucărie pe care să nu i-o poată nimeni strica niciodată, nici măcar ea însăşi. Să o poată lua oriunde s-ar duce şi să o poate vedea oricât s-ar întuneca afară.
• Şi dumneavoastră v-aş aduce Toleranţă faţă de mine şi de alţii şi chiar faţă de persoana pe care-o vedeţi în oglindă… Iar mie, mie mi-aş oferi Iertarea. Asta bineînţeles, dacă ar fi mai simplu decât să o scriu pe un blog.
• Iar lui, lui i-aş da Iubirea în cele mai frumoase straie ale ei. Să o facă mică şi să o pună în inima lui, care s-o trimită la fiecare celulă în parte. Deşi mi-e teamă să nu fie şi ăsta un cadou nepotrivit. Că n-ar fi prima dată când îi dau ceva ce deja are…

Şi deşi nu ştiu cam de câţi bani ar fi nevoie pentru toate acestea, ştiu sigur că mă voi strădui să le aduc pe fiecare în parte cumva pentru cei dragi ai mei. Nici despre listele dumneavoastră nu ştiu prea multe, dar dacă aveţi nişte dorinţe cel puţin la fel de idealiste privind posibilităţile, permiteţi-mă să vă aduc la cunoştinţă oferta BCR-ului, specială de sărbători.

• E valabilă până la 31 decembrie şi contine: creditul de nevoi personale Divers BCR şi cardul de credit Powercard BCR.
• Are comision analiza credit: 0, comision emitere card credit: 0, comision administrare card credit in primul an: 0
• Are cadou 100 RON pentru clientii care iau pachet in campanie si care fac o tranzactie la POS cu cardul. Banii se vor vira in contul de card de credit pana pe 15 ianuarie, doar clientilor care au achizitionat ambele produse si au efectuat minim o tranzactie cu cardul de credit la un comerciant.

Ştiu că e ciudat din partea unui fost beauty editor să ceară sfaturi despre cosmetice, dar eu cred că cea mai stupidă întrebare e aia pe care n-o pui. Să vă zic ce mi-a făcut cu ochiul:

• soluţia asta micelară de la Cattier,
• iar Roxana mi-a recomandat acest  ser din uleiuri organice de la Balm Balm 
• şi această mască de faţă de la Aubrey Organics, fiindcă m-am plâns că mi se usucă pielea aici, de la vânt. 

Dar îmi suferă şi părul în toată blonzimea lui; deodorantul de la Weleda l-am mai avut şi ştiu cât e de fain, habar n-aveam că la Cattier există şi pastă de dinţi (a încercat-o cineva?)!!! Of, dă-i Mirunei un deget şi o să-şi dea seama că-i lipsesc şi celelalte patru! 

Deci, doamnelor şi domnişoarelor, dar desigur, şi domnilor! Ce să aleg şi ce să las? Iar dacă nu mă voi putea opri la 3, Roxana face pe moş Crăciunul colectiv şi oferă o reducere de 33%! Mi-a spus că tot ce trebuie să fac e să introduc (la observaţii( un cod promoţional înainte de a achita şi, gata, asta mă scuteşte de o treime din preţ. Codul respectiv e “miruna” (Later Edit: treceţi-l la OBSERVAŢII, iar site-ul va efectua reducerea manual), dar rămâne între noi, că duşmanii n-au voie să-l ştie! Folosiţi-l până pe 25 decembrie, cică atunci intră şi Moşul în vacanţă.

Şi dacă tot am fost aşa cuminţi anul ăsta, ce s-aleg?

 LATER EDIT: De la Marian am aflat că intrarea la Bran se poate achita cu orice card din lume şi că studenţii cu legitimaţie valabilă oriunde în lume au reducere 50%. Cool! Deci vă provoc: cine găseşte cele mai multe motive pentru care se simte european în România!

În funcţie de ocupaţia omului cu care te întâlneşti, parcă eşti tot mai atent la anumite detalii. Altă dată, am stat de vorbă cu un superantrenor sportiv, de rămăsesem miiiiică dincolo de masa aia oricum miniaturală din cafenea. Nici măcar postură nu mai aveam, lucru la care nu nici trebuie să munceşti ani de zile ca la muschii abdominali. O poţi afişa oricând, ba e chiar şi indicat!

Probabil la fel de nesigură aş fi şi în prezenţa unui tip care face stand up comedy şi are voie să râdă public de mine. Cine ştie de unde îşi ia el inspiraţia, iar, în momente din astea, buna dispoziţie a celor din jur e ultima mea grijă! Dacă tot e să râdem de cineva, ce-ar fi să râdem de tine! Asta e o vorbă ce tare-mi place să o spun. M-a scos din multe încurcături, fiindcă am acest talent de-ai face pe oameni să râdă de mine… Şi nici nu trebuie să plătească pentru asta.

Una dintre ultimele mele gafe pe teritoriu străin, că aici voiam să ajung: Eu, într-un cerc de oameni recent cunoscuţi (cum e majoritatea din viaţa mea, mai nou). Unul dintre tipi vorbeşte despre nuntă. Urmează să se căsătorească. Altă tipă îl întreabă dacă e pregătit. Aflu că merge la Barcelona pentru nuntă şi că luna de miere o plănuieşte pentru martie. Probleme legate de job. Că toţi sunt stresaţi pentru el şi-l întreabă dacă face faţă. Buuuun. Iar eu ca să fiu drăguţă şi , de fapt, ca să-mi exersez limba engleză cu alte clase sociale decât vânzătorii de la Tesco, îl întreb dacă soţiă-sa e în Spania sau locuieşte cu el aici. Fiindcă relaţiile la distanţă nu-s un lucru bun în viaţa omului şi fiindcă mă dădeam deşteaptă. La care el zice foarte calm, de după gelul lui din freză: Yeah, it’s here, with me. La care eu, cu păcat în gând şi atenţie la detalii: Nenorocitul, cum să-i zică la biata femeie „it”? (În engleză, „it” e strict pentru obiecte. Fiinţele care se pot încadra la masculin sau feminin beneficiază de pronume personale mai de soi). Discuţia se termină fără să (mi) se aprindă lumina…până când una dintre fete mă lămureşte. „Tu nu ştii că tipul e gay? Are S-O-Ţ, cu el urmează să facă nunta…” Am râs amândouă, deşi al meu nu era chiar râsul cel de toate zilele. Dar nimeni nu ş-ai dat seama de asta, căci, desigur, ne-am cunoscut recent.

Gândurile păcătoase împotriva unui bărbat nevinovat! Iată un subiect de râsul lumii, al cărui personaj principal nu credeam că aş putea fi vreodată. Fiindcă, în lumea mea, nu exista „bărbat nevinovat”…

Deci, ca norocul că nu pot fi în seara asta prezentă la spectacolul de stand up comedy de la Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Deşi, dumneavoastră mă cunoaşteţi demult şi nu chiar puteţi crede aşa ceva… Dar poate aveţi mai mult curaj şi mai puţin drum decât mine, plus chef de o porţie de râs. Grand Cinema Digiplex a pornit o serie de spectacole de acest gen, al cărui fan mărturisesc că sunt. În seara asta şi-n fiecare luni până pe 19 decembrie prestează copiii ăştia. Cred că v-ar plăcea de ei. Dar v-ar trebui nişte curaj înainte…

Se face că mergeam la facultate, între ore, mai fugeam şi la redacţie, iar acasă mă aştepta încă un part time job. Aveam un notebook cu conexiune la internet (pe care l-am botezat Lapi), dar care era prea greu printre halate, greu, chiar şi la cele doar 2 kg ale sale. Mailurile de la clienţi nu aşteptau după mine, nici după pacient să scuipe, Lapi îşi dădea silinţa, dar eu simţeam că-mi dau duhul dacă o mai ţin aşa. Atunci, mama a venit (din nou) cu o propunere: un iPhone. De fapt, la momentul ăla era deja o soluţie. Care realmente mi-a rezolvat drumuri, mi-a câştigat timp, mi-a eliberat tensiuni . Dintr-o dată, puteam să mă concentrez la ce se zice pe la şcoală! Cine crede că numai masaj în tălpi nu face să afle că, pentru mine, făcea cam echivalentul la asta. Acum, nu îl mai folosesc la maxima lui capacitate. Dar mi-e drag, ca acel singur prieten care ţi-a sărit în ajutor când ai avut mai mare nevoie. Şi îl port şi aici mereu după mine, deşi are o carcasă de un kitsch pe care doar eu l-aş tolera (să zicem numai atât: e cu fluturaşi), deşi aproape nimeni nu mă mai sună.

Micuţul Lapi. E un notebook de 10.1″, cam cât un caiet de clasa-ntâi. L-am primit demult, de un Crăciun frumos, ca un răsfăţ, nu ca o necesitate. Şi m-am bucurat de el ca şi când viaţa mea ar fi depins de asta. Doar că atunci când predecesorul său m-a lăsat, Lapi a primit tastatură mare şi-un monitor hiperbolic, de m-a servit până în frumoasa zi de astăzi. Numele îi vine dintr-o seară, când o prietenă a rămas la mine şi, după psihoterapii experimentale, am zis să ne uităm şi noi la o non-comedie-romantică. Şi Lapi a venit cu noi în pat. Aşa, singurel şi dezbrăcat de exagerările diagonalelor LCD, fără fire ori alte încorsetări. Marina a adormit urgent, ca eu să pot plâng în linişte şi mizerie la Frumoasa Veneţiană. Deşi îl vedeam a nu-ştiu-câta oară. (Da, mai nou, plâng ca descreierata la filme, şi nu o luaţi ca insultă. O fi vârsta? Ultimul a fost ăla cu gemenele cu părinţi divorţaţi, care se întâlnesc întâmplător într-o tabără şi schimbă rolurile. M-am dilit.)

———–

Acest articol a fost scris ca parte din campania pentru Smart BCR, o ofertă de refinanţare, care se obţine simplu şi gratuit. Ca un apropo faţă de obiectele SMART din viaţa noastră: vedeţi oferta. S-ar putea să facă muuuulte pentru dumneavoastră, deşi aparent nici n-aţi avea nevoie. La fel ca mine, când l-am avut pe Lapi la-nceput. Sau când nu l-am vrut pe iPhone şi nici nu îmi imaginam ce pot micuţii ăştia doi.

Şi fiindcă BCR începe nu numai să vorbească, ci să şi asculte, haideţi să ne spunem ofurile şi să o facem organizat :

În numele BCR, vă mulţumesc.

foto

Aşadar şi prin urmare, astăzi e ziua norocoasă, în care semnăm poate cel mai sănătos act al vieţii noastre de până acum (să mă ierte cei căsătoriţi, care mănâncă ciorbă caldă în fiecare zi): Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor!

E noul concept, parte din campania Hunger Management de la Tnuva. Treaba e bine gândită, fiindcă, dacă de kilogramele în plus poţi scăpa relativ uşor, mai greu e cu tentaţiile. Ăstea parcă se lipesc cu superglue.

Ciocolata e păcatul meu principal (dar asta ştiaţi deja) şi imediat după e usturoiul. La orice oră, zi din săptămână şi combinaţie. Noroc că în cabinet se lucrează cu mască! (glumesc, vă daţi seama. Dar şi faptul că m-am gândit la asta…) Doar că lista tentaţiilor e ceva mai generoasă, iar imaginaţia mea încă bogată…

p.s. Şi după ce semnaţi Declaraţia de Independenţă împotriva tentaţiilor, putem vorbi la nesfârşit despre ele. De acum, „spatele” ne e asigurat de acte, iar gândurile nu îngraşă, vorba unei bune prietene blonde. Ziceţi şi dumneavoastră cui/la ce rezistaţi cu greu, că eu am spart gheaţa.

Sperăm că nu ne-am făcut prea tare de râs. Ne-a dat de gol pasiunea pentru … tort.

p.s. Şi mulţumesc BabyRacy pentru răbdarea de a mă fi suportat şi în faţa camerei de filmat şi pentru zâmbetul nedisimulat pe care l-a afişat pe toată perioada tragerii. De duble, evident.

O mână de bloggeri într-o imensitate de Grand Cinema Digiplex la Băneasa. Am văzut una din sălile VIP: canapele de piele, locuri puţine (vreo 30) şi chelnăr personal, care îţi aduce ce mai doreşte şi ce mai pofteşte spectatorul, adică tu, fix la botu’ calului. Păcat că nu poate merge şi la toaletă pentru tine. În sala asta, rula deja ceva film,aşa că doar am aruncat discret un ochi. Înauntru era un tip. Singur. Se uita la film şi ronţăia la floricele. Într-o primă fază mi s-a părut deprimant, apoi a început să-mi placă ideea. Eu am fost singură la un concert, unde o grasă şi o urâtă se uita (nu erau două, ci aceeaşi) sfidător la mine, că ea era cu urâtul ei, iar eu eram mult mai drăguţă. Cred că aroganţele astea în deplină singurătate au final fericit cu condiţia de a se consuma în lux. Pe probatelea. Aţi fost vreodată singuri la film?

Sălile ULTRA. Monumentale, să zic aşa. 500 de locuri ca 500 de locuri, dar un ecran de 26,1 m lungime! Şi, când după film, mă întâlnesc cu două prietene bune şi le spun magicul număr, 26,1, bruneta mă întreabă: „Şi asta e mult?” Corect. Poate nu aţi ştiut, dar femeile nu deţin un sistem funcţional al aprecierilor şi aproximărilor. Adică, există unul, însă prea rar corespunde cu realitatea. „Un ecran clasic cam câţi metri are, ca să facem o comparaţie cu dihania.” Corect, din nou. Femeile funcţionează apreciativ cel mai bine în sisteme comparative: Gigel ăsta mă plimbă cu metroul, Gigel de dinainte avea limuzină. Cam aşa şi cu ecranele astea. Nu că ar conta foarte mult: dacă băiatul te ştie face să râzi, o poate face la fel de bine în staţie la Unirii sau într-un Mercedes E Klasse. La fel şi cu cinematograful: dacă-i o comedie bună, te umflă hohotele chiar şi atunci când te doare gâtul de la spătare incomode. Ideal e să le ai pe toate, evident. Şi comedii reuşite, şi scaune ergonomice. Şi băieţi buni, dar şi frumoşi, deştepţi şi cu bani. Ei, nu taţii, unchii ori strămoşii lor. La deşteptăciune şi frumuseţe mă refer, cu toate că nici la astea n-ai vreo garanţie în ceea ce priveşte moştenirea. Cea genetică, evident.

Noi ne-am uitat la Johnny English Reborn. Iar băiatul ăsta, Mr Bean, m-a făcut să râd, deşi n-a fost niciodată genul meu. Dovadă că detaliile precum cinematograf, spătar, staţie de metrou sau limuzină au oareşce influenţă asupra percepţiei feminine.  Ceea ce nu credeam despre mine, sincer vă spun.

Funny facts:

• Scaunul meu se dădea pe spate doar dacă te lăsai pe el mai cu presiune, ceea ce eu, la un metru şi-un zâmbet, nu prea reuşeam. Şi mereu se plia la loc cu mine înăuntru. Râdeam cu Sana (care avea aceeaşi problemă cu scaunul, nu cu înălţimea) şi spuneam că, dacă ai 100 de kilograme, precis stai mai comod. Aşa că ne-am pus pe treabă şi-am topit popcornul din pungă.
• Sistemul ăla sonor fabulos, pentru mine, funcţiona ca invitaţie la un chef, nicidecum la film. Se aude excepţional. L-aş fi luat acasă.
• La intrare, erau expuse 2 modele de scaune: cele normale şi cele premium. Bun marketing! Ca să vadă omul ce-şi „aşterne” la casa de bilete, ca să stea cât mai comod la film.
• Băuturile nu există decât în variante mari, foarte mari şi gigantice. Pe sistemul american, unde noţiunea de „small” a fost eradicată din conştiinţa universală. Vorba Andreei Pătraşcu: „dacă beau toată aia, ies de două ori la toaletă.”
• 10 lei apa plată. Which is not funny.

În concluzie, nu vă recomand filmul (deşi miserupismul eroului e atât de bine realizat, încât am râs ţinându-ne de burtă. Zici că e un ardelean trimis la război, dar el e ardelean înainte de toate. La final de aventură, English nu avea nici măcar o cută la costum. Deşi îi şifonase pe mulţi în luptele sale…), dar vă recomand Grand Cinema Digiplex. Însă nu înţelegeţi că promovez limuzina şi nu metroul. Sufletul contează. Restul se poate cumpăra.

Fiindcă oamenii sunt atât de proşti, încât râd de tine dacă nu înfuleci cot la cot cu ei o friptură cu cartofi prăjiţi. Fiindcă oamenii sunt atât de ignoranţi, încât îşi dau sănătatea pe o clipă de plăcere gustativă. Uite, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să zbor. Făceam cred că zilnic exerciţii în curte, pe scările bunicilor. Săream de pe câte o treaptă tot mai înaltă, sperând că voi sfida gravitaţia la un moment dat, deşi nu ştiam ce-i aia. Însă presimţeam că ea e duşmanul nevăzut al zborului meu imposibil. Până mi s-a explicat că doar păsările şi avioanele pot zbura, oamenii au picioare dintr-un motiv bine întemeiat. Apoi, am încetat să mai sar obsesiv-repetitiv de pe scări şi o bună vreme mi-am dorit să fiu rândunică.

Oricât de mult aş fi insistat cu săritul, credeţi că aş fi izbutit să zbor vreodată? Tot aşa şi cu mâncatul. Oricât de mult ai insista pe friptură cu cartofi prăjiţi, combinaţia asta tot la fel de greşită va rămâne. În ambele situaţii explicaţia este faptul că organismul uman este pur şi simplu dotat să funcţioneze altfel. Îi poţi da friptură şi cartofi prăjiţi, dar nu deodată. Poate şi omul zbura, doar că nu trebuie să se facă pasăre, ci paraşută. Pardon, să folosească una.

Îmi doresc să apuc ziua în care nu va mai fi stigmatizat ăla care nu mănânca pâine lângă ciorbă sau ăla care refuză desertul după un prânz de 3 ore. Îmi doresc să apuc ziua în care să nu se mai supere prietenii pe tine că vrei să te întâlneşti cu ei într-o seară, dar nu şi să împarţi un tiramisu. Ori o şaorma dublă, dacă există aşa ceva. Aştept ziua în care bunica să nu mai ţină evidenţa înghiţiturilor la musafiri, iar asta nu din exces de zgârcenie, ci tocmai dimpotrivă. Cunoaşteţi modelul. Intenţiile sunt bune, absolut, dar profund dăunătoare. Aştept ziua în care să nu te mai simi prost când refuzi nişte bucate, oricât s-ar fi străduit cineva pentru ele, ci să te simţi prost atunci când nu te mai vezi sătul.

Şi să vă spun acum de mine. De când cu Programul Nestle şi intoleranţele mele descoperite, mi s-a spus că sunt nebună, închipuită, ipohondră şi fiţoasă. Ba mai am şi telefon nou cu aplicaţie deşteaptă pe el Mi s-a spus că obiceiurile astea sunt moartea pasiunii. Am fost ispitită şi luată peste picior de către prieteni şi cunoştinţe, care -sunt sigură- nu intenţionau să-mi facă nicidecum rău, însă exact asta obţin insistând. Când tu eşti pe un drum şi ştii unde vrei să ajungi, chiar n-ai nevoie de bolovanii aruncaţi cu prietenie de unul şi de altul. Fiindcă oameni suntem şi pofte avem!

Fii schimbarea pe care o doreşti în lume. Doar că eu nu doresc schimbare în lume, ci în mine în primul rând. Atâta vreme cât eu n-am treabă cu ce mănânci tu (rar mă întind la discuţii nutriţional-pozitive, n-are rost, e o pierdere de vreme. Cine e cu adevărat interesat se documentează singur.), rog a fi tratată cu aceeaşi indiferenţă. Nu fac fiţe, nici măcar nu cer porţii speciale (şi atenţie, urmează banchetul!), fiindcă sunt sigură că mereu va exista ceva şi pentru mine de mâncare. De foame n-o să mor niciodată, asta garantez!

Acelaşi lucru şi pe twitter, unde în ultima vreme ne-am tot jucat pe hashtag-ul #programnestle . Aici, @NokiaRomania pune câte o întrebare (de ex: ce obiceiuri sănătoase ai zilnic?), iar păcătoşii răspund. E un concurs care se termină cu un Nescafe Dolce Gusto Piccolo editie limitata by Agatha Ruiz de la Prada. Daaaa??? Coffee, my love… Sper să nu se fi simţit nimeni jignit de extraporţiile de twittereală servite. Sunt singurele care nu dăunează sănătăţii!

Ştiţi, mama are o vorbă: să te fereşti de pompieri. Adică, atunci când în tine arde un foc, o determinare, o pasiune, orice, nu lăsa pe nimeni să vină să-ţi toarne apă peste el. Nici măcar o picătură. Descărcaţi aplicaţia şi “lăsaţi focul să ardă!”

foto

Serios că sună a creme brulee, a baghete proaspăt scoase din cuptor şi aburite în vitrine, a chifle cu coaja crocantă sau brioşe ca pe flickr. Deja simt şi cum miroase a cozonac dulce la început, apoi a covrigi cu susan şi lapte cu miere. Pffff. Noroc că gândurile nu îngraşă, că atunci să vezi belele!

Visul meu de-a mă face patroană când cresc mare tocmai a devenit realitate. Mare n-o să mă fac niciodată, dar moşiile, domeniile şi businessurile nu mai pot aştepta după mine. Sună prea bine ca să fie adevărat? Aşa ziceam şi eu. Iar dacă alte dăţi am avut sucursală botezată după blonde, acum vreau să văd povestea asta în carne şi oase. Cum adică, domne, crediterie?! Însă nu mă duc singură, fiindcă am prostul obicei de a merge cu gânduri de moderaţie şi echilibru şi de a sfârşi prin a-mi băga picioarele… într-o foarte frumoasă şi tocmai ieftinită pereche de pantofi. Deci, pentru a ţine ispitele departe, am nevoie de un poliţist cu mine: cineva cu care să merg la locul faptei.

E pe bune. Şi fiindcă ar fi probabil ultima (dacă nu şi prima) oară când ne vedem faţă-n faţă, vreau musai să ştiu ce gusturi are cel/cea cu care merg. Deci, dacă joi după-masa vrei să-ţi fac program, spune-mi: Cum ar arăta porţia ta ideală de mâncare? (ok, nu trebuie să fie „porţie”, ca să nu limităm creativitatea ) şi mergem împreună să vedem cu ce se mănâncă şi crediteria asta a mea!

La credite, criteriile idealului sunt mai clare, dar nici la bunătăţuri nu stau pe gânduri:

• Să nu mă întrebi ce fac cu banii (e ca şi când m-ai întreba de ce-mi place ciocolata! Sau de ce-o mănânc mâncam pe toată.)
• Să ştiu ce mă aşteaptă, adică o rată fixă (mai rău decât surprizele din ouă: unele-s faine, de colecţie, dar altele-s de-a dreptul înspăimântătoare)
• Să umblăm cu lei, domne (că altfel, e ca atunci când eram eu în Franţa şi-mi era sete şi nici să cer un pahar cu apă în limba aia nu puteam.)
• Posibilitate de refinanţare a creditelor din trecut (hmm, asta-mi place cel mai mult: să ştergi de pe cântarul caloric toate greşelile cu surplus de înfulecare!)
• Puţine acte, nu mă pune pe drumuri. (niciodată n-am înţeles plăcerea de a fuma o ţigară dimineaţa la 7.10 pe minus 5 grade – în liceu se practica adesea; şi nici urcatul pantei din Babeş pentru a ajunge la non-stop după pufarin. Pe asta, de fapt, alţii n-o înţelegeau la mine )

Creditul ăla de care ziceam eu e DIVERS –ul de la BCR. De o fi ideal, habar n-am, că nu mă pricep. Dar i-am aplicat unele criterii culinaro-pofticeşti şi văd că s-au cam potrivit aşa…

(p.s. Concursul e pe bune, întâlnirea va fi filmată, deci nu vom putea mânca prea mult… şi am încredere că sare cineva să mă salveze de toţi psihopaţii, care sunt fani de brunete şi care citesc acest blog. Miercuri seara anunţ cine are onoarea de a-mi salva viaţa.)

foto

Şi plimbându-mă cu ochii dezlipiţi de data asta de vitrinele magazinelor, ce să văd: Băneasa se pregăteşte să deschidă un cinematograf. Era şi timpul aş fi zis în prima fază, după care-i dau să caute pe google şi uite ce găsesc: Grand Cinema Digiplex, o investiţie de 19 milioane de euro(!!!!) şi că se va deschide vineri, 23 septembrie pentru public (sursa).

Wow. Deci lumea chiar merge la cinematograf. La fel cum mă minunam de fiecare încă un mall deschis pe piaţa insaturabilă a Bucureştilor, acum mă bucur să aud de încă un cinematograf. Bine, de fapt sunt încă 13 ecrane, dar adunate într-un singur loc. Vă daţi seama că oamenii au făcut nişte studii de piaţă înainte şi au ajuns la concluzia că nu suntem chiar aşa speriaţi de bombe şi gropile din oraş, încât să nu savurăm un film bun văzut la calitate maximă. Şi ca să fac un rezumat:

• 14000 de metri pătraţi
• 13 săli cu peste 2.600 de locuri de vizionare
• 2 săli VIP cu 40 de locuri fiecare
• 2 ecrane gigantice cu sisteme audio surround
• Peste 1400 de metri pătraţi de ecran – woooooooow !
• Cea mai mare sală cu 500 de locuri
• Cel mai mare snackbar din România cu 25 de case de marcat (sper că şi dotate cu personal încasator de bani, că altfel n-am făcut nimic.)
• Peste 375 de locuri premium
• 3 zone cu lounge
• 2 zone de fumători
• Wi fi inclus.

-        Asta am citat din comunicatul de presă. Mi-ar plăcea să mă duc să văd cum e. Mâine se deschide oficial, deci săptămâna viitoare musai să-mi fac timp, înainte să plec. Îmi recomandaţi vreun film anume de văzut aşa, high class?

-        Şi încă ceva: mă bucur când studiile pe consumatorul român îi descoperă acestuia şi o latură culturalo-artistico-recreaţională, care îl flatează şi îmbogăţeşte. Fiindcă, de obicei, consumul e despre altceva. Iar de manele şi de mici ne-am săturat cu toţii.

foto

Mi s-au recomandat vizite la medici specialişti. Şi am hotărât să comit o aroganţă, pe care nu vă sfătuiesc să o încercaţi şi dumneavoastră acasă: nu mă duc. Ştiu deja ce îmi vor spune: tratament medicamentos şi mişcare. Iar ca să-mi spună ce deja ştiu şi eu, n-are rost să mai dau şi nişte bani. Tratament oricum nu iau (nu e ca şi cum aş fi pe moarte, pentru mine e ultima soluţie pastila), iar mişcare… M-am mai tratat eu singură prin puterea credinţei în inteligenţa celulelor mele, care mă tolerează de atâţia ani. Avem o colaborare excelentă. Ele sunt angajatul ideal, vă spun. Uneori simt că nici nu le merit. Ştiu că sună cam a Libertatea, dar teambuildingurile se pot face şi intern, nu numai la munte.

A mai fost un moment în care am simţit că exagerez, că trag de mine în toate direcţiile şi nu ajung nicăieri, decât, eventual la nebuni. Imediat apoi am început să iau decizii: Prima a fost să-mi dau demisia. A doua a fost să-mi termin şcoala (au fost momente când aveam dubii serioase în ceea ce priveşte asta, fiindcă psihic eram foarte aglomerată).  Între ele, undeva, am hotărât să merg mai des acasă. Apoi, am primit un bilet către fericire şi mă pregătesc de plecare. Aranjând dezordinea din exteriorul meu, interiorul îşi găseşte singur echilibrul. Celulele mele ştiu singure ce au de făcut. Datoria noastră de autoritate supremă asupra lor este doar să le furnizăm condiţiile optime de funcţionare. Că nici unui angajat nu îi poţi pretinde performanţe, dacă tu nu-ţi plăteşti factura la lumină. Sau dacă îi dai un scaun cu două picioare.

Hotărârile bune privind sănătatea mea fizică şi psihică sunt în plină desfăşurare. Vreau să apuc şi eu ziua în care să nu-mi mai cadă părul şi să-mi strălucească pielea. De curând, mă tot joc cu o aplicaţie de la Nestle, un program de sănătate pe telefonul mobil. L-am descărcat din Ovi Store pe un Nokia E6 şi învăţ să butonez. (Intenţionez să mă reformatez într-o Miruna, căreia să i se repete analizele pentru că sunt “prea perfecte”.) Aplicaţia nu medic, dar e gratuită. Şi e cu mine tot timpul

p.s. Vă ţine o întrecere “sănătoasă”? Startul se dă aici, ia să vă văd!

“Viaţa frumoasă se premiază” e mai mult decât un slogan de campanie.