Azi nu vă ţin mult, azi vă fac doar o urare: Să aveţi timp.

Şi nu vă gândiţi că e unul din posturile în care mă plâng că nu mi-am spălat vasele de 3 zile. Sau că nici nu mai ştiu cum arată frigiderul pe dinăuntru, de când n-am mai mâncat acasă. Astea-s detalii de percepţie. Schimbaţi percepţia în direcţia fericirii şi vasele se vor spăla de la sine. Sau nu vă vor mai deranja :p

Astăzi vă doresc să aveţi timp să murdăriţi vase.  Să stricaţi perechi de pantofi şi să decoloraţi haine la soare. Să aruncaţi bani pe prostii şi să vă certe părinţii. Să vă sune telefonul în disperare, înseamnă că oamenii au nevoie de dv. Să vă amorţească trupul înainte de-a adormi, înseamnă că sunteţi la cineva în braţe. Să vă faceţi griji pentru copiii dv, înseamnă că sunt deja mari să ia decizii importante. Să vi se strice maşina şi să vă luaţi una noua. E semn că aveţi cu ce. Să primiţi doar invitaţii duble. E semn de fericire. Şi să vă enervaţi că n-aveţi timp să le onoraţi. Când n-ai timp pentru ceva înseamnă că ai pentru altceva. Astăzi vă doresc să aveţi timp să murdăriţi vase.

Şi mie tot aşa.

Acum c-am stabilit scopul şi durata faptei, să vă zic de concurs: pe dietetik.ro oamenii caută aspirante la titlul de zână. Să vedeţi ce-nseamnă asta: vor să ia o fată, pe care să o “slăbească” într-o lună. Şi fac treaba organizat, cu analize medicale şi nutriţionist (prin Medicover) şi cu remodelare corporală (un program foarte mega super la Keiko Slim Spa; vreau şi eu! ). Singurul detaliu pe care îl dau despre concurs e că sunt şi eu în juriu (alături de Alina, Daniela,  Sana, Roxana Radu ) Aşa că, vedeţi cum ne impresionaţi!

Lăsând gluma la o parte, vă doresc multă baftă tuturor, rugându-vă să nu judecaţi dimensiunile altor participante la concurs după propriile voastre tipare (am văzut nişte comentarii ieşite mult din limitele bunului simţ). Fiindcă orice comparaţie interpersonală e o capcană, singura raportare corectă fiind cea intrapersonală – dacă sesizaţi diferenţa – adică, la “blugii preferaţi”. Şi nu la cei preferaţi de alta!

p.s. Mulţumim eventim.ro pentru invitaţia din 12 iunie la Elton John! De-abia aştept să mergem cu toatele.

Iar la Crivăţ am văzut şi cum se face, mult mai simplu, pe net:

În loc să staţi la coadă ore întregi la Administraţiile Financiare, puteţi intra pe stiriong.ro. Alegeţi de-acolo ONG-ul pe care vreţi să-l susţineţi, completaţi datele, printaţi formularul şi apoi îl depuneţi la cea mai apropiată unitate BCR (pe care o găsiţi aici).

Dar e important să anunţ doar că ASLS România (Asociația Studenților de la Limbi Străine ) organizează în perioada 15 – 25 martie 2010 cea de-a 4-a ediție a Campaniei pentru prevenirea Cancerului de Col Uterin. În cadrul acesteia, joi, la 16.00 va începe o conferinţă în amfiteatrul Maiorescu de la  Facultatea de Litere. Eu vreau să ajung, aşa că, dacă identific locaţia, precis ne vedem pe-acolo.

Invitații speciali în cadrul conferinței vor fi : Dr. Oana Cuzino Stern, realizator al emisiunii Ce se întâmplă doctore?, director editorial al revistei Ce se întâmplă doctore? și medic primar si Dr. Jumugă Cristian, medic specialist obstetrică ginecologie de la clinica Gynecoland. Acestia vor vorbi studentelor despre importanța unei testări periodice și le vor oferi informații cu privire la cancerul de col uterin.

Ca în edițiile precedente, participanții la conferință vor primi gratuit teste Babeș-Papanicolau, oferite anul acesta de Dr. Mihăilescu Gheorghe de la Centrul de Cercetare și Diagnostic Precoce al Cancerului Genito-mamar.

Este lăudabilă iniţiativa acestor copii, cu atât mai mult, cu cât se întâmplă şi ceva concret, mă refer la testele gratuite oferite fetelor prezente. Adică, nu numai vorbim, ci mai şi luăm măsuri! La concret! Bravo.

mai multe detalii găsiţi aici

• De asemenea, este explicat pe larg ce bine e pentru fetiţă să crească în prezenţa ambelor principii: masculin şi feminin.
• Multe fetiţe spun în copilărie că ele, când se fac mari, or să se mărite cu tati. Iar pentru rezolvarea Oedipului este de mare ajutor ca fetiţei să i se explice de către mamă că nici ea nu s-a măritat cu bunicul. Sau de către tată, prin simpla confirmare a faptului că o iubeşte, dar ca pe o fiică, el fiind bărbatul mamei. Se face lumină în capul fetiţei.
• Apoi, desăvârşirea rezolvării Oedipului are loc când fetiţa începe să socializeze. Atunci tatăl joacă din nou un rol cheie, el nu trebuie să manifeste nici un soi de gelozie. Apoi, la pubertate să nu i se îngrădească libertatea de mişcare a adolescentei. Fără interdicţii şi pedepse aspre.
• Revenind la copilărie. E necesar ca pruncului să i se explice diferenţele dintre băieţi şi fetiţe când începe să le descopere. Autoarea spune că părintele trebuie să răspundă la orice întrebare – oricât de “incomodă”- cu adevărul, fără ocolişuri ori minciuni. Mai devreme sau mai târziu, copilul tot va afla că a fost păcălit şi înainte de a înţelege motivele de pudoare ale părintelui său, se va simţi trădat. Ceea ce vrem să evităm, mai ales când e vorba de copilul nostru. (Episodul în care bunica mi-a explicat ce înseamnă “s3x or4l” e memorabil.)
• Fără povestea cu “vine barza”. E un adevăr referitor la originea pruncului, care e din nou un aspect important pentru identitatea lui. Părintele trebuie să răspundă franc, dar strict întrebărilor copilului, fără explicaţii auxiliare. Întrebările se nasc în capul lui la momentul potrivit. Totul e să ştie că are o sursă sigură de informaţii. Să aibă încredere să o acceseze. Nu lăsaţi copiii să creadă că pruncii ies prin anus sau că barza îi pune în burtă la mama gravidă. Explicaţi-le că tata îl pune acolo. Şi fetiţei spuneţi-i că va veni şi rândul ei la treaba asta, atunci soţul ei îi va explica exact.
• Mai scrie că trebuie explicat copilului care întreabă inclusiv noţiunea de erecţie.
• Prima menstruaţie. Fetiţa trebuie pregătită de mamă pentru momentul ăsta. Trebuie să aibă confirmarea că nu e o ruşine, să se identifice cu mama prin elementul comun: certificarea feminităţii celor două. Şi, mai ales, trebuie păstrat secretul faţă de tată. E pudoarea fetiţei care creşte. În câteva luni, momentul va fi depăşit, iar ea va putea pronunţa cuvinte ca “mă doare burta, că mi-a venit ciclul” şi în faţa tatălui. Dar punctul acela de început e important.
• În continuarea dezvoltării sexuale a fetiţei devenită femeie, rolul mamei e esenţial. Aceasta trebuie să îşi construiască o relaţie cu noua femeie din familia ei. Iar chestia asta se face prin destăinuri, care încep cu direcţie dinspre mamă spre fiică. Acesta e singurul model care funcţionează. Fetiţa trebuie să ştie ce înseamnă confesiunea, iar asta doar mama o poate învăţa prin exemplul propriu. Şi mie, mai întâi mi-a zis mama despre ea şi abia apoi am zis eu. Bine, când mama a început poveştile, despre cum l-a cunoscut pe tata, despre studenţia lor împreună, despre cum s-au căsătorit etc eu nici nu mă pupasem încă prima dată, deci nu prea aveam aşa nişte poveşti. Decât că îmi scriam bileţele cu colegul din ultima bancă. Dar ăla era evenimentul vârstei respective şi era minunat că îl povesteam cu mama. De fapt, nu, nu era minunat. Nu era nici o chestie. Era normal.

Sexualitatea feminină, Françoise Dolto

Tipa este o psihanalistă renumită, care descrie întreg traseul sexualităţii feminine din scutece. Cartea se citeşte greu, sunt mulţi termeni de specialitate, adesea trebuie să reiau fraze întregi, ca să nu mă pierd într-un citit mecanic. Vorbesc serios. Mă enervez când nu pricep din prima, dar e totodată o provocare când reuşesc să culeg câte ceva dintre rânduri. V-am spus că îl admir pe Jules Verne şi pe Eminescu, dar din păcate nu învăţ prea multe de la ei. Să citim cărţi care ne învaţă ceva. Cum ar fi să înţelegem lucruri.

Iar cartea asta o citesc cu gândul la finuţa mea de 6 luni, care e un mic diamant în plin proces de şlefuire. O citesc cu gândul la mine, în relaţia cu la mama şi tata. Şi cu gândul la un ipotetic viitor de mamă de fetiţă. Am descoperit gesturi de o incredibilă importanţă şi influenţă benefică în comportamentul părinţilor mei faţă de mine, pe care le-au aplicat şi propovăduit de când mă ştiu. Mă întreb dacă a fost cunoaşterea lor sau intuiţia extraordinară.

Am citit în Lazarev cât e de nociv pentru sistemul energetic al pruncului, dacă părinţii se găsesc dezamăgiţi de sexul lui. Chiar şi pentru o clipă. Pruncii trebuie să se simtă doriţi. De aici atâtea dezechilibre la cei veniţi din contexte familiale nefericite. / Când mi-au spus că toată lumea îşi dorea băiat, în afară de bunica după tată, eram mică şi îmi amintesc că m-am bucurat să ştiu asta despre bunica, nicidecum nu am perceput treaba ca pe o decepţie din partea celorlalţi. Nu era ca un abandon, ştiam că mă iubesc şi fără puţă, mă scuzaţi. Dar bine tot nu mi-a căzut./ Azi citesc în minunata carte, că e foarte bine să îi spui copilului treaba asta. Că îţi doreai băiat, dar nu e nici o problemă, că a venit o gingăşie de fată. Cică e importantă verbalizarea acestui fapt pentru identitatea copilului, care trebuie scos din nesiguranţa în care bâjbîie. Chiar dacă nu la nivel conştient. Adevărul eliberează. Chiar şi atunci când nu pricepem de ce.

Pentru copilul mic e foarte important ca părinţii să îi numească părţile corpului. Fiindcă ceea ce nu are un nume nu există pentru el. Penis şi vulvă nu sunt cuvinte ruşinoase. Şi fără porecle care să devalorifice organele genitale ale copilului. Tipa povesteşte despre un băieţel, care îşi numea penisul “păcatul meu”. Fiindcă aşa se refereau părinţii lui la el.

(continuarea postului urmează mâine, că e prea lung şi nu vreau să vă plictisesc dintr-un foc)

Ştiţi cine e Daniel Răduţă? Cu siguranţă.

Daniel e un tip din generaţie cu cel mai bun prieten al meu. Îi e soţ Ralucăi şi viitor tată al băieţelului lor. Care va veni pe lume în martie. Iar la numărătoarea de luni, mi-a dat că probabil au aflat sexul bebeluşului şi nefericitul diagnostic al lui Daniel cam în acelaşi timp. Mi-am imaginat toată bucuria pe care au avut-o la aflarea veştii că Raluca e însărcinată, îi şi văd la coadă la ecografii, precis deja au acasă şi poze cu pruncul. Cred că i-au ales şi numele.
Mai rămâne să îl ţină în braţe şi să-l înveţe poezii.

Şi mai rămâne ca şi pruncul să crească şi să-şi amintească. Dar pentru asta, el are nevoie de timp. Iar timpul costă bani. Vreo 150mii de euro, de data asta.
Cam tot atâta, cât dreptul unui copil la tatăl lui.

Noi, oamenii, nu putem face minuni, nici măcar atunci când suntem doctori. Însă putem încerca să contribuim la ele.

Este un blog pe care l-am pornit de câteva zile, mai sunt detalii tehnice de aranjat (mereu or să mai fie), dar nu mă mai puteam abţine să nu vi-l arăt.

http://www.slabestecucap.info/

Îl construiesc în jurul ideii de sănătate şi grijă faţă de noi înşine. Fiindcă putem fi frumoşi şi deştepţi în acelaşi timp. Iar cei isteţi ştiu că nu te poţi lua la trântă cu propriul organism. Sau te poţi lua. Până când nu mai poate el…

Nu e un blog exclusiv pentru femei, fiindcă nici bărbaţii nu pot scăpa de chiar toate datoriile.  Şi mi-l imaginez ca un suport pentru cei care ştiu pe de rost toate dietele pământului, ba pe unele le-au inventat chiar ei.  Dar nu vreau să le indexăm în liste şi nici să numărăm calorii.
Fiindcă dietele nu sunt despre bucate.

Şi nici blogul ăsta nu e pentru toată lumea!

Acum apare ocazia de a sta de vorbă cu dânsa pe facebook, într-o discuţie live, unde vă invit, doamne şi domni, să punem întrebări, să povestim experienţele (ale noastre sau ale altora) sau doar să mai învăţăm câte ceva. Azi Mâine, de la ora 14.00 va fi multă lume pe facebook!

p.s. Dacă vreţi să transmiteţi ceva prin mine, ziceţi numaidecât. Iar eu voi da mai departe

Later edit: întâlnirea s-a amânat pe luni marţi. Din motive tehnice.

Later edit 2: să sperăm că mâine destinul va ţine cu noi. Ne vedem la 2!

Întâlnirea se va întâmpla cândva în ianuarie. Organizatorii îşi transmit scuzele pentru confuzia creată.

Un vaccin împotriva cancerului. Mai citiţi o dată. Un vaccin împotriva cancerului!!! Să deţii aşa ceva în ziua de astăzi ar trebui să însemne că eşti un fel de Dumnezeu. Ar trebui să fii putred de bogat şi să ai statui ridicate la fiecare colţ de stradă. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, cel puţin la noi în ţară.

Mai demult am fost invitată la o conferinţă pe această temă, unde s-au analizat greşelile de comunicare în campania trecută de vaccinare. Într-adevăr extrem de prost făcută. Într-adevăr, şi tanti Neli de 4 ar fi putut s-o gândească mai bine, dar nimeni n-a întrebat-o pe ea.

Ce nu înţeleg eu acum e de ce oamenii ăştia repetă greşeli din trecut? Şi de ce fix oamenii (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului) care ar trebui să apere interesele pruncilor noştri au interesul de a le băga beţe-n roate? N-au fost şpăgile destul de consistente? Mai mulgeţi, fraţilor, o vacă şi puneţi de un cozonac, poate mai creşte cota la bunăvoinţa cui n-o are. (Nu vă imaginaţi că ştiu despre ce vorbesc, dar îndrăznesc să trag aceste concluzii după ce citesc îmbârligăturile astea. Şi le recitesc, că mă pierdusem printre nume de instituţii care mai de care mai majusculat caligrafiate)

E un subiect delicat, asta am stabilit deja. Gândiţi-vă că iei una bucată tată şi îl pui să se gândească la fiică-sa. Aia pe care o ştie din burtă de la mamă-sa, aia pe care a şters-o de bale şi a hrănit-o cu biberonul. Aia pe care o pupa pe mânuţe şi o lăsa să-l tragă de perciuni. E aceeaşi copilă, chiar dacă acum are 10 sau 11 sau 12 ani. Pentru el e aceeaşi. Şi spune-i omului că fata lui are vagin şi o să facă sex la un moment dat. Şi că treaba asta ar putea s-o îmbolnăvească, să facă o grozăvie de cancer şi să moară. E vorba de franzeluţa aia de copil, care îi încăpea în palma dreaptă.

E delicat, la extremă. Iar comunicarea proastă la aceeaşi extremă : foarte.

Ştiu că ziceam la un moment dat un mare NU acestui vaccin. Între timp, cer permisiunea să mă mai gândesc. Iar până va veni vremea să am nevoie să judec o decizie pentru copilul meu, oi avea şi mai multe studii de caz ca argumente solide. Într-o direcţie sau alta.

În încheiere, vă amintesc un singur lucru: A avea relaţii sexuale neprotejate cu o persoană e ca si cum te-ai fi culcat cu toate persoanele cu care s-a culcat respectiva pînă atunci. Din punct de vedere epidemiologic creşterea e exponenţială. Iar franzeluţele din franzeluţe se fac, dacă mă-nţelegeţi.

*(un bun punct de plecare pentru cei interesaţi să cerceteze subiectul găsiţi la dl Petreanu)

sursa foto 1, 2, 3

Prevenţia

• Sânii trebuie examinaţi lunar. Treaba asta o poţi face şi tu, acasă. Aici scrie cum.
• Descoperirea unui nodul trebuie să te trimită imediat la medic. (Atenţie, înaintea menstruaţiei, glandele sunt ceva mai inflamate şi se pot confunda uşor cu un nodul. Dar, cu experienţa înveţi să faci diferenţa)
• Mamografia nu este o metodă de profilaxie. Primul pas e ecografia şi doar apoi se indică mamografia. Sub nici o formă nu se face mamografie de verificare! E o prostie, întrucât ea este echivalentul a 5 radiografii.
• Testul Papanicolau -dar ţineţi minte, că prezenţa virusului (chiar şi a unei tulpini oncogene) nu înseamnă în mod cert dezvoltarea cancerului.

“Diagnosticul”

• E normal să ne fie frică de el.
• Diagnosticul nu trebuie să determine un război împotriva corpului.
• Asta face chimioterapia. Duce un război cu întregul corp şi sfârşeşte prin a-l termina. Nu ştiu cât e de bună chimioterapia.
• Boala trebuie tratată, nu înfruntată.
• Se ridică probleme de bioetică: Dacă familia să informeze pacienta. Dacă pacienta să informeze familia. (Personal, cred că avem dreptul de a şti. Indiferent de pe ce poziţie, atâta vreme cât suntem implicaţi şi afectaţi , egal în ce măsură)

Cum faci faţă

• Sprijinul unui psiholog se poate dovedi de un real folos atât pentru pacientă, cât şi pentru familie.
• Un grup de sprijin
• sau alt grup de sprijin

Eu în piele de găină

Şi aici fotografiile Alisei Tarciniu şi eu care mă uit tâmpită la inscripţiile de pe ele. Un proiect pentru care ai nevoie de mult curaj ca să ştii cum te implici, fără să te identifici. Cu Durerile, suferinţele, cuvintele. Ci doar să le fotografiezi. Şi să le dai mai departe.

Azi am văzut partea umană a manualelor mele. Am auzit corzile suferinţei, care vibrau pe alte frecvenţe decât zicea în cursurile de Morfopatologie. Şi mi-a părut rău pentru fiecare minuţel de văicăreală din ultima vreme şi dintotdeauna. Azi ne-a impresionat emoţia unui om, nu cifrele unor statistici. Iar eu încă am pe retină tremurul cu care Cristina Bazavan (redactor-şef Tabu) a pus microfonul pe masă. Fiţi convinsă că nu o să uităm! Şi nu doar preţ de un articol.

Tema – cancerul la sân

Vorbitorul principal -Antoaneta. Principal, pentru că , sincer, restu’ nu ştiu ce-a mai zis…
Doamna Antoaneta. Avea nişte ochelari mari şi un discurs coerent. Purta bască roşie şi ghete de toamnă. Mi-ar fi plăcut să-i văd ochii mai de-aproape. De la început, mi s-a părut că plânge. Doar mi s-a părut.

Nu m-a impresionat nici când şi-a dat jos baticul roşu şi a rămas acoperită doar de urmele chimioterapiei. Chelii am mai văzut. Dar mi s-a făcut pielea de găină, când a făcut a doua glumă cu colive şi nimeni nu a râs. Nici pronunţarea diagnosticului crunt în repetiţie obsesivă n-a avut efecte piloerectile asupra mea. Dar când a început să zică despre cum a devenit mai egoistă, mi s-a zbârlit şi părul din nas. Despre cum, pentru ea, viitorul e cel mult apropiat. (Iar eu sufăr pentru bătrâneţe, fără măcar să ştiu dacă o să am parte de una… )

“Te gândeşti dacă eşti de neînlocuit”

Azi am văzut un singur diagnostic şi doi pacienţi. În sală era prezent şi soţul doamnei Antoaneta. L-am remarcat, că era singurul care fuma. Cu păcat l-am remarcat. Iar ulterior omul a oferit o lecţie de iubire, care mi-a dat răspunsul la-ntrebarea ei: nici nu contează!!! Mai ales atunci când viitorul e cu puncte de suspensie, prezentul capătă trei semne de exclamare.

” Sunt aici ca să-mi cunosc mai bine soţia.”

Ştiţi, mi-am amintit de una din cele mai egoiste dorinţe ale mele de mică, aceea de a pieri prima dintre ai mei cei dragi. Şi am îndrăznit să spun că, din acest punct de vedere, pentru cel bolnav e puţin mai simplu decât pentru cei din jur. Am îndrăznit să îl felicit pe omul care era acolo, în mijlocul discuţiei, doar fiindcă era. Aproape de femeia lui. Şi nici măcar nu stătea lângă ea. Dar îi era alături. Am îndrăznit să-mi doresc alte probe, dar tot aşa o iubire.

Că m-am bucurat să îi cunosc? Dacă se poate spune.

———-

Voi reveni, mai tehnică. Dar azi nu pot.

Au mai fost acolo Ligia, Corina şi Raluxa.

Ăştia la şcoală ştiu că ne-au zis că la ora actuală cancerul de sân nu mai e considerat o afecţiune malignă, ci mai degrabă o boală cronică. Însă cu specificaţia de a fi depistat în stadii incipiente.

Există programe naţionale de monitorizare pe linie feminină într-o familie cu astfel de cazuri. Ştiu doamne care au fost contactate să intre în program. Şi mai ştiu că vorbim mult despre o grămadă de lucruri, însă mereu la persoana a treia. Fiindcă pornim de la supoziţia că nouă nu ni se poate întâmpla.

Dar orice ne-ar zice marii doctori la şcoală şi oricum ar arăta statisticile, aşa un diagnostic îţi stă pe creier şi nu te lasă să dormi. Aceste campanii de informare nu sunt o prostie. Fiindcă şi azi, când ea, informaţia, e la un click distanţă de noi, eu primesc e-mailuri în care sunt întrebată dacă de la sex oral poţi rămâne însărcinată. De parcă am fi la capitolul Bravo Girl cu targetul coeficiente subunitare. Ce vreau să spun: nu înseamnă că, dacă ştim că ne putem documenta oricând, o şi facem.

Evenimentul e organizat de Samsung Pink Ribbon, fiind unul din mai multe puncte pe harta unei campanii pe această temă. Eu mâine după-masă am un examen de dat, după care ţuşti spre Memento. Îmi ţineţi pumnii şi ne vedem acolo.

Apropo, invitaţia oficială arată aşa.

Câţiva ani mai târziu, am ajuns să îmi scârţâie toate articulaţiile şi să iau medicamente ca bunicii. Ca să nu mai zic ce  mă îngrozeşte ideea unei eventuale sarcini, probă de rezistenţă maximă pentru oasele mele, micuţele.

În altă ordine de idei, am auzit că în Parcul Tineretului au montat oamenii nişte aparate pentru mişcare în aer liber. Asta e chiar superfain! Mi-aş dori să vă spun că le-am văzut cu ochişorii mei, că le-am folosit cu mânuţele şi picioruşele din dotare, dar nici poze nu am.. Aşa că, până mă apuc eu de lucruri (că la teorii sunt prima) vă arăt ce au făcut alţii sâmbătă, în Plaza:

E bine că unora chiar le pasă şi nu se rezumă doar la a STA şi a da din vârfurile degetelor… Ar trebui să luăm aminte. Şi exemplu.

E vorba de o campanie pentru diabet, asta în contextul în care mâine e Ziua Mondială a Diabetului, cercul albastru fiind simbolul acesteia din 2007. El sugerează viaţă şi sănătate, iar culoarea albastră face trimitere la cerul care uneşte toate naţiunile. Asta în ideea unei comunităţi a celor afectaţi de pandemia diabetului. De obicei, pentru luarea glicemiei se înţeapă degetul, iar injecţiile  cu insulină se fac şi în abdomen. Cercul atrage atenţia că talia şi degetul pot fi folosite şi pentru altceva -hula hoop (veţi vedea pe site finger hoola) : chiar dacă ai diabet, poţi avea o viaţă normală şi veselă, alături de oamenii apropiaţi, cu încredere în viitor. Plus, diabetul s-ar asemăna cu cercul de hula-hoop – cu puţin efort şi perseverenţă, oricine poate învăţa să-l controleze.

Mâine, în Plaza România se vor mai întâmpla câteva evenimente asemănătoare celui din filmuleţ. Aşa că, cei care vor să susţină lupta împotriva diabetului, să caşte ochii şi să facă prezenţa mâine între 13 şi 16.

Una peste alta, diabetul e genul acela de afecţiune de care auzi pe la alţii. Am o veste proastă: nu e întotdeauna aşa. Diabetul e najpa, mă-nţelegeţi? Până şi dinţişorii suferă din cauza lui, că acolo-s eu mai specialistă. Iar cel mai grav e că uneori  lenea şi nesimţirea noastră ne fac cunoştinţă cu el Oamenii ăştia au făcut campanie şi au dat-o elegant, dar eu nu mă ascund după deget.

Ştiaţi că diabetul se poate declanşa pe motiv de obezitate? Fără poveşti cu peşti, că e tata-mare de vină şi razele de lună. Nu, domne, e gura aia a noastră spurcată de vină. Fiindcă obezitatea inactivează nişte receptori insulinici, insulina fiind hormonul responsabil cu nivelul glucozei din sânge. (app, nu există zahăr în sânge, că el e metabolizat la nivel de glucoză)

Deci, un diabet de cauză supraponderală este vindecabil. Cum? Cu un fermoar la gură

(Bine, ăsta e un aspect, alte treburi despre obezitate am mai zis eu pe aici.)

p.s. Campania e lansată de Sanofi-Aventis şi Zentiva şi se numeşte Hula Hoop. Tare mă bucur când se promovează informaţia, că de margarine şi fast-food-uri a auzit tot românul