ŞI BLONDELE GÂNDESC

Că am vrea şi noi vreo 3 bucăţi aşa. Da’ bunăciuni, domne. Că suntem fete serioase şi nu ne încurcăm cu orice. Dincolo de faptul că mi-s îndrăgostită-leşinată până peste urechi de una bucată brunet cu păru’ creţ şi mintea ascuţită, întotdeauna am zis că în momentul în care cunosc altul de care să-mi placă mai mult, e pa-pa, noi să fim sănătoşi! Ăsta cred că e bun ca principiu de viaţă, de aplicat de către toate domnişoarele, inclusiv după schimbarea statutului şi numelui la primărie. Te scuteşte de nişte minciuni şi slujbe date la biserică, plus, unde mai pui că e şi legea progresului: din bine în mai bine, că se presupune că nu-ţi va plăcea de un din-ce-în-ce-mai dobitoc. Read the rest…

Fiindcă nu vreau să port pe conştiinţă nici o durere de gât de la consum excesiv de frappe cu gheaţă. Ştiţi că scriam cum Nescafe mă rugase să testez cele două noi arome de frappe, cu rom şi peppermint ? Vreau să vă spun că în plină desfăşurare a experimentului, una din prietenele mele a făcut o observaţie care m-a purtat fix înapoi în copilăria de imediat după ’89, când bucuria maximă era să primesc pufarin şi caramele din Germania: mi-a dat să miros frappe-ul cu aromă de peppermint. Am închis ochii, mi-a plouat în gură şi m-am bucurat ca un copil proaspăt ieşit dintr-o copilărie comunistă, privată de caramele şi cablu TV.

Şi după lungi căutări pe google, după ce-am dat anunţ pe facebook şi-am pus întrebări pe twitter, când eram gata-gata să renunţ, am dat să caute “caramele din Germania”. Şi ta-dam!!! Prin urmare, exact ăsta e mirosul şi gustul frappe-ului cu aromă de peppermint de la Nescafe. Ştiţi caramelele alea învelite în verde? Na, exact ele! Mega-mega-yum! (ca să nu mai zic, de fiecare dată când plec din ţară mă holbez după ele. Caramele-s multe pe piaţă, dar nici unele nu se lipsesc aşa sănătos de dinţi ca astea de care zic.) Şi ca să nu credeţi că săvârşim un atac la siluetă, aflaţi că un pliculeţ de frappe, preparat cu apă rece are doar 44 kcal. Cum o fi asta? În afară de foarte bun, nici nu mai contează… N-am auzit nicăieri ca excesul de amintiri din copilărie să dăuneze în vreun fel Totuşi, recomand un consum moderat. Şi nu râdeţi, pericolul există!

Invitaţie la amintiri frumoase: (fie că apelaţi la cele de atunci, fie că tocmai creaţi unele noi) Oamenii, când se fac mai mari şi află că plombele-s scumpe, se lasă de caramele şi se apucă de cafea. Frappe acum, că-i vară. Deci, primii 40 dintre dumneavoastră, care îmi spun ce aromă le face mai tare cu ochiul – rom sau peppermint – vor primi  un kit de testare compus din două plicuri de Nescafe Frappe Rom si două plicuri de Nescafe Frappe Peppermint. Sau, na, cum zice Marina: fiecare aromă cu momentele ei Vă rog doar să treceţi adresa corectă în comentariu, ca să vă pot trimite detaliile pe mail.

p.s. Pagina Nescafe de facebook are peste 28.000 de fani în România. uăăăău…

Cafea să fie, că restul zilei vine de la sine. Nu-i aşa? Să vedeţi: Nescafe se pregăteşte de două lansări pe piaţă, dar… înainte de a le da drumul în târg, mi-au cerut mie părerea. Ha! Asta zic şi eu onoare! Acum să vedem ce măsuri vor lua în funcţie de gusturile blondei, dar e foarte mişto să ai acces la ceva înaintea tuturor celorlalţi. Te face să te simţi bine, chiar dacă ştii de mult că eşti unicat şi special, la fel ca toţi ceilalţi, de fapt. Glumesc.

Într-o mică paranteză: Nu ştiu pentru alţii ce înseamnă, dar pentru mine Nescafe înseamnă. Vară în fuste lungi, Cluj şi sesiuni la BCU, prieteni vechi şi pauză de cafea. Cine-a fost vreodată la Biblioteca Universitară de pe colţul ăla de stradă din Cluj  ştie că există în holul de la intrare (sau na, pe vremea aia exista) un automat din ăsta de cafea. Care accepta doar fise de 5mii, cum erau vechi, de ajungeai să le cumperi şi pe dublu cât făceau. Ori, în zilele fără cearcăne la ochi şi cu chef de zâmbit la străini, poate mai dădea norocul peste tine şi vreun flăcău adormit, interesat să vă treziţi împreună. De la cafea, evident. Cu mâna pe inimă vă spun: rar am mai băut aşa espresso bun ca acolo, în curtea de la BCU, în fusta aia lungă şi pe genunchii lui din anul 2.

Când am primit pachetul cu pliculeţele de Nescafe Frappe cu aromă de peppermint (un fel de mentă) şi rom, eram cu Marina acasă, învăţam de zor. Marina e o colegă de grupă, dar mi-e mai mult dragă, decât colegă. Deci, oarecum partea cu sesiunea şi prietenii era îndeplinită, doar Clujul şi Nescafe-ul mai lipseau. Pauza a venit la fix: eu mi-am făcut un frappe cu peppermint, ea a vrut cu rom. Rom, copilă, te-ai prostit?! Mi-era că se culcă Marina mea direct după cafea şi rămân eu cu dublu de-nvăţat pe cap Glumesc, din nou. Problema a fost că Marina n-a vrut rece. Că ea-şi face caldă. Eu -că nu se poate, cine-a mai văzut frappe cald?! Ea că nu şi nu, şi caldă a băut-o, după plac. Nici nu s-a culcat după aia şi am şi terminat de învăţat.

Verdictul blondei: Nu ştiu dacă o fi fost frappe-ul, pauza sau balconul, dar noi ne-am înviorat urgent şi-am povestit şi altora. Cel cu cu aromă de peppermint e foarte fresh, parcă te răcoreşte. Mi-a plăcut că nu e leşinător de dulce. Ştiu e un paradox, sunt înnebunită după dulce (de la parfum, la viaţă), dar cafeaua nu intră în această categorie. La mine e fără zahăr. Marina, în schimb, a mai pus o linguriţă în cana ei aburindă. Dar bine, ea întotdeauna cere de vreo câteva ori extra-zahăr chelnărilor de pe unde mergem. Şi să vă zic: examenul l-am luat. Oi fi descoperit oare o nouă reţetă a succesului? Cu rom, peppermint şi Marina pe balcon. Aşa să tot iei examene!

E vorba despre campania BCR-ului derulată prin Blogal Initiative, proiectul de care spuneam mai multe aici. Campania a ajuns la jumătate, iar oamenii, chiar dacă nu vor să dea un clasament intermediar, publică nişte date inginereşti: Read the rest…

Atâta timp a trecut deja de la Social Media Summit de la Sibiu, când Chinezu se lăuda cu ce-o să facă şi ce-o să dreagă? Nu-mi vine să cred. Ideea e că eu m-am înscris atunci mintenaş, mai de curioasă, mai de cârcotaşă, mai de dornică să câştig. Pe vremea aia, omul mai multe promitea decât spunea concret, dar iată că s-a ţinut de cuvânt. A trimis un mail în stilul inconfundabil (să nu-ţi angajezi niciodată secretară, decât dacă e mai chineză ca tine!), prin care dădea detalii despre ce şi cum. Read the rest…

Din capitolul “blondă şi sălbatică”, luaţi de consumaţi acest post cu moderaţie, în doze mici şi repetate de câte ori vă ţine. Metabolismul, vreau să zic, pentru că unele blonde-s mai greu digerabile. Mai ales atunci când se amestecă şi cu tequilla, iese o combinaţie de zile mari! (Tată, pe asta am citit-o undeva, ultima dată când am fost la bibliotecă… )

De curând, am primit o invitaţie la ACEA petrecere despre care vuiau blogurile zilele astea:

Tatuaje, căzi pline cu Desperados, robinete şi valuri de bere gratis, graffiti, acrobaţii cu şerpi, şopârle şi fachiri, muzică bună şi animatori rupţi parcă din fauna amazoniană. Ireal? Poate pentru iubitorii de Tezaur folcloric, dar nu şi pentru fanii Desperados ! Am pregătit şi o capelă pentru nunţi în stil Las Vegas. Atenţie! De divorţuri nu ne ocupăm noi.

Line-up:  SUIE PAPARUDE, LES ELEPHANTES BIZZARES si SISTEM

Pe mine pesemne vor să mă mărite, că altă legătură nu ştiu care-o fi. Sau or fi auzit că eu beau doar apă plată şi-au hotărât că-i cazul ca cineva să ia măsuri. Oricum, eu nu ratez asemenea ocazie, că cine ştie, poate prinţul meu umblă cu Desperados în mână. Cert e că va fi o nebunie de petrecere, mie mi-e şi frică numai când mă gândesc. Imaginaţi-vă că oamenii au trimis şopârle pe post de invitaţii. Şopârlele sunt vii şi mănâncă gândaci, înţelegeţi? Le poţi pune nume şi lăsa să-ţi păzească apartamentul până vii de la munci. Dacă ar face şi curăţenie, m-aş declara cu jumătatea găsită! Oricum, în asemenea chestie nu mă puteţi lăsa singură. Am 10 invitaţii duble pentru 12 mai, când va avea loc party-ul, începând cu ora 21:30, la Hala Automatica de pe Calea Floreasca nr. 159. Ce voiam să vă spun de fapt? Că mergem! Ne încolonăm şi ne prezentăm. O singură chestie vreau de la dv: să-mi spuneţi (da’ sincer), vouă ce vă trezeşte spiritul petrecăreţ? O bere bună, o brunetă focoasă ori o blondă isteaţă? Sau toate variantele de mai sus! De ce ai nevoie ca să te simţi bine? Vă întreabă o fostă consumatoare exclusiv de apă plată. (Da, tată, acum la mare mi-am schimbat obiceiurile. Şi chiar dacă nu m-am bucurat de vreo mare schimbare a stării de spirit -eram beată de fericire oricum, m-am bucurat de o mai puţin aspră judecată a găştii în care mă aflam. Dar setea tot apa mi-o potoleşte!)

Cele mai sălbatice şi sincere răspunsuri merg joi la party! (Vă rog să specificaţi în comentarii, dacă nu sunteţi în Bucureşti sau n-aveţi deloc chef de petreceri. Ca să ştim, ca-n bancul ăla, să nu contăm pe voi.)

p.s. Deadline: 11 mai

După ce tot românul şi-a făcut măcar un credit, după ce-a dat criza peste el şi-a învăţat ce-i aia economie, băncile încearcă să ne convingă că o putem şi aplica. Lecţia învăţată. (Cu toate că mă enervează această ură generală pentru bănci, de parcă ele ar fi de vină că noi ne-am băgat în datorii, c-a dat criza peste ele şi acum nu mai dormim nopţile. Dragilor, creditele nu ni le dă nimeni, ni le luăm singuri.)

De ce ne temem de credite? Fiindcă e criză. Fiindcă ne-au băgat-o în cap, noi ne-am băgat-o în buzunare şi, ajunsă acolo, ea a făcut găuri. GĂURI. În bugete şi vacanţe, căci covrigii au rezistat eroic. Ba se constituie una din cele mai profitabile afaceri, din câte am înţeles. Asta cu covrigii. Dar poate nu v-am spus de ce îmi place ideea de credit. Fiindcă aşa s-a născut buburuza mamei mele, care ne-a plimbat şi ne plimbă până în ziua de astăzi. Fiindcă aşa s-a născut şi cea mai frumoasă maşină din lume şi-o copilă mai fericită decât toate celelalte copilele la un loc. Datorită unor credite, unor părinţi şi unei idei. Ştiţi ce mi-au zis ai mei atunci? “Precis la 30 de ani o să ai maşină, că e normal, e o necesitate. Dar să ai maşină la 20 e un răsfăţ.” Şi mare dreptate au avut. (A fost probabil cel mai mare răsfaţ pe care l-am primit, atât ca valoare, cât şi ca durată. Că restul jucăriilor nu mă ţineau mai mult de o săptămână. La mine uzura morală era foarte accentuată.) E ca şi când ai fi bărbat şi ai spune că aştepţi până la 60 de ani să-ţi iei nevastă. Sau amantă, nu contează. Poţi să-ţi iei oricum, că la vârsta aia nici 3 Viagre şi 5 Ketonale (contra durerilor de spate) nu te mai salvează. Frumosul trebuie savurat fraged şi îmi asum ce-am scris aici. Din punctul meu de vedere, asta înseamnă un credit: timp. Îţi câştigă timp, un avans-avantaj în faţa firii. Banii ăia tot tu îi faci, tot tu îi munceşti şi tot tu îi plăteşti, cu o singură diferenţă: CÂND. Ştiu atât de mulţi oameni cu statusuri pe mess “cumpăr timp”, încât mi-e şi milă să mă gândesc la cei care nu înţeleg avantajele unui credit.

Zilele astea am avut un fel de revelaţie: că m-am făcut mare. Fiindcă citeam despre acest concurs şi fiindcă m-am putut înscrie la el (E acelaşi despre care zice şi-n bannerul din josul blogului). Eu, care nici abonamentul de telefon nu-l am pe numele meu. De fiecare dată când fac vreo modificare, trebuie s-o rog pe mama să sune la relaţii cu clienţii… E vorba despre strategia BCR-ului de reîmprietenire a poporului cu creditul. Acest concept-bau-bau: Creditul. După ce şi-au pus pe TV reclamă cu o amantă şi un credit aprobat în acelaşi dormitor, abordarea pe online e mult mai timidă. Şi de bun simţ. Astfel, în contextul promovării creditului Divers BCR, cine vrea să participe la concurs e invitat să-şi facă (!atenţie) doar o simulare de credit. Cum vrea el, nu contează. Cert e că se dă 1000 de euro în fiecare zi. Dada, şi există 30 de premii în 30 de zile. Nu trebuie să îţi chiar faci creditul, ci doar să te joci de-a creditul. Mi se pare foarte elegant ceea ce face BCR-ul, sincer parcă simt că trăiesc într-o ţară civilizată, unde ofertele nu te agresează, ci există pentru tine pur şi simplu. E uimitor că există cineva care te răsplăteşte doar pentru că ceri o informaţie! Campania durează până pe 14 mai, deci grăbiţi-vă, că eu mă duc în fiecare zi! Glumesc evident, fiindcă oricum nu poţi intra în concurs decât o singură dată.

Deci dacă tot m-am făcut mare şi-s aptă să-mi iau credit, măcar o simulare să fac (la orice unitate BCR sau la Call Center: 0800.801.227, apel gratuit)! Că eu mi-s norocoasă de fel, iar desemnarea câştigătorilor se face în mod aleatoriu, prin tragere la sorţi electronică. Da, ştiu, culoarea părului n-o să mă ajute prea mult…

Eram după clasa a opta, după nişte rezultate uimitoare (pentru mine însămi, dar nu şi pentru colega care m-a caftit dintr-un exces de nota 10. La mine excesul, evident că nu la ea.), când m-a trimis mama la fizio la recuperare, fiindcă deja îmi cam stricasem spatele. Ţin minte că mergeam la 7 fix să fiu acolo, tocmai pentru a evita toate babele şi moşile. Îmi reuşea. Kinetoterapeutul, un tip tânăr şi chel, cu muşchi şi glume în program. Îmi plăcea de el până începea să numere: 1, 2, 3, 3, 3, 3, 4, 5, 6, 7, 7, 7… Avea blocaje din astea sinistre pentru micuţa viitoare blondă. Dat fiind că tocmai îmi arătasem muşchii intelectuali la examenul denumit sugestiv “Capacitate”, eram îngrozită că nu-mi găseam ceilalţi muşchi. Ăia pe care toţi ar trebui să-i avem, indiferent de notele la examen. A fost momentul în care am decis că sportul nu e pentru mine şi că-mi e infinit mai uşor să fac eforturi intelectuale decât 30 de flotări.

Nu cred că m-aş putea obişnui vreodată cu un cap leneş. Ţin minte într-a doişpea, când mă pregăteam pentru admitere, şi la primul test pe care mi l-a dat meditatoarea (m-am apucat ilegal de târziu de învăţat, iar femeia respectivă m-a ajutat enorm) rezolvasem 24% corect. Am plâns 3 zile. Probabil era preţul pe care-l plăteşti când îţi formatezi creierul într-un anumit sistem de învăţare, fiindcă ulterior am plâns de bucurie. (În fine, n-am plâns deloc, dar dădea bine în context.) Am prins încredere în muşchii ăia din clasa a 8-a şi am înţeles că mintea mea e singura pe care mă pot baza indiferent de cum sunt îmbrăcată sau de cât ruj am pe bot. Şi-am început să fac investiţii ca-ntr-o avere pe care nu plăteşti impozit şi pe care nici moştenire n-o laşi. Fiindcă e a ta şi după moarte.

Am dat fitness-ul în mişcare pe fitness-ul pe scaun. Nu e un titlu de genul “slăbeşte mâncând”, fiindcă nu există aşa ceva, iar eu nu-s genul. Care să nu mănânce :p. Aţi auzit de brainfitness? E vorba de un antrenament al creierului, mă rog, al funcţiilor sale, pentru a-i creşte eficienţa. (Sincer, creierul poate face chestia asta! Ce credeaţi că înseamnă Alzheimer? În iarnă l-am cunoscut întâmplător pe Dragoş Cîrneci, doctor în psihologie, unul din creatorii CD-ului Brainfitness. Mi-a plăcut atât de mult ce-a spus el şi echipa lui, încât am produs urgent un articol pentru revista ELLE (despre neuromituri). Mi-au spus că cel mai mare duşman al creierului e rutina. Că indiferent de cât de înalt e nivelul la care ea se desfăşoară, rutina e moartea pasiunii pentru gândire. Şi cum blondele-s degeaba dacă nu şi gândesc, m-a foarte interesat treaba. Cică indiferent dacă vinzi pâine în piaţă sau procesezi acelaşi gen de facturi, indiferent cât de bine le faci, dacă asta e ocupaţia ta zilnică, fără alternări, se numeşte “rutină”. La polul opus e necunoscutul. Un exemplu pe care l-am ţinut minte: să nu-ţi faci cumpărăturile mereu din acelaşi magazin. Să nu trăieşti în tipare şi repetiţii. Fiindcă schimbând magazinul, eşti obligat să te orientezi altfel printre rafturi să găseşti unde-i apa şi să-ţi faci alt drum spre casă. Da, la gunoi cu automatismele! De câte ori nu am făcut dreapta în loc de stânga, doar fiindcă spre dreapta e drumul către birou. Chiar dacă parcul e-n stânga şi weekendul prezent. Iar oamenii mi-au mai spus o chestie: că-ţi poţi antrena creierul pentru autocontrol (bine, pentru mai multe gen: atenţie, creativitate, etc), dar eu vreau autocontrol, că ciocolata n-are cum să dispară de pe lume. Exerciţiile au şi efectul de a creşte puterea de concentrare, de a îmbunătăţi memoria şi a reduce stresul. (La ultima parte mai am de muncit.) Mi-au arătat un demo şi mi-au explicat că nu-i uşor. Nu-i o joacă. Nu-i ceva să-ţi facă neapărat plăcere. Fiindcă te provoacă, te duce la limită. De exemplu, uneori îţi apar cifre sau obiecte pe ecran şi trebuie să le recunoşti ulterior. Dar pauza dintre ele e în aşa fel făcută, încât să nu ţi le “aminteşti” cu memoria de scurtă durată, ci s-o provoci pe cealaltă. E incredibil cum funcţionează!

Imediat mi-am împrietenit cu ei pe facebook şi mi-am luat şi eu CD-ul, pe care tata mi l-a confiscat urgent de Crăciun. Mi-ar fi plăcut să i-l pot face cadou. De asta mă gândeam, dacă taţii, fraţii, iubiţii sau prietenii dumneavoastră nu îl au încă, nu e prea târziu: să faceţi un cadou isteţ de Paşti. Apropo, eu lu’ tata habar n-am ce-i iau.

sursa foto 1, 2

Într-un foarte frumos context (căci ieri am participat la cea de-a 12-a şedinţă de redacţie! Da, s-a împlinit anul de când lucrăm împreună!), ce credeţi că mă aştepta la birou?! Trei cutii cu pască de la Boromir. Nu una, doamnelor şi domnilor, ci trei! Trei! Iar eu -în plină ascensiune de schimbare a obiceiurilor prea dulci, prea sărate şi prea dese la alimentară- parcă nu mă potriveam deloc în peisajul ăsta. Vă amintiţi povestea cozonacului de Crăciun? Se pare că celor de la Boromir le-a plăcut atât de mult, încât s-au gândit să scriem continuarea. Doar că socoteala din agenţie nu se potriveşte cu cea de pe blog, fiindcă eu am promis să fiu un exemplu de bună purtare şi abstinenţă culinară. Dar, sincer, m-am bucurat să văd atâta bogăţie de pască! Mai ales că a picat la fix, taman înaintea şedinţei noastre, cât să ne crească glicemia şi pofta de muncă. Şi unde mai pui că eu azi plec în concediu, parcă intrasem deja în atmosfera de sărbătoare.

Vedeţi, la noi se face pască. Adică, se face bunica de-o tavă sau două, în funcţie de poftele şi hiperacidităţile familiei. Tata e disperat după această tradiţie, dar mie nu-mi place …decât în pozele Boromir Iar eu am un fix: dacă ştiu că o mâncare nu-mi place, apoi nu-mi place în general, indiferent cine, unde, când, sub ce culoare mi-o serveşte. Nu mă interesează să gust. Iar de la o vreme am ajuns la concluzia că n-am nevoie să-mi dezvolt gusturile aducătoare de calorii. Aşa că, înţelegeţi, n-am fost tentată nici măcar o clipă să gust din pasca Boromir. Dar circula vorba că ar fi genială, periculos de bună, senzaţională şi alte superlative, care pe mine mă duceau cu gândul la iaurt. Glumesc, evident. Mă duceau cu gândul la cozonaci şi ouă roşii, mâncaţi la ceas de noapte, după ce ni s-au lungit urechile în timpul slujbei la Sălişte. Acolo mergem de Înviere. Apoi ne-ntoarcem cu 130 km/h (nici o grijă, suntem singurii nebuni de Paşti pe şosele judeţene) să mâncăm. Mama întotdeauna pregăteşte până şi ridichile de dinainte, fiindcă ştie că n-avem răbdare s-o aşteptăm. După care nici vasele nu le spălăm şi ne culcăm. E cel mai dulce somn, cu burta plină şi inima-mpăcată. (Anul ăsta o să fie împăcată de chiar, c-o să mănânc numai ridichi.)

Mi-a plăcut gestul Boromir (merci!), a picat la fix şi, mai ales, nici n-a fost o ispită. De asta am şi ales să scriu acest articol. (Altfel, cred că m-aş fi enervat!) Îmi pare rău că n-o pot duce cu mine, căci dimineaţă iau avionul spre UK şi ştiu vreo câteva suflete de români aici, care precis ar fi savurat-o din plin. Dar poate-o trimit cu poşta şi ne-ntâlnim acolo la masă! Asta, dacă nu vin ei de Paşti acasă.

Este prima întrebare care mi-a răsărit în capul meu cel blond, atunci când am auzit prima oară de varianta pilulei contraceptive la bărbat. Dacă aş avea încredere în el…

Fiindcă aspectul ăsta contraceptiv e o problemă tare delicată în cuplu. E o responsabilitate mare, pe care eu una nu aş vrea să o las în seama altuia. Indiferent de sexul pe care l-aş avea. Fiindcă mai cred că într-o sarcină sunt mereu doi implicaţi. Că femeia e cea care poartă copilul e un detaliu. Responsabilitatea se împarte egal la doi. Şi să nu credeţi altceva, orice v-ar spune el.

Informaţiile de la ora actuală privind această pilulă la bărbaţi sunt în termeni de promisiuni ce se întind pe 3-5 ani. Adică, răspunsul la-ntrebarea asta n-o să ne ardă, că nu trebuie să-l găsim până mâine. Pilula e încă în cercetări, studii şi aprobări, deci nu e în farmacii. Dar aşa ca principiu, e un exerciţiu bun de imaginaţie. Se pare că se lucrează la variante cu administrare zilnică, dar în acelaşi timp, cercetătorii caută o formulă cu administrare lunară sau cel puţin de o dată la trei luni. Asta ar fi ca un echivalent la inelul vaginal (care se administrează o singură dată pe lună), dacă ne luăm după frecvenţa utilizării. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că au nevoie de această administrare cu o tocmai o frecvenţă cât mai rară în urmă unor studii care au arătat fie că bărbaţii înşişi ar uita să ia zilnic pilula, fie că partenerele lor de viaţă nu ar avea încredere că o vor face.

Eu sunt un fan al bărbatului, dar la capitolul încredere şi responsabilităţi am mari rezerve de exprimare. Există bărbaţi care uită unde-şi ţin şosetele. Alţii care preferă să-şi cumpere altele noi, decât să le găsească pe alea vechi. Sau să le spele. Ştiu bărbaţi care se tem să schimbe o siguranţă sărită. Sau un bec ars. Pentru asta, dau telefoane. Ştiu bărbaţi care-şi uită copiii prin magazine, ştiu pe alţii care nu-i dau câinelui de mâncare. Unii uită chiar că ar avea vreunul…

Oricum, până la lansarea pe piaţă a contraceptivului masculin mai avem de aşteptat. Însă atunci când va apărea, cel mai probabil nu va fi cu administrare zilnică. Ceea ce mă bucură într-un fel, dar mă enervează în altul. Doar fiindcă bărbaţii sunt mai iresponsabili şi nu îşi pot aminti să ia o pastilă, femeia s-a sacrificat de atâţia ani cu blistere puse-n portmoneu, remindere la telefon şi alte stresuri zilnice! Ia să fi făcut şi noi pe nebunele, să vedem ce s-ar fi întâmplat. S-ar fi inventat inelul vaginal mai repede? Sau plasturele hormonal? (Că nu ne-ar fi deranjat nici pe noi să nu ne mai batem capul zilnic cu „Nu uita! Nu uita!” şi să avem grija asta o dată pe lună!) Sau ar fi înflorit industria prezervativului?! Măcar acolo „sacrificiul” e egal.

p.s. Până una alta, nu pot să fiu scorpie şi să nu remarc că fix în această egalitate de împărţit responsabilităţi, bărbatul a fost pînă acum cel discriminat. Femeii i s-a dat o mare putere asupra bărbatului în momentul în care i s-a dat pilula cu administrare zilnică. Fiecare dintre noi ştie cel puţin un „accident” cu semn de întrebare: Oare chiar aşa să fi fost? Poate nu v-am spus, dar eu nu cred în accidente de genul acesta. Şi mai cred în dreptul bărbatului la control. Încrederea e bine cînd funcţionează, însă e periculos când ia pauze. Iar în condiţiile date, până va apărea pe piaţă un mijloc de control pe care să-l poată şi bărbatul gestiona, ne rămân doar două variante rezonabile: prezervativul şi inelul vaginal. Părerea mea.