Despre importanţa apei am mai scris. Sunt conştientă că apa e mai mult decât se vede şi că trebuie procurată cu responsabilitate. Deci, pentru orice eventualitate, vreau un filtru din acela. Aşa că, mă pun pe economisit. Pentru prima oară în viaţa mea. Probabil voi avea nevoie de vreo mie de euro, dacă nu două. Însă promit că orice campanie mai vine pe bloguşorul ăsta se duce cu o direcţie clară: pe ţeavă în jos.

Nu e ca şi când m-aş grăbi, că mai e mult până departe. Iar blogul e singura mea sursă de venit momentan. Ce voiam să vă întreb e dacă aveţi aşa ceva, dacă folosiţi şi în care firmă să am cea mai mare încredere?

Vreau filtru de carbon activ, osmoză inversă şi ionizare, dacă se poate. Nu vreau distilator, că am citit că apa distilată e acidă. M-am uitat pe Kinetico România, nu am înţeles prea multe. În schimb, pe Kinetico UK e mai clară situaţia, dar forumurile spun că sunt cam scumpe şi că apoi depinzi de ei pentru service, schimbat filtre etc. E chiar aşa rău? Noi avem în Sibiu de la Amway (îl avem de vreo câţiva ani, funcţionează ireproşabil, primul filtru schimbat a şocat toată familia. Avea un fel de noroi pe el!!! Apoi, s-au schimbat ţevile şi s-a mai îmbunătăţit noroiul. Gustul nu e grozav, nu se compară cu apa de izvor! A, şi mama i-a făcut analiză apei. Cea de filtru a ieşit cea mai curată, dar şi asta  am mai spus.)
Ce alte sugestii? Nu vreau neapărat ieftin, sunt dispusă să fac o investiţie.

Şi nu uitaţi că nu orice apă îmbuteliată e potabilă!

foto1, foto2

„Sir William Osler, strălucitul medic şi istoric al medicinii, a spus că evoluţia tuberculozei depinde mai mult de ceea ce se petrece în mintea pacientului, decât în plămânii lui.” Chestie pe care o poate confirma bunica mea, care la 19 ani s-a îmbolnăvit grav, după care şi-a revenit spectaculos (şi cu multă vitamina C şi calciu intravenos), când bunicul i-a spus că o aşteaptă să se facă bine. Şi, când colo, ne-am făcut noi!

„Îl parafraza pe Hipocrat, care spunea că preferă să ştie ce fel de persoană are o boala decât ce boală are o persoană. Louis Pasteur şi Claude Bernard, doi dintre titanii biologiei secolului al XIX-le, s-au contrazis toată viaţa pe tema factorului cel mai important al bolii: terenul- organismul uman- sau germenele? Pe patul de moarte, Pasteur a recunoscut că Bernard avea dreptate, declarând: „Este terenul.” Dar grijă, la ce zice Bruce Lipton în „Biologia credinţei”: el nu crede în genetică, ci în factorii de mediu. Ceea ce nu contrazice deloc teoriile, fiindcă „terenul” este în permanenţă influenţat de factorii de mediu. De asta, trebuie să înţelegem că Vindecarea nu se termină la bisturiu şi nici la pastilă. Ci acolo abia începe. Restul e de datoria pacientului să pună umărul, mintea şi inima în procesul de vindecare. Medicina ne poate ajuta să facem primul pas spre vindecare. Dar nu poate merge acolo în locul nostru.

„În ciuda intuiţiei acestor doctori eminenţi, medicina încă se concentrează asupra bolii, orientând-o astfel spre eşec. Practicienii încă acţionează de parcă bolile ar pune stăpânire pe oameni, în loc să înţeleagă că oamenii se îmbolnăvesc deoarece devin sensibili la „seminţele” bolilor, la care suntem expuşi cu toţii, în permanenţă. Deşi cei mai buni medici au ştiut dintotdeauna ce important e acest lucru, medicina în ansamblu i-a studiat rareori pe oamenii care nu se îmbolnăvesc. Majoritatea doctorilor nu prea iau în considerare modul în care atitudinea faţă de viaţă a pacientului influenţează durata şi calitatea acelei vieţi.”

Eu am mai spus asta şi o repet: haideţi să-i studiem şi pe cei sănătoşi, nu numai pe cei bolnavi! Să vedem ce îi ţine pe ei în felul ăsta: sănătoşi. Oare nu aşa am început să bănuim efectele pozitive ale acizilor graşi Omega 3&Omega 6 în raportul acela ideal? Oare nu uitându-ne cu o sprânceană ridicată la meniurile pline de grăsime ale eschimoşilor ne-am întrebat cum de ei stau atât de „rar” la capitolul infarct miocardic şi colesterol crescut?

Normal, excepţiile nu fac statisticile în medicină. Dar statisticile nu ne ajută prea mult, în schimb excepţiile le-aş studia pe toate părţile! Dacă cineva a reuşit să învingă o boală, păi atâta l-aş descoase, până aş afla cum a făcut. Fiindcă precis o poate face şi al doilea. Îmi amintesc de un caz citit în cartea asta mai demult, apropo de tehnicile de vizualizare. Cică era un băieţel cu o tumoră cerebrală inoperabilă. Şi fiind aşa inoperabilă, părinţii au încercat tot felul de terapii alternative pentru copil. Această tehnică a vizualizării presupune să-ţi alegi o imagine vizuală, auditivă, oridecare, important e să o simţi foarte reală, prin care să-ţi imaginezi că boala e atacată cu ceva, de cineva…etc. Iar băieţelul ăsta, sub influenţa desenelor animate cu roboţi şi împuşcături, îşi imagina că nişte extratereştrii care se rotesc în jurul lui îi bombardează tumora, aflată într-o navă spaţială, capul său. Într-o zi, i-a spus tatălui că extratereştrii nu au mai găsit tumora. Ulterior, la un CT, s-a dovedit remisia tumorei inoperabile!

*Acest articol face parte dintr-o serie inspirată din cărţi care pot salva vieţi. Pe primul îl găsiţi aici.

 foto

Ceea ce nu se întâmplă în România, mai ales în Sibiu. Voiam să intitulez acest post: “Satul nostru tot mai mic se face“, fiindcă recent am avut nişte triste experienţe medicale. Iar la capitolul “triste” se pune şi faptul că jumătate din oraş a ştiut diagnosticul cu o zi înainte de a-l afla şi eu. Diagnosticul fiind al meu, adică ultima pe lista celor înştiinţaţi, desigur. C-aşa-i la ţară. Drepturile omului le stabileşte comunitatea. Să te fereşti.

Nu vă dau mai multe detalii decât că e atât de trist şi că mă enervează încă la aproape o lună de la eveniment. Şi probabil amintirea acelor zile mă va enerva de fiecare dată când îmi voi aminti de ea. Căci, la pachet, vin toate lucrurile pe care le-a generat…

Mi-aş dori doar doctori competenţi, nu dintre cei care îşi dau toată silinţa. Silinţa nu-i destulă nici măcar dacă e toată. Mi-aş dori mâini dibace, racordate la minţi NElimitate. Pe unii care să fie fără de greşeală, un fel de dumnezei cu bisturie. N-aş accepta nici gafa verbală, că şi asta poate răni un muritor. Întrebaţi-mă pe mine. Mi-aş dori personal medical care să-şi ia îndatoririle în serios, care să respecte legea secretului profesional în fapt, nu “în principiu”… Mi-aş dori exclusiv succese, fără păreri de rău. Mi-aş dori Cartea din care să învăţăm, nu Experienţa după care să practicăm. Doctori care să ne asculte, nu care să-şi facă norma. Pacienţii nu sunt luaţi în serios în ţara aia, nici măcar când e vorba de viaţă şi de moarte. Fiindcă doctorii sunt atât de aproape de ea, semnificaţia vieţii în ochii lor scade.

M-am gândit mult dacă să scriu postul ăsta sau nu. Sunt sub o influenţă puternic subiectivă, căci e una personală. Doar că răul pe care l-am păţit eu e mai mare decât aş putea primi vreodată o răscumpărare, chiar şi în cele mai civilizate tribunale. Există preţuri prea mari, pentru care nu s-au inventat bani pe lume. Probabil am meritat lecţia asta acum, înainte de a începe să profesez. Sunt medic… după ei, urmează… după mine. Dar mă rog în fiecare dimineaţă şi seară să pot face un bine pentru oricine deschide gura pe scaunul meu. Sau măcar să nu-i fac un rău, şi tot i-am făcut un bine.

Haideţi să ne deschidem firmă de dat în judecată sistemul medical românesc. Că şi satele trebuie să se civilizeze odată…

foto

Recitesc această carte. E scrisă de chirurgul Bernie S. Siegel, un medic în plină revelaţie profesională, care spune aşa: „Pacienţii au ajuns să mă înveţe că medicina nu e numai bisturie şi pastile”. Omul începe să vadă dincolo de tratatele ştiinţifice, introducând în acelaşi timp un nou termen în limbajul de specialitate: miracolul. „Remisii spontane” sau „prognosticuri eronate” sunt doar forme manifeste în vieţile noastre, pe care însă ştiinţa nu le-a pătruns încă.  „Miracolele unei generaţii pot fi descoperirile ştiinţifice ale alteia.”

Nu ştiu de ce în şcoala medicală ne învaţă doar cum să tratăm corpul fizic, când e binecunoscut faptul că nu e singurul nostru corp. Cred că facultăţilor de medicină le lipseşte un picior, ca să nu zic: o inimă. Fiindcă nu suntem roboţei, nişte mecanici care au de sucit cuiul în direcţia corectă. Revenind la carte, ea se adresează atât pacienţilor, cât şi medicilor. Omul vorbeşte din experienţa şi concluziile sale, ridicând profesia de medic la rang de trăire. (Nu mă înţelegeţi greşit, eu sunt prima care acceptă că şi popii şi doctorii sunt tot oameni şi am cea mai rea gură când părinţii mei răspund în Ajun de Crăciun la urgenţe! Dar pentru tot restul timpului, cred că merită acordat încă o şansă meseriei pe care ne-am ales-o. Mi-aş dori ca toţi colegii mei practicieni să citească „Iubire, medicină şi miracole” de dr. Bernie S. Siegel).

Eu o recitesc şi pe măsură ce mă reconectez la lumea aşa cum ar trebui ea să fie, voi nota aici pe blog, cuvinte de luare aminte.

Cartea nu se adresează doar celor bolnavi sau celor care au de-a face cu ei. Ba se chiar menţionează: ne putem dori să trăim şi fără a fi bolnavi -pentru a ne da seama de asta! În introducerea cărţii, autorul vorbeşte despre stupoarea şi disperarea oamenilor, atunci când află că nu vor trăi veşnic. Zice că sunt două categorii de pacienţi: cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc să trăiască până în acea zi, şi cei care ştiu că vor muri, dar se hotărăsc doar să aştepte momentul .

„Nu puteţi vindeca boala unei persoane dragi, aceasta e treaba ei. Puteţi să aveţi însă grijă de ea. O prietenă bună de-a mea, al cărei soţ este  bolnav, mi-a spus: „N-ai totul când ai sănătate. O sănătate bună e mai uşor de obţinut decât o iubire bună. Dar, când nu ai sănătate, dacă ai pe cineva căruia îi pasă de tine, ai totul.”

Aş vrea ca medicii să ştie că şi lor le poate păsa. Şi aş mai vrea să ştie că pot fi vindecaţi de pacienţii lor. Trupurile noastre nu ne îngrădesc capacitatea de a iubi.”

Revin.

* Cartea pe scribd, dacă o vreţi. Eu totuşi voi continua cu articolele astea.

Oamenii nu trăiesc veşnic, e prima certitudine cu care ne naştem fiecare. Însă uneori primim aceasta ca pe o veste tulburătoare, care ne scoate din minţi şi din rutina cea de toate zilele.

Blogosfera este astăzi şocată. Eu îmi reintru în minţi şi ajung să accept înţelepciuni pe care nu mi le-aş fi dorit niciodată pentru mine.

Ieri, bunica mea cea făcătoare de prăjituri a împlinit 83 de ani. Oficial, e cea mai sănătoasă din familie. Ceea ce arată că tot mai puţine învăţăm de la bătrânii noştri. O dovedesc eu puternic din fruntea tinereţii. Ieri, o priveam în capul mesei şi mă gândeam ce norocoşi că o avem. Fiindcă omenirea e în pericolul de a-şi pierde secretul unor vârste frumoase. O întreb eu ce-a mâncat şi vă spun şi dumneavoastră, ca să fim siguri că s-a consemnat!

Aveţi grijă de dumneavoastră, de sănătatea şi bucuriile sufletului. Că nici  deadline-urile respectate nu aduc viaţă veşnică. Şi lăsaţi-i pe ceilalţi să-şi primească propriile lecţii. Că nimeni nu poate da examene pentru altul. Oricât de încrâncenat nimeni-ul şi indiferent cât de important alt-ul.

Sănătate, dragii mei, de la mic la mare.

*articol in memoriam, cu mov în loc de doliu.

E pe locul şapte în topul iTunes, la categoria health&fitness, căci a făcut multe valuri în universul celor mereu la dietă. Autorul, un expert sportiv, Venice A Fulton, desfiinţează nişte clişee, mergând pe mecanisme logice. Deci daţi-mi voie să fiu în totalitate de acord cu el:

• Micul dejun NU E OBLIGATORIU! Ba dimpotrivă. Dimineaţă, când mă trezesc şi, în sfârşit, am stomacul lipit de spate, să-l umplu imediat cu “cât mai mult” mă deprimă urgent şi e departe de a-mi tăia pofta de mâncare pentru restul zilei. Urăsc senzaţia de stomac plin şi nu am nici un interes să-mi încep astfel ziua. Fulton zice să nu mănânci nimic imediat după trezire, ci să laşi puţin organismul să se aprovizioneze din propriile depozite de grăsime. Cică, în caz contrar, se blochează acest mecanism, iar organismul îşi va lua energia doar din hrana primită. (primii cercetători care au dovedit-o erau nişte francezi, care şi-au publicat concluziile în Jurnalul Britanic de Nutriţie, în 2000)
• Fără 5 mese pe zi plus gustări! Ohooo, amin! În sfârşit cineva cu mintea la cap! Ce să mai faci într-o singură ziulică, dacă tu te tot aşezi şi ridici de la masă?! Mie mi se pare foarte şi prea orientată spre mâncare această dietă cu mese mici şi dese.  Fulton zice că nu există “gustare sănătoasă”, iar eu aş adăuga că nu există decât ronţăit continuu. Am încercat şi eu stilul ăsta, de m-am ales cu o frumuseţe de kilograme în plus, că “mic” şi “des” sunt termeni prea relativi ca să putem controla ceva cu ei.
• Duş rece şi cafea neagră în loc de mic dejun. Duşul rece ca gheaţa, imediat după trezire. Mă rog, gheaţa asta-mi dă fiori doar când mă gândesc, dar măcar să nu fie apa fiartă, aşa cum îmi place mie… Scopul e de a scădea temperatura corpului, pentru a-l obliga să producă energie şi să se încălzească singur. Fiind nemâncat, organismul apelează la depozitele de grăsime. Pare foarte logic. Iar cofeina e un stimulent, accelerează metabolismul şi cade foarte bine ca ceva cald în stomac.

Mai multe informaţii: Un articol foarte bun despre carte găsiţi aici (lăudat şi de Fulton pe blogul său.) Cartea o puteţi răsfoi pe amazon, sfaturile sunt de bun simţ, iar treaba asta cu micul dejun la mine funcţionează înainte de a fi fost dovedită de cercetători!

Imagine de pe board-ul meu de pinterest, my thinspiration

Am fost martora vie, sub anestezie locală, a unei intervenţii chirurgicale minore, efectuată în carnea şi sub privirile mele. Despre experienţa în sine nu am putut vorbi, fiindcă până şi emoţiile mele se transferau cu gravitate exponenţială asupra celor din jur, deci vă daţi seama că nu mai riscam şi nişte cuvinte. Aşadar nici de scris n-o să scriem, decât faptul că mi s-a părut mult mai uşor să fiu eu subiect al operaţiei decât să-mi fi văzut pe careva drag acolo. Deşi ciudat, e mai simplu. Deşi te simţi responsabil de liniştea lor prin sănătatea ta, până la urmă, sunt venele şi pielea ta pe băţ. Şi e siguranţa pe care ţi-o dă patul tău, chiar când e furtună afară.

Eu Învierea asta o primesc cuminte şi cu multă acceptare în suflet. Când aventurile se transpun între planuri şi se internalizează fără să ceară voie, e probabil singura variantă rămasă. Sunt pregătită pentru veşti bune, pentru munci grele şi zile senine, oriunde aş fi. Mulţumesc Cerurilor că mai am nişte Paşti lângă aproape toţi ai mei, că avem minţi întregi şi suflete curate. Cea mai multă Iertare de care am nevoie e de la mine, fiindcă, deşi mintea mi-a fost înzestrată cu Uitare, trupul pare să ţină minte…

Ştiţi, lucrurile se schimbă. Până şi pentru asta e bine să mulţumim. Fericiţi-vă de sărbători, odihniţi-vă în tihnă şi hrăniţi-vă cum ştiţi mai de folos!

Abia aştept să iau Lumină. Dumneavoastră iertaţi-mă dacă v-am necăjit.

foto

Nu am fost implicată în campania “Legea apei”, am aflat de ea de la Chinezu. Dar pentru că zilnic beau… şi beau tone de apă (poate confirma Pyuric, care -într-o seară la Barcelona- s-a bazat pe o sticlă de 2l de apă plată, plus nişte resturi într-o alta, pe care să o împărţim, iar dimineaţa s-a trezit că o băusem pe toată!!! Fără să îmi dau seama. Dacă există broaşte-n burtă, regatul lor e la mine!), cu drag îmi dau cu părerea.

Legea apei nu ne va garanta faptul că bem o apă benefică. Deoarece pe lângă nitraţii aceştia, pe care mulţi învaţă să-i pronunţe, mai sunt o grămadă de alte elemente văzute şi nevăzute care influenţează calitatea apei noastre. Dar cea mai importantă misiune a proiectului este aceea de a-i învăţa pe oameni noţiunea de “calitate” în relaţie cu apa pe care o beau. Deşi arată la fel, apa poate avea efecte diferite. 

Calitatea apei depinde de: provenienţă şi conţinut, mijloc de îmbuteliere şi/sau condiţii de transport, temperatură, recipiente de depozitare (sticla e întotdeauna e preferat plasticului) şi alte influenţe vibraţionale, care se manifestă prin sunet, gând sau scriere, modificând însă structura fizică a cristalelor de apă.

• Conţinutul maxim de nitraţi, admis în apa potabilă a copiilor e 10mg/l. Mama (medic de familie şi minte deschisă) confirmă o creştere neobişnuită, în ultima vreme, a nitraţilor în urina pacienţilor-copii. Evident, nu a făcut un studiu, dar cu memoria şi observaţia stă bine.
• În Sibiu, avem filtru de carbon la robinetul de la bucătărie, de câţiva ani. Înainte să-l cumpărăm, am făcut o socoteală simplă: într-un singur an, scoteam investiţia şi amortizam banii daţi pe bidoane de plastic, transpirate prin supermarketuri.
• Mai grozav decât filtrul ăsta de carbon e ionizatorul de apă, care o alcalinizează. E şi ceva (mult) mai scump. Dar mă bate gândul, sincer… Despre importanţa pH-ului apei noastre şi a organismului, în general, vă rog să citiţi aici.
• Terapia cu apă, tot de la japonezi luată cu împrumut. Ştiaţi că ei sunt cel mai longeviv popor de pe planetă, da? Oare de ce!
• Despre apa ionizată mi-a plăcut ce am văzut pe blogul doamnei Ligia Pop.
•  Despre Masaru Emoto şi cristalele de apă am mai scris.
• Era acel documentar rusesc, “Voda”, însă nu îi mai găsesc linkul. Mult despre Masaru Emoto şi cercetarea lui.

În concluzie, nitraţii nu sunt totul când vorbim de calitatea apei potabile. Dar sunt un început. Sănătate să avem!

foto 1, 2

Era o vreme când creşteam germeni într-un “borcan” acasă. Povestea am spus-o în revista Elle. Erau foarte buni şi mă simţeam extraordinar. Însă m-am oprit din obiceiurile sănătoase, când a venit canicula şi germenii au început să mucegăiască în germinator. Însă preocuparea mea pentru nutriţie şi o alimentaţie cât mai sănătoasă a continuat. NU înseamnă că am şi pus în practică tot ce am citit şi nici că vin să dau lecţii de “aşa da”. Vă pot însă doar recomanda să citiţi nişte articole, că tot e duminică şi frumos afară.

• O.M. Aivanhov, despre yoga nutriţiei - citiţi orice vă pică în mână de acest autor. Şi citiţi fără să-l judecaţi. Doar lăsaţi informaţia să fie primită, ea cu siguranţă va prinde rădăcini şi va înflori la un moment dat.
• Blogul Doinei Oprea , care vorbeşte despre alimentaţia raw-vegan, oferind nişte reţete incredibile! Deşi nu am adoptat acest regim, unele reţete mi-au stârnit de-a dreptul curiozitatea. Cum se poate aşa ceva?! (Sunt mare, mare fan legume şi, mai ales legume crude şi cât mai verzi)
• Pe blogul Hrana vie am găsit o pagină impresionantă cu resurse despre alimentaţie şi efectele ei. Unele cărţi le-am citit şi eu, pe restul urmează.
• O listă cu vegetarieni celebri (Ştiaţi că Einstein, Brigitte Bardot, Bryan Adams, Leonardo da Vinci, Kafka au fost vegetarieni sau vegani???)
• Filmul We feed the world, care conţine şi un interviu cu directorul de producţie de la Pioneer din România
• Fettucine din dovlecei cu ciuperci, reţeta aici. Astăzi îmi fac!
• Şi mâine, supă cremă de avocado şi cocos!
• Despre combinarea corectă a alimentelor. Iar atunci când principiile sunt încălcate, e bine să fie încălcate în cantităţi cât mai mici.

 Primul “desfrâu” al Omului nu este “sexul“, ci “desfrâul mâncării” şi din acesta vine şi cel al sexului. “Oprirea” desfrâului mâncării este condiţionată opririi desfrâului sexului. Aici este insuficienţa medicinii psihanalizei, că inversează raportul dintre sex şi mâncare şi chiar uită de “libidoul de început” al mâncării.

 

Rețetele Medicinii Isihaste,

Ieromonah Ghelasie

Deşi mi-aş dori ca acest subiect să vă ocolească la fel cum luna ocoleşte pământul, să nu vă intersectaţi niciodată cu el dincolo de bloguri, reviste sau filme artistice. Dar mi-aş dori să fiţi atât de înţelepte şi curajoase, încât să aveţi maturitatea de a vă informa şi de a vă îngirji. Ştiţi, iubirea pentru cei dragi nu se manifestă numai prin grija faţă de ei, ci şi faţă de voi însevă.  Fiindcă prima condiţie e să fiţi lângă ei, în sănătate şi bucurie.

Întâlnirea nu e una între doctori (deşi toată lumea e invitată), ci e una între medic şi pacientă. Va avea loc la Hotelul Marriot (salon A), la ora 14. Cei doi medici (Fatih Güçer, M.D. Assoc. Prof. Obstetrică şi Ginecologie şi Necdet Üskent, M.D. Profesor de Hematologie, Medicină Internă şi Oncologie Medicală) vor vorbi despre cele mai noi descoperiri medicale, în special în privinţa tratamentului cancerului de col uterin şi vor spune poveşti fără sfârşit, ale pacientelor care au avut parte de continuări frumoase chiar şi după boli urâte. Cred că exemplele pozitive sunt cele de care avem cu adevărat nevoie! E singura parte din statistici care ar trebui să ne intereseze, de fapt.

Iar, la final, doamnele prezente în sală vor putea sta de vorbă personal şi privat cu domnii doctori, în cadrul unor discuţii individualizate.

Dacă vreţi să fiţi miercuri acolo sau ştiţi pe cineva căruia i-ar fi de folos consilierea aceasta, sunaţi astăzi sau mâine (între 10 şi 18) la 021.207.00.50, pentru a rezerva un loc. Participarea e gratuită, dar  este obligatorie programarea telefonică în prealabil.

* Fatih Güçer şi Necdet Üskent sunt reprezentanţi ai Anadolu Medical Center, care furnizeaza expertiza de specialitate de cel mai inalt nivel şi tratamente de ultimă generaţie în oncologie şi sănătatea femeii. Centrul a fost reacreditat recent (iulie 2011) de Societatea Europeană de Oncologie Medicală, ca o dovadă a excelenţei Centrului Oncologic. Din 2002, Anadolu Medical Center este afiliat al Johns Hopkins Medicine, una dintre cele mai prestigioase instituţii medicale ale lumii, cu peste 100 de ani de expertiza.

Sănătatea e starea de normalitate. Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună altceva. Please RT.

foto

Să nu credem că tulburările alimentare ar fi despre mâncare.Tulburările alimentare sunt despre secrete şi ascunzători. Despre limitele controlului şi testarea extremelor acestuia. Tulburările alimentare sunt despre efort nu fizic, ci suprafizic. Despre piele care se usucă, păr care cade, menstruaţii care se opresc, dinţi care se strică, gingii care sângerează, echilibru care se pierde, ameţeală care se instalează.  Tulburările alimentare sunt despre abuz de diuretice, laxative şi alte substanţe chinezeşti. Ele nu se îmbată cu zahăr ambalat în etichete de “pastile minune”. Desi, uneori ar fi precis de preferat în locul chimicalelor care distrug flora intestinală şi  dezechilibrează hidro-electrolitic. Tulburările alimentare nu se reduc la două degete băgate pe gât sau nişte mâncare reciclată din gunoi. Tulburările alimentare sunt despre depresii, realităţi distorsionate şi ură la reflexiv. Despre obsesie şi pasiune, făcute obicei şi consumate compulsiv. Tulburările alimentare se manifestă de regulă la persoane isteţe, sofisticate, cu imaginaţie bogată şi foarte bune aptitudini de a se preface în faţa celor apropiaţi. Tulburările alimentare sunt orice, numai simple nu. Şi nu sunt numai două. Iar dacă nu cunoaşteţi şi nici nu puteţi înţelege, am rugămintea să vă abţineţi de la orice fel de comentariu care ar putea răni pe cineva.

În legătură cu tulburările alimentare (bulimia şi anorexia luate şi combinate în fel şi chip), dacă doriţi să vă documentaţi indiferent de motiv:

• Cartea Wasted, de Marya Hornbacher e una dintre cele mai recunoscute scrieri de către comunităţile de anorexice de pe internet ca fiind o traducere fidelă a trăilor şi sentimentelor prezente într-o astfel de situaţie. Am citit-o. Cartea e incredibil de bine scrisă.  E povestea Maryei, care la vârsta de 9 ani devine bulimică, după care face trecerea pe la 11 ani la anorexie. Ajunge internată în spitale, în clinici specializate în repetate rânduri. Greutatea ei e mereu dată în livre (pounds), iar cel mai jos a ajuns pe la vreo 63 parcă. Ceea ce înseamnă nici 30 kg!!! E incredibil să ai acces la mintea unui corp de 30 kg. E uimitor să îţi imaginezi, prin 30 de kg, un adult de 19 ani.
• Pe youtube există o serie de filme, care redau mai mult sau mai puţin obiectiv aceste aspecte: For the love of Nancy, Dying to dance, A secret between friends,etc. Sunt impresionante, deşi nu le recomand ca inspiraţionale, ci pur informative. Sunt dure.

• Thin, documentarul realizat de HBO urmăreşte vieţile unor paciente dintr-un asemenea centru de recuperare din sudul Floridei. E un fel de Big Brother, un reality show pe stilul horror. Pe bloguri am citit, că, între timp, Polly a murit.
• Simbolul recuperării după o tulburare alimentară, pe care mulţi şi-l tatuează:

• O resursă bună de informaţii în limba română: anorexie-bulimie.ro, cu informaţii despre cauze şi opţiuni de tratament. Iar în finalul articolului, vreau să răspund eu la prima întrebare de pe acest site:

“Ştiai că bulimia sau anorexia poate începe chiar cu prima dietă?”

- NU AI DE UNDE SĂ ŞTII. Ceea ce e mult mai periculos decât pare.

p.s. Cartea o am în format electronic. Cine o vrea să-şi lase o adresă valabilă în comentarii şi o trimit. Aveţi grijă de voi şi de dietele altora.

foto 1, 2

“Voiam să ştiu dacă aţi respectat recomandările în funcţie de rezultate şi cum v-aţi simţit.” îmi zice tipul din telefon.

Gizăs, toate astea mi se par atât de departe, de parcă ţin de o altă mirună, de o altă eră. Nici nu îmi mai aduc aminte exact. Erau vremurile când îmi suna şi mie telefonul, iar colesterolul bubuia de la stres, nicidecum de la şorice. Ok, după un ruşinos efort de memorie, mi-am dat seama că omul aştepta răspuns. Mai sunteţi acolo, m-a întrebat. Acolo, unde, că nici eu nu mai ştiu, dacă mă iei mai rapid. Pe cine căutaţi…

“Mda, am respectat recomandările vreo lună aşa…poate o lună jumătate. -

“Şi cum v-aţi simţit?” m-a întrerupt omul până să-mi închid eu ghilimelele la propoziţie. S-o fi prins şi el că jumătatea aia e de la mine, nicidecum de la realitate?

“M-am simţit bine, cum să mă simt, că doar mâncam exclusiv ierburi şi apă!?!?! Doar că, la un moment dat, am început să mor de foame şi a trebuit să fiu mai inventivă cu meniurile mele.” Ştiu, am zis-o pe un ton agresiv. Aproape ca pe un reproş. Deşi ştiu perfect că medicul n-avea nici o vină. Probabil nici nu-i păsa şi doar trebuia să bifeze un telefon la cea care a fost clienta Miruna Siminel. Da, şi asta mi-a trecut prin cap. Şi da, mai ştiu şi faptul că budinca mea cu gust de caramel, garlic bread-ul de care nu ne mai săturăm (să zicem că am învăţat multe prostii de la englezi… şi ei nici măcar n-au vreun amestec!) sau chinezii de all you can eat nu sunt tocmai dovezi ale unei imaginaţii debordante. Nici numărul lor.

“Dar aţi încercat măcar să evitaţi anumite alimente?”

“Am încercat.” De fiecare dată când spun vorba asta, mă gândesc la Crivăţ. Care Crivăţ m-a învăţat că orice încercare are o moarte înscrisă în sine însăşi. Că e o prostie. Că nu merită să-ţi pierzi timpul. Dar am spus-o cu speranţa că medicul la telefon nu ştie ce ştie Crivăţ. Şi că poate va bifa că cea care a fost clienta Miruna Siminel nu e aşa defectă cum pare. Şi nici aşa laşă. El nu ştie cum e garlic bread-ul englezilor. “Însă, cât am respectat recomandările dumneavoastră, m-am simţit clar mai bine.” Doar că pe vremea aia, îmi suna telefonul şi aveam nişte scuze foarte bune să NU renunţ la cafea. 

“Bine, nici nu aveaţi aşa mari probleme. Doar la lapte şi ouă. A, şi la gluten.”

Faptele bune bântuie. Ca norocu’. Acum nu-mi mai sună telefonul şi nici scuze nu mai găsesc. Cred că era vremea ca cineva să-mi amintească asta! Cred că n-am uitat să mulţumesc.

*şi da, am observat foarte atent că o ceaşcă de ciocolată caldă cu lapte mă balonează, de-mi pot lua zborul, iar una cu apă e foarte bine tolerată. Doar că, decât să bei ciocolată caldă ca pe-o zeamă lungă, mai bine te laşi păgubaş. Şi mai iei o-mbucătură de spanac.

foto

Aici nu e vorba despre ouă. Deşi pe unul l-am pus cuminte în frigider şi l-am mâncat a doua zi, rece. Aici e vorba despre faptul că atunci când nu mai eşti doar tu cu tine, e bine să începi să te ţii de ceea ce spui. Şi să înţelegi că eşti constant un exponent pentru asta. Altfel se duce naibii toată reputaţia.

M-am simţit ca o mamă, care-i interzice copilului să fumeze, aprinzându-şi o ţigară.

Fiindcă oamenii sunt atât de proşti, încât râd de tine dacă nu înfuleci cot la cot cu ei o friptură cu cartofi prăjiţi. Fiindcă oamenii sunt atât de ignoranţi, încât îşi dau sănătatea pe o clipă de plăcere gustativă. Uite, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să zbor. Făceam cred că zilnic exerciţii în curte, pe scările bunicilor. Săream de pe câte o treaptă tot mai înaltă, sperând că voi sfida gravitaţia la un moment dat, deşi nu ştiam ce-i aia. Însă presimţeam că ea e duşmanul nevăzut al zborului meu imposibil. Până mi s-a explicat că doar păsările şi avioanele pot zbura, oamenii au picioare dintr-un motiv bine întemeiat. Apoi, am încetat să mai sar obsesiv-repetitiv de pe scări şi o bună vreme mi-am dorit să fiu rândunică.

Oricât de mult aş fi insistat cu săritul, credeţi că aş fi izbutit să zbor vreodată? Tot aşa şi cu mâncatul. Oricât de mult ai insista pe friptură cu cartofi prăjiţi, combinaţia asta tot la fel de greşită va rămâne. În ambele situaţii explicaţia este faptul că organismul uman este pur şi simplu dotat să funcţioneze altfel. Îi poţi da friptură şi cartofi prăjiţi, dar nu deodată. Poate şi omul zbura, doar că nu trebuie să se facă pasăre, ci paraşută. Pardon, să folosească una.

Îmi doresc să apuc ziua în care nu va mai fi stigmatizat ăla care nu mănânca pâine lângă ciorbă sau ăla care refuză desertul după un prânz de 3 ore. Îmi doresc să apuc ziua în care să nu se mai supere prietenii pe tine că vrei să te întâlneşti cu ei într-o seară, dar nu şi să împarţi un tiramisu. Ori o şaorma dublă, dacă există aşa ceva. Aştept ziua în care bunica să nu mai ţină evidenţa înghiţiturilor la musafiri, iar asta nu din exces de zgârcenie, ci tocmai dimpotrivă. Cunoaşteţi modelul. Intenţiile sunt bune, absolut, dar profund dăunătoare. Aştept ziua în care să nu te mai simi prost când refuzi nişte bucate, oricât s-ar fi străduit cineva pentru ele, ci să te simţi prost atunci când nu te mai vezi sătul.

Şi să vă spun acum de mine. De când cu Programul Nestle şi intoleranţele mele descoperite, mi s-a spus că sunt nebună, închipuită, ipohondră şi fiţoasă. Ba mai am şi telefon nou cu aplicaţie deşteaptă pe el Mi s-a spus că obiceiurile astea sunt moartea pasiunii. Am fost ispitită şi luată peste picior de către prieteni şi cunoştinţe, care -sunt sigură- nu intenţionau să-mi facă nicidecum rău, însă exact asta obţin insistând. Când tu eşti pe un drum şi ştii unde vrei să ajungi, chiar n-ai nevoie de bolovanii aruncaţi cu prietenie de unul şi de altul. Fiindcă oameni suntem şi pofte avem!

Fii schimbarea pe care o doreşti în lume. Doar că eu nu doresc schimbare în lume, ci în mine în primul rând. Atâta vreme cât eu n-am treabă cu ce mănânci tu (rar mă întind la discuţii nutriţional-pozitive, n-are rost, e o pierdere de vreme. Cine e cu adevărat interesat se documentează singur.), rog a fi tratată cu aceeaşi indiferenţă. Nu fac fiţe, nici măcar nu cer porţii speciale (şi atenţie, urmează banchetul!), fiindcă sunt sigură că mereu va exista ceva şi pentru mine de mâncare. De foame n-o să mor niciodată, asta garantez!

Acelaşi lucru şi pe twitter, unde în ultima vreme ne-am tot jucat pe hashtag-ul #programnestle . Aici, @NokiaRomania pune câte o întrebare (de ex: ce obiceiuri sănătoase ai zilnic?), iar păcătoşii răspund. E un concurs care se termină cu un Nescafe Dolce Gusto Piccolo editie limitata by Agatha Ruiz de la Prada. Daaaa??? Coffee, my love… Sper să nu se fi simţit nimeni jignit de extraporţiile de twittereală servite. Sunt singurele care nu dăunează sănătăţii!

Ştiţi, mama are o vorbă: să te fereşti de pompieri. Adică, atunci când în tine arde un foc, o determinare, o pasiune, orice, nu lăsa pe nimeni să vină să-ţi toarne apă peste el. Nici măcar o picătură. Descărcaţi aplicaţia şi “lăsaţi focul să ardă!”

foto

Şi stând eu aşa în răsunetul chiorăitului propriu de maţe, îmi doream un program (cred că nici nu ar fi greu de făcut,doar baza de date e mai complicată), în care să-ţi poţi trece nişte date:

1. că tu ai intoleranţă la cutare, cutare, cutare,
2. îţi place să bei cafea de leşini,
3. dar vrei să-ţi scazi şi colesterolul.
4. Şi o dietă hipocalorică, fiindcă 3 kilograme în minus n-au omorât pe nimeni.

Adică, eu asta aş trece. Şi să-mi dea o listă cu alimentele recomandate. Altcineva, poate vrea doar să scadă colesterolul şi are anumite alergii. Altul poate are carenţă de calciu, dar intoleranţă la lapte (deşi ăla de vacă nu e nicium sănătos, asta nu e o noutate. Cel de capră e cel mai bun, beţi-l dacă papilele vi-l tolerează pe teritoriul lor.). Ideea e simplă. Mi-ar plăcea aşa ceva. De fapt, cred că nutriţionistul e dotat cu un astfel de soft în capul lui.

Vă ţin la curent. Dar la cafea?!?!?!? pe bune!!!!