“Voiam să ştiu dacă aţi respectat recomandările în funcţie de rezultate şi cum v-aţi simţit.” îmi zice tipul din telefon.

Gizăs, toate astea mi se par atât de departe, de parcă ţin de o altă mirună, de o altă eră. Nici nu îmi mai aduc aminte exact. Erau vremurile când îmi suna şi mie telefonul, iar colesterolul bubuia de la stres, nicidecum de la şorice. Ok, după un ruşinos efort de memorie, mi-am dat seama că omul aştepta răspuns. Mai sunteţi acolo, m-a întrebat. Acolo, unde, că nici eu nu mai ştiu, dacă mă iei mai rapid. Pe cine căutaţi…

“Mda, am respectat recomandările vreo lună aşa…poate o lună jumătate. -

“Şi cum v-aţi simţit?” m-a întrerupt omul până să-mi închid eu ghilimelele la propoziţie. S-o fi prins şi el că jumătatea aia e de la mine, nicidecum de la realitate?

“M-am simţit bine, cum să mă simt, că doar mâncam exclusiv ierburi şi apă!?!?! Doar că, la un moment dat, am început să mor de foame şi a trebuit să fiu mai inventivă cu meniurile mele.” Ştiu, am zis-o pe un ton agresiv. Aproape ca pe un reproş. Deşi ştiu perfect că medicul n-avea nici o vină. Probabil nici nu-i păsa şi doar trebuia să bifeze un telefon la cea care a fost clienta Miruna Siminel. Da, şi asta mi-a trecut prin cap. Şi da, mai ştiu şi faptul că budinca mea cu gust de caramel, garlic bread-ul de care nu ne mai săturăm (să zicem că am învăţat multe prostii de la englezi… şi ei nici măcar n-au vreun amestec!) sau chinezii de all you can eat nu sunt tocmai dovezi ale unei imaginaţii debordante. Nici numărul lor.

“Dar aţi încercat măcar să evitaţi anumite alimente?”

“Am încercat.” De fiecare dată când spun vorba asta, mă gândesc la Crivăţ. Care Crivăţ m-a învăţat că orice încercare are o moarte înscrisă în sine însăşi. Că e o prostie. Că nu merită să-ţi pierzi timpul. Dar am spus-o cu speranţa că medicul la telefon nu ştie ce ştie Crivăţ. Şi că poate va bifa că cea care a fost clienta Miruna Siminel nu e aşa defectă cum pare. Şi nici aşa laşă. El nu ştie cum e garlic bread-ul englezilor. “Însă, cât am respectat recomandările dumneavoastră, m-am simţit clar mai bine.” Doar că pe vremea aia, îmi suna telefonul şi aveam nişte scuze foarte bune să NU renunţ la cafea. 

“Bine, nici nu aveaţi aşa mari probleme. Doar la lapte şi ouă. A, şi la gluten.”

Faptele bune bântuie. Ca norocu’. Acum nu-mi mai sună telefonul şi nici scuze nu mai găsesc. Cred că era vremea ca cineva să-mi amintească asta! Cred că n-am uitat să mulţumesc.

*şi da, am observat foarte atent că o ceaşcă de ciocolată caldă cu lapte mă balonează, de-mi pot lua zborul, iar una cu apă e foarte bine tolerată. Doar că, decât să bei ciocolată caldă ca pe-o zeamă lungă, mai bine te laşi păgubaş. Şi mai iei o-mbucătură de spanac.

foto

Aici nu e vorba despre ouă. Deşi pe unul l-am pus cuminte în frigider şi l-am mâncat a doua zi, rece. Aici e vorba despre faptul că atunci când nu mai eşti doar tu cu tine, e bine să începi să te ţii de ceea ce spui. Şi să înţelegi că eşti constant un exponent pentru asta. Altfel se duce naibii toată reputaţia.

M-am simţit ca o mamă, care-i interzice copilului să fumeze, aprinzându-şi o ţigară.

Fiindcă oamenii sunt atât de proşti, încât râd de tine dacă nu înfuleci cot la cot cu ei o friptură cu cartofi prăjiţi. Fiindcă oamenii sunt atât de ignoranţi, încât îşi dau sănătatea pe o clipă de plăcere gustativă. Uite, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să zbor. Făceam cred că zilnic exerciţii în curte, pe scările bunicilor. Săream de pe câte o treaptă tot mai înaltă, sperând că voi sfida gravitaţia la un moment dat, deşi nu ştiam ce-i aia. Însă presimţeam că ea e duşmanul nevăzut al zborului meu imposibil. Până mi s-a explicat că doar păsările şi avioanele pot zbura, oamenii au picioare dintr-un motiv bine întemeiat. Apoi, am încetat să mai sar obsesiv-repetitiv de pe scări şi o bună vreme mi-am dorit să fiu rândunică.

Oricât de mult aş fi insistat cu săritul, credeţi că aş fi izbutit să zbor vreodată? Tot aşa şi cu mâncatul. Oricât de mult ai insista pe friptură cu cartofi prăjiţi, combinaţia asta tot la fel de greşită va rămâne. În ambele situaţii explicaţia este faptul că organismul uman este pur şi simplu dotat să funcţioneze altfel. Îi poţi da friptură şi cartofi prăjiţi, dar nu deodată. Poate şi omul zbura, doar că nu trebuie să se facă pasăre, ci paraşută. Pardon, să folosească una.

Îmi doresc să apuc ziua în care nu va mai fi stigmatizat ăla care nu mănânca pâine lângă ciorbă sau ăla care refuză desertul după un prânz de 3 ore. Îmi doresc să apuc ziua în care să nu se mai supere prietenii pe tine că vrei să te întâlneşti cu ei într-o seară, dar nu şi să împarţi un tiramisu. Ori o şaorma dublă, dacă există aşa ceva. Aştept ziua în care bunica să nu mai ţină evidenţa înghiţiturilor la musafiri, iar asta nu din exces de zgârcenie, ci tocmai dimpotrivă. Cunoaşteţi modelul. Intenţiile sunt bune, absolut, dar profund dăunătoare. Aştept ziua în care să nu te mai simi prost când refuzi nişte bucate, oricât s-ar fi străduit cineva pentru ele, ci să te simţi prost atunci când nu te mai vezi sătul.

Şi să vă spun acum de mine. De când cu Programul Nestle şi intoleranţele mele descoperite, mi s-a spus că sunt nebună, închipuită, ipohondră şi fiţoasă. Ba mai am şi telefon nou cu aplicaţie deşteaptă pe el Mi s-a spus că obiceiurile astea sunt moartea pasiunii. Am fost ispitită şi luată peste picior de către prieteni şi cunoştinţe, care -sunt sigură- nu intenţionau să-mi facă nicidecum rău, însă exact asta obţin insistând. Când tu eşti pe un drum şi ştii unde vrei să ajungi, chiar n-ai nevoie de bolovanii aruncaţi cu prietenie de unul şi de altul. Fiindcă oameni suntem şi pofte avem!

Fii schimbarea pe care o doreşti în lume. Doar că eu nu doresc schimbare în lume, ci în mine în primul rând. Atâta vreme cât eu n-am treabă cu ce mănânci tu (rar mă întind la discuţii nutriţional-pozitive, n-are rost, e o pierdere de vreme. Cine e cu adevărat interesat se documentează singur.), rog a fi tratată cu aceeaşi indiferenţă. Nu fac fiţe, nici măcar nu cer porţii speciale (şi atenţie, urmează banchetul!), fiindcă sunt sigură că mereu va exista ceva şi pentru mine de mâncare. De foame n-o să mor niciodată, asta garantez!

Acelaşi lucru şi pe twitter, unde în ultima vreme ne-am tot jucat pe hashtag-ul #programnestle . Aici, @NokiaRomania pune câte o întrebare (de ex: ce obiceiuri sănătoase ai zilnic?), iar păcătoşii răspund. E un concurs care se termină cu un Nescafe Dolce Gusto Piccolo editie limitata by Agatha Ruiz de la Prada. Daaaa??? Coffee, my love… Sper să nu se fi simţit nimeni jignit de extraporţiile de twittereală servite. Sunt singurele care nu dăunează sănătăţii!

Ştiţi, mama are o vorbă: să te fereşti de pompieri. Adică, atunci când în tine arde un foc, o determinare, o pasiune, orice, nu lăsa pe nimeni să vină să-ţi toarne apă peste el. Nici măcar o picătură. Descărcaţi aplicaţia şi “lăsaţi focul să ardă!”

foto

Şi stând eu aşa în răsunetul chiorăitului propriu de maţe, îmi doream un program (cred că nici nu ar fi greu de făcut,doar baza de date e mai complicată), în care să-ţi poţi trece nişte date:

1. că tu ai intoleranţă la cutare, cutare, cutare,
2. îţi place să bei cafea de leşini,
3. dar vrei să-ţi scazi şi colesterolul.
4. Şi o dietă hipocalorică, fiindcă 3 kilograme în minus n-au omorât pe nimeni.

Adică, eu asta aş trece. Şi să-mi dea o listă cu alimentele recomandate. Altcineva, poate vrea doar să scadă colesterolul şi are anumite alergii. Altul poate are carenţă de calciu, dar intoleranţă la lapte (deşi ăla de vacă nu e nicium sănătos, asta nu e o noutate. Cel de capră e cel mai bun, beţi-l dacă papilele vi-l tolerează pe teritoriul lor.). Ideea e simplă. Mi-ar plăcea aşa ceva. De fapt, cred că nutriţionistul e dotat cu un astfel de soft în capul lui.

Vă ţin la curent. Dar la cafea?!?!?!? pe bune!!!!

Mi s-au recomandat vizite la medici specialişti. Şi am hotărât să comit o aroganţă, pe care nu vă sfătuiesc să o încercaţi şi dumneavoastră acasă: nu mă duc. Ştiu deja ce îmi vor spune: tratament medicamentos şi mişcare. Iar ca să-mi spună ce deja ştiu şi eu, n-are rost să mai dau şi nişte bani. Tratament oricum nu iau (nu e ca şi cum aş fi pe moarte, pentru mine e ultima soluţie pastila), iar mişcare… M-am mai tratat eu singură prin puterea credinţei în inteligenţa celulelor mele, care mă tolerează de atâţia ani. Avem o colaborare excelentă. Ele sunt angajatul ideal, vă spun. Uneori simt că nici nu le merit. Ştiu că sună cam a Libertatea, dar teambuildingurile se pot face şi intern, nu numai la munte.

A mai fost un moment în care am simţit că exagerez, că trag de mine în toate direcţiile şi nu ajung nicăieri, decât, eventual la nebuni. Imediat apoi am început să iau decizii: Prima a fost să-mi dau demisia. A doua a fost să-mi termin şcoala (au fost momente când aveam dubii serioase în ceea ce priveşte asta, fiindcă psihic eram foarte aglomerată).  Între ele, undeva, am hotărât să merg mai des acasă. Apoi, am primit un bilet către fericire şi mă pregătesc de plecare. Aranjând dezordinea din exteriorul meu, interiorul îşi găseşte singur echilibrul. Celulele mele ştiu singure ce au de făcut. Datoria noastră de autoritate supremă asupra lor este doar să le furnizăm condiţiile optime de funcţionare. Că nici unui angajat nu îi poţi pretinde performanţe, dacă tu nu-ţi plăteşti factura la lumină. Sau dacă îi dai un scaun cu două picioare.

Hotărârile bune privind sănătatea mea fizică şi psihică sunt în plină desfăşurare. Vreau să apuc şi eu ziua în care să nu-mi mai cadă părul şi să-mi strălucească pielea. De curând, mă tot joc cu o aplicaţie de la Nestle, un program de sănătate pe telefonul mobil. L-am descărcat din Ovi Store pe un Nokia E6 şi învăţ să butonez. (Intenţionez să mă reformatez într-o Miruna, căreia să i se repete analizele pentru că sunt “prea perfecte”.) Aplicaţia nu medic, dar e gratuită. Şi e cu mine tot timpul

p.s. Vă ţine o întrecere “sănătoasă”? Startul se dă aici, ia să vă văd!

“Viaţa frumoasă se premiază” e mai mult decât un slogan de campanie.

Citesc la Alina despre petiţia pe care Jamie Oliver ne invită s-o semnăm. Ceea ce-mi aminteşte de postul în care ceream Taxa pe obezitate infantilă. 
Filmul din discuţie: aici. Uitaţi-vă întâi, apoi comentăm împreună. Încep eu, dacă-mi permiteţi:

1. Marii producători de alimente nu au obligaţia să facă educaţie. Ei au obligaţia să vândă. SĂ VÂNDĂ! Iar motivul pentru care produc tot felul de porcării e la mintea cocoşului: pentru că se vând! De asta există iaurt cu fructe, cu cereale şi iaurt simplu, fiindcă mie îmi place ultimul, lu’ Georgel ăla cu fructe şi lu’ Marieta ăla cu cereale, că ea-i constipată şi crede că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap împreună iaurtul în plasă. Cel mai sănătos iaurt e ăla simplu şi nu pentru că aşa-mi place mie. Ci pentru că e greşită asocierea proteinelor cu glucide (din fructe,da?) sau cu cereale (carbohidraţi plus, adesea, zaharuri super-rafinate) în orice carte de nutriţie aţi căuta. Că nu-i bine să mănânci friptură cu cartofi ştie toată lumea, da? E exact acelaşi principiu.
2. Foarte impresionantă cantitatea de zahăr pe care o consumă copiii în 5 ani sau cum zice acolo (n-am răbdare să revăd, că mai mult mă enervez.) Nota 10 pentru impresie artistică. Doar că acea cantitate nu este consumată deodată, aspect foarte important. Organismul uman a dat dovadă de-a lungul istoriei de o foarte mare putere de adaptare la condiţii. Nu înseamnă să ne turnăm zahăr pe gât, că, nu-i bai, ne adaptăm. Nici vorbă! Dar exagerările de genul acesta mă fac să mă simt cam luată de blondă şi, zău, nu cred că e cazul.
3. Copiii americani beau 2 cutii de lapte pe zi …iar asta, numai la şcoală. Hai serios? Şi de ce-i de vină ăla care produce laptele, că ei nu se satură decât la a 3-a cutie?! Eu nu mă prind, serios.
4. Părinţii obezi izbucnesc în lacrimi când conştientizează că îşi omoară încet-încet copiii, dându-le de mâncare. Aproape încep să cred că Jamie e mai bun regizor decât bucătar. Aş zice să nu mai plângem omenirii de milă, că meniurile s-au schimbat, poftele-au crescut obezi, iar de la penicilină încoace, parcă şi războaiele-s mai rare, prezervativele mai dese şi planeta suprapopulată. Tragedia nu e că mor aceşti copii. Că mor e simplu: ura şi la gară, duşi sunt. Tragedia e CUM TRĂIESC PÂNĂ SĂ MOARĂ. Ştiţi că cineva mi-a spus că nu ştie cum e aia să fii fericit? Că n-a fost niciodată în viaţă. Bravo, zic. Felicit-o pe maică-ta.
5. Să ne oprim o clipă, ca să nu cădem în păcatul de a-i judeca pe aceşti părinţi. Putem evita foarte uşor asta, gândindu-ne că părinţii au intenţii întotdeauna intenţii bune. Că rezultatele-s subiective e altceva. Dragilor, e greu ca ceea ce tu credeai a fi masa de prânz, brusc să devină masa pe-o săptămână. Obiceiurile sunt greu de schimbat, iar poftele de educat. Că unii mănâncă “mult” şi nu se îngraşă, iar alţii foarte “puţin”, dar pun fiecare gram pe ei este perfect explicabil prin teoria relativităţii. O cunoaşteţi, desigur. De 3 ori pe zi lapte?! Cât stomacul să ai în clasa a 2-a???
6. Existenţa fast-food-ului în sine nu cred că e o infracţiune. E un răspuns firesc la o cerere de piaţă. Şi o afacere grozavă. Covrigăriile merg de fluieră în orice colţ din ţara asta săracă, dar grăbită. Însă promovarea fast-food-ului ca fiind sănătos pentru copii este o crimă. Dar şi asta am mai spus. Da, o avea Delma vitamine, dar, pe lângă ele, mai are nişte plastice otrăvitoare. De la care, cu siguranţă nu creştem mari…decât în circumferinţe. Şi Tedi are vitamine, doar că mai are şi nişte vopsele prin el, care uneori pătează pielea pruncilor, de nici Ace nu le mai scoate.
7. A şti ce e bine şi ce e rău în alimentaţie, a şti să găteşti corect e la un pas foarte mic distanţă de a şi practica lucrurile astea. Dar e totuşi distanţă. Jamie ne poate învăţa cum să mâncăm şi să gătim, dar nu o poate face el în locul nostru. -În propoziţia asta e vorba despre mine, nu despre dumneavoastră. N-aş îndrăzni. Însă e argumentul meu că nu întotdeauna ceea ce teoretic ar trebui să funcţioneze chiar dă rezultate. Ştiţi câte cărţi de nutriţie am citit? Şi mă dau că le-aş fi şi înţeles. Ba am dat şi examene din ele. Dar în alimentaţie ai de-a face cu instinctele omului, nu cu raţiunea sa. Iar instinctele ni le-am pierdut. Noi nu mai mâncăm de foame, ci de plăcere. Aici cred că trebuie investigat.
8. Mâncare proaspătă şi gătită? Pe vremea bunicii, poate. Când vin de la Sibiu, mama mereu vrea să-mi dea lapte şi ouă “de casă”. Ouă mai iau, dar lapte? În două zile mi se strică şi-l arunc la fix chiuvetă. Mulţumesc, dar nu, mulţumesc. Conservanţii, aditivii şi aromele ne-au făcut viaţa mult mai uşoară şi mai gustoasă, de ce să nu recunoaştem? Interesant însă ar fi de aflat de ce nu ne mai săturăm…
9. Igienă alimentară în şcoli? Vrem şi noi. Obligatoriu.

…Şi nu aştepta să facă altul asta pentru tine

Când îmi fac analizele, urmăresc cu atenţie vârful acului cum se insinuează pe sub zona albăstruie a pielii mele, apoi penetrează vena şi încerc să evit privirea asistentei, ca să nu se simtă intimidată. Apoi abia aştept rezultatele de la laborator, pentru a-mi certifica perfecţiunea: glicemie, calciuri şi magenziuri, trigliceride (ha!) şi colesteroale. Şi multe altele, dar să nu intrăm în vastele culturi ale perfecţiunii. Doar că, de la o vreme, vârsta şi firea mea sportivă, precum şi viaţa relaxată pe care am dus-o mi-au tulburat niţel perfecţiunea. Noroc că blondul se întreţine mai uşor.

Despre analizele de sânge, vă spun doar atât, din puţul convingerilor mele civile şi nu numai: alimentaţia prea puţin are de-a face cu a ne strica perfecţiunea, însă ea împreună cu stilul de viaţă o poate repune în funcţie.

Şi apropo de perfecţiunea mea pe cale de dispariţie, mai nou am o nouă obsesie: intoleranţa alimentară. Mi se trage de la articolul pe care l-am scris pentru numărul de septembrie al revistei ELLE, pentru care m-am documentat în amănunt. Grozave efecte are această alimentaţie asupra noastră! Că unele alimente sau supercombinaţii balonează, constipă etc e de înţeles, dar că ele potenţează depresia nu mai ştiam… Că cică pe baza testelor de intoleranţă la anumite alimente se ameliorează nenorociri mari precum schizofrenia (am citit eu într-o carte deşteaptă de-a maică-mii, scrisă de Patrick Holford). Concret, tipul foloseşte York Test-ul, despre care am citit la Marie Jeanne, şi pe care o să-l fac şi eu. Dacă-mi iese intoleranţă la ciocolată întrebaţi? Această posibilitate nici măcar nu există, la cât de mult îmi place alimentul, e exclus să-mi facă vreun rău: indiferent de cantitate! Şi mai e o treabă importantă: intoleranţa alimentară poate fi explicaţia pentru care multe persoane spun că ele nu pot slăbi. Probabil încearcă asta cu alimentele nepotrivite. Că nici salata nu-i pentru oricine!

Cert e că de când îmi urmăresc eu clinic reacţiile post-mâncătorie, am tras nişte concluzii nu prea fericite: spanacul gătit de bună-mea nu-mi face bine (deşi îmi place de numa’) şi afinele au început să-mi placă fiindcă mă simt într-un anumit fel după ele. Anumit, bun. Plus, mi se pare că-mi mai neutralizează galbenul din dinţi, cum sunt ele aşa albastre (evident, e o prostie, dar dacă mi se pare mie şi-s mai fericită, ce contează!). Deci da, mă duc să-mi fac York Test-ul înainte de a dezvolta o altă obsesie în paralel cu imperfecţiunea. Dacă ultima vine împreună cu vârsta, prima poate să stea la ea acasă, că deja-i oricum aglomerat la noi…

Şi vă spun sincer, am emoţii… perfecţiunea atestată sub parafă de medic încetează a fi un fapt dovedit, începând să fie un obiectiv de atins. Dar eram şi eu perfectă odată… doar că azi, printre job-uri, sesiuni şi stresuri înghiţite, am colesterolul mai prost decât amândoi buncii mei. La un loc.

Şi să mai ştiţi că-s tare bune campaniile astea pe bloguri, că informează lumea şi deschid minţile oamenilor, mai ales ale celor care le fac. Pe ele, campaniile. Zilele astea în Sibiu, prin oraş cu mama, ne întâlnim cu o colegă de-a ei. Doamna, medic specialist pe planning familial. Adică, pe planificare familială şi reproducere umană asistată. Veştile sunt următoarele: se confirmă, NuvaRing e chiar mai grozav decât spuneam mai demult. Acum, ştiu de la sursă: Îmi spunea doamna doctor, că în Sibiu are 45 de paciente care folosesc constant NuvaRing. Şi că, dintotdeauna în cariera ei, acesta este singurul contraceptiv hormonal care nu a dat…auziţi aici… NICI UN EFECT ADVERS. Ca să nu vorbim de prunci!

Explicaţia e simplă: concentraţia hormonală e de 10 ori mai mică decât în pilulele cu cei mai puţini hormoni de pe piaţă, iar modul de administrare de o dată pe lună exclude faza cu “am uitat să iau pastila, iubitule, şi hop, tre’ să mă iei de soaţă. Doar vezi să faci loc prin casă, că ai prins superofertă şi se livrează 2 în 1.”

I-am spus că scriu pe blog. Şi atunci mi-a zis să trimit lumea la ea la spital, că acolo inelul vaginal e mai ieftin cu 15 lei decât în farmacii. Oricum, nu se eliberează decât cu prescpripţie medicală, deci împuşti doi iepuri dintr-o lovitură. În mod normal e 55 lei, de la spital îl iei cu 40. Şi pastilele sunt mai ieftine acolo.

Dânsa se numeşte Camelia Petre, iar cabinetul e chiar la spital. Dacă vrea cineva detalii pentru Sibiu, mă interez exact ce şi unde. Dar aceste cabinete de planificare familială există în toată ţara. Şi chiar merită mers acolo.

Iată câteva idei:

• “Nu e normal să fim obosiţi după-masa.”
• În 1940 boli virale se tratau cu doze crescute de vitamina C.
• “Nu putem trata selectiv. Fiindcă atunci când te vindeci, toate problemele dispar.”
• În studiile asupra efectului vitaminelor în diverse boli, se folosesc doze foarte mici. De asta, rezultatele sunt pe măsură: slabe.
• Scleroză multiplă, lupus, artită: dispăreau.
• “Bolile cardio-vasculare sunt reversibile!”
• Industria farmaceutică nu se ocupă să facă medicamente, ci bani.
• Cum ar fi o “epidemie” de sănătate?!
• Medicaţia salvează vieţi, e foarte adevărat. Însă administrată pe termen scurt (vezi antibiotice). În rest, putem rezolva şi altfel.
• 2 pumni de caju = 1 doză de Prozac
• “Una din cele mai mari libertăţi e alegerea a ceea ce mâncăm”
• Terapiile medicinii alternative şi complementare nu-şi au loc în programa universitară aproape nicăieri în lume. În ciuda rezultatelor incontestabile, atestate de medicina clasică. “Avem nevoie de educaţie, nu de medicaţie”
• Chimioterapie cu vitamina C intravenos!!! Asta mi se pare genial. Personal, sunt absolut împotriva chimioterapiei (aproape şi a chirurgiei), crezând până în pânzele albe că nu există doctor mai bun decât propriul organism. Astfel, mi se pare aberant ca pe un organsim deja bolnav, să-l biciueşti şi otrăveşti cu cocktailuri intravenoase, sperând (culmea!) ca acesta să se facă bine. Domnilor ştiinţifici, nu e un fel de incoerenţă? O să vedeţi în clip declaraţii despre folosirea a 200.000 mg de vitamina C intravenos la un pacient în 24h (!!!!!). Cu rezultate de vindecare de peste 50% chiar şi din stadiile de malignitate avansată. Banala vitamina C. Şi nimeni nu-şi mai pierde părul sau conţinutul gastric la WC… Poate nici viaţa. Atât de repede după prognostic.
• Concluzia: RESPONSABILITATE

Există informaţii pe care eşti dator să le dai mai departe. Mulţumesc celei care mi l-a trimis şi mie, acum mi-am făcut datoria. Mai departe, faceţi cum ştiţi.

• Inelul vaginal are toate avantajele pilulei, doar că este o treabă mult mai deşteaptă decât aceasta. Marele său avantaj fiind faptul că se administrează o singură dată pe lună. Adică, nu mai depinzi de ore fixe şi blistere purtate pe post de accesoriu personal. Ceea ce e grozav.
• Cantitatea hormonală e mult mai mică decât la orice altă metodă contraceptivă, fiindcă e administrată fix la locul unde e nevoie de ea şi nu mai trebuie să străbată bariera gastro-intestinală. Până şi ficatul e scutit de nişte munci, căci şi la el ajung mai puţini hormoni.
• Nu cade. Cu nişte minime cunoştinţe de anatomie, poţi înţelege că vaginul e o cavitate virtuală. Ce înseamnă asta? Că nu trebuie să ni-l imaginăm ca pe un ceva plin cu aer, care aşteaptă. Nu, acolo înăuntru lucrurile sunt foarte intim una lângă alta (pereţii, zic), cavitatea formându-se doar în momentul în care se introduce ceva. Plus, există o tonicitate, care ajută în multe cazuri: datorită acestor muşchi lucrurile nu se dezmembrează, tampoanele rămân la locul lor, la fel şi pruncii când îi porţi, şi, iată, şi inelele vaginale. Deci nu cade.
• Nu se simte. Cine îl simte trebuie că nu l-a aşezat corect.
• În timpul actului sexual, unii bărbaţi spun că îi simt oarecum prezenţa. Ăştia or fi ca ăia care susţin că se prind când fata-i virgină. Prostii, dacă mă întrebi pe mine! Şi, pe de altă parte, nici nu ar fi aşa rău să simtă, aşa poate avea certitudinea că duduia nu vrea să se-nmulţească. Atunci şi acolo. Şi mai ales, cu el.
• Se poartă 3 săptămâni, după care se scoate, pentru o săptămână. Atunci urmează menstruaţia. Care e mai puţin abundentă. Dacă vrei să sari peste sângerare, poţi introduce imediat un alt inel şi astfel începi direct următorul ciclu. Treaba asta e însă de efectuat doar în situaţii de forţă majoră. Ce înseamnă forţă majoră? Asta fiecare pentru ea. Sau el
• Teoretic, se eliberează cu prescripţie medicală. Practic, putem verifica asta. (Cu toate că o vizită la medic e recomandată.)
• Contraindicaţia clasică: femeile care fumează şi cele de peste 35 ani. Asta este, pe toate nu le putem avea.
• Pe piaţa din România există o singură marcă: Nuvaring. Detalii:

Încă un articol pe tema cancerului la sân? Da, negreşit, încă unul. Care vine să completeze seria celor deja publicate. Să vă spun ce am aflat nou:
Dr. Cătălin Jianu, medic oncolog, a început discursul cu următoarele: „adevărata cauză a neoplasmelor nu se cunoaşte”. Există anumite supoziţii, evident, există factori favorizanţi, dar nu există dovezi ştiinţifice în genul cauză-efect. E clar? Aşa că haideţi să nu ne dăm mai deştepţi decât toată comunitatea ştiinţifică, presupunând că de la cutare sau cutare se poate dezvolta nenorocirea. Din nou, e clar?! Tot el spunea că până şi despre efectele nocive ale deodorantelor cu săruri de aluminiu şi plumb există studii care infirmă pericolul prezent în ele. Cine o fi sponsorizat acele studii, întreb eu. Bun, dar ce facem, nu ne mai dăm cu deo? Îl căutăm pe cel mai natural, îmi veţi spune. Şi până când ne vom încrede în el? Până la următorul studiu, vă spun eu… În condiţiile astea, mesajul meu e următorul: haideţi să nu ne mai gândim atâta la posibile boli şi să ne preocupăm mai mult a mulţumi pentru sănătatea noastră.
Ce nu mai ştiam?

• Că unii susţin că femeile din rasa albă sunt mai predispuse la cancerul de sân. Dar alţii spun că cele hispanice. Vedeţi, nici adevărul nu e tocmai cea mai hotărâtă entitate din lume…
• Că obezitatea apărută peste menopauză e un factor de risc. Şi daţi-mi voie să mă minunez în câte de multe (tot mai multe, parcă) situaţii apare această nenorocită de obezitate la factori favorizanţi. Ea în sine nu face mare lucru, dar deschide uşa unei tone de probleme.
• Că există studii care demonstrează că mişcarea fizică practicată 3-4 ore/zi reduce riscurile de a dezvolta un neoplasm cu 50%!!! Aseară, după ce-am ajuns acasă, m-am urcat direct pe bicicletă. N-am stat 3 ceasuri pe ea, dar nici jumătate de oră n-are la ce strica…

Mi-a plăcut foarte mult să văd un doctor care afirmă că nu genetica ne controlează viaţa, ci că ea ne aşterne doar nişte predispoziţii. De care ne facem singuri responsabili. În cazul bolilor maligne procentajul e de 70%. Doar 30% e determinare genetică. Eu cred că suntem produsul mediului în care ne dezvoltăm, al gândurilor pe care le trimitem. Dar eu nu sunt decât o blondă…

Apoi, a vorbit doamna Rodica Tănase, psiholog, care a spus ceva foaaaaarte interesant. Se vorbea despre sprijinul pe care îl oferă familia unei paciente cu un diagnostic de cancer (la sân, în cazul ăsta). Şi spunea că acesta e adesea exagerat, că cei apropiaţi copleşesc pacienta cu grija purtată şi atenţia acordată. Şi că e o greşeală. Fiindcă, astfel, pacientul poate deveni dependent de grija şi atenţia respectivă. Şi vin eu să completez: astfel, pacientul poate deveni dependent de diagnostic, poate ajunge să creadă că acestuia i se datorează toată dragostea de care are parte. Gândiţi-vă cum se întâmplă când eşti mic şi răcit: stai în pat, mama îşi ia liber, îţi face frecţii şi supă cu tăiţei, mâncare la pat şi toate mofturile. De-ţi şi pare rău când temperatura începe să scadă…

Seara s-a încheiat cu dr Dana Vasilescu, chirurg plastician, care ne-a rugat să transmitem un mesaj mai departe, privind reconstrucţia sânului după mastectomie. „Mesajul e că se poate!” Câte veşti bune într-o singură seară! Ideea e că multe femei sunt speriate că o asemenea operaţie costă mult şi stau să sufere în tăcere, departe de bărbatul lor şi de toată viaţa aşa cum o ştiau. Şi e păcat. A explicat că uneori se poate preleva ţesut adipos chiar de la aceeaşi pacientă, pentru reconstrucţie. Şi atunci se scad cheluielile pentru proteza propriu-zisă. În fine, discuţii sunt multe, însă important e să ajungă a le purta. Dacă ştiţi pe cineva, trimiteţi-o la chirurg! Şi dacă se va întoarce şi pentru operaţie va decide singură. Dar va lua o decizie informată!

Eu m-am bucurat să le revăd pe Ligia şi Corina (noroc cu câte un eveniment din ăsta, căci altfel i-ar fi crescut şi pletele la loc până să ne întâlnim şi noi…), pe Mihaela Stănoiu şi Cătălina Negară (cu ele am fost la Londra) şi să o cunosc pe Andreea, de la ştiridebine.ro . Am plecat optimistă acasă, nerăbdătoare să scriu un articol optimist despre un subiect cum e cancerul.

Şi cred că tocmai am demonstrat că subiectul niciodată nu impune felul în care e tratat. „Frumuseţea e în ochii privitorului”. Sănătatea e în celulele noastre. Vă rog să o observaţi.

p.s. poze de la eveniment aici

• Pe mine m-a impresionat mult să văd asemenea desfăşurare de forţe din partea unei companii, care ar fi putut foarte bine să nu se lege la cap şi să stea departe de problemele lumii.
• A fost preşedintele Samsung şi a ţinut un discurs, într-o engleză incredibilă!
• A fost “silent auction”, adică donaţiile nu se făceau în gura mare, ca la nunţile cu strigat. Apoi s-au licitat pahare cu şampanie, totul pentru a se strânge fonduri şi a le dona organizaţiilor care luptă împotriva cancerului la sân. Apropo de asta, Cătălina Negară, PR-ul Fundaţiei Renaşterea, are o tolbă de poveşti cu situaţii incredibile!
• Royal Exchange, locul unde a avut loc cina, era roz luminat. Foarte impresionant, de altfel. Iar domnii de la Samsung (pe care îi recunoşteai uşor după ochii lor mici) purtau toţi cravate roz. Mi-a plăcut acest detaliu.

În final, Samsung a donat un milion şi jumătate de dolari. Aceşti bani chiar vor face o diferenţă! Eu am înţeles multe aseară la Londra, sper să pot şi acţiona în conformitate cu asta. Dumneavoastră aţi fi dispuşi să plătiţi mai mult pe un telefon mobil (de exemplu) doar fiindcă ştiţi că astfel susţineţi o Cauză?

Era fix ziua în care blondele mă întâmpinaseră cu mia de abonaţi, iar invitaţia la Londra venea ca un premiu pentru fericitul eveniment. Mai ţineţi minte campania Samsung Pink Ribbon/More than talk de anul trecut? Mie îmi va fi cu siguranţă greu să o uit pe doamna Antoaneta cu povestea ei, care m-a impresionat până până… Şi atunci, ca şi acum, campania îşi propune să tragă nişte semnale de alarmă şi să trimită femeile la control. Suntem în luna prevenţiei cancerului la sân, astfel încât e cel mai bun moment să luăm atitudine. Şi e floare la ureche, fiindcă informaţia vine spre noi.

Ce fac la Londra? Merg la evenimentul anual de strângere de fonduri, care va fi foarte classy. Sper să reuşesc să “uit” pretextul care m-a dus acolo; că aproape mă simt şi prost că mă bucur să plec. Adică, mai bine am fi trăit într-o lume fără cancere şi eu m-aş fi dus ca turist prin Marea Britanie.

Vreau să vă spun că pentru mine ca blogger, această invitaţie înseamnă mai mult decât m-ar fi putut plăti cineva vreodată pentru un articol pe blog. Fiindcă înseamnă o experienţă, iar experienţele nu pot fi traduse în cifre. Iar pentru mine ca om, această invitaţie înseamnă o bucată de timp, împachetată frumos şi primită cadou.

Şi  închei seara asta cu gând de bucurie. Ce bine că în secolul vitezei, când timpul e la mare căutare, există oameni care îl pot face cadou. Şi alţi oameni care să-l primească!

p.s. De data asta fac şi poze, promit! Şi mă las de aventuri cu avioanele. Vă ţin la curent.

Azi nu vă ţin mult, azi vă fac doar o urare: Să aveţi timp.

Şi nu vă gândiţi că e unul din posturile în care mă plâng că nu mi-am spălat vasele de 3 zile. Sau că nici nu mai ştiu cum arată frigiderul pe dinăuntru, de când n-am mai mâncat acasă. Astea-s detalii de percepţie. Schimbaţi percepţia în direcţia fericirii şi vasele se vor spăla de la sine. Sau nu vă vor mai deranja :p

Astăzi vă doresc să aveţi timp să murdăriţi vase.  Să stricaţi perechi de pantofi şi să decoloraţi haine la soare. Să aruncaţi bani pe prostii şi să vă certe părinţii. Să vă sune telefonul în disperare, înseamnă că oamenii au nevoie de dv. Să vă amorţească trupul înainte de-a adormi, înseamnă că sunteţi la cineva în braţe. Să vă faceţi griji pentru copiii dv, înseamnă că sunt deja mari să ia decizii importante. Să vi se strice maşina şi să vă luaţi una noua. E semn că aveţi cu ce. Să primiţi doar invitaţii duble. E semn de fericire. Şi să vă enervaţi că n-aveţi timp să le onoraţi. Când n-ai timp pentru ceva înseamnă că ai pentru altceva. Astăzi vă doresc să aveţi timp să murdăriţi vase.

Şi mie tot aşa.

Acum c-am stabilit scopul şi durata faptei, să vă zic de concurs: pe dietetik.ro oamenii caută aspirante la titlul de zână. Să vedeţi ce-nseamnă asta: vor să ia o fată, pe care să o “slăbească” într-o lună. Şi fac treaba organizat, cu analize medicale şi nutriţionist (prin Medicover) şi cu remodelare corporală (un program foarte mega super la Keiko Slim Spa; vreau şi eu! ). Singurul detaliu pe care îl dau despre concurs e că sunt şi eu în juriu (alături de Alina, Daniela,  Sana, Roxana Radu ) Aşa că, vedeţi cum ne impresionaţi!

Lăsând gluma la o parte, vă doresc multă baftă tuturor, rugându-vă să nu judecaţi dimensiunile altor participante la concurs după propriile voastre tipare (am văzut nişte comentarii ieşite mult din limitele bunului simţ). Fiindcă orice comparaţie interpersonală e o capcană, singura raportare corectă fiind cea intrapersonală – dacă sesizaţi diferenţa – adică, la “blugii preferaţi”. Şi nu la cei preferaţi de alta!

p.s. Mulţumim eventim.ro pentru invitaţia din 12 iunie la Elton John! De-abia aştept să mergem cu toatele.