ŞI BLONDELE GÂNDESC

După câteva guri de aer curat şi ceva pauză de la subiecte delicate, zic să scriu şi câte ceva care poate fi cuiva de folos.

Prevenţia

• Sânii trebuie examinaţi lunar. Treaba asta o poţi face şi tu, acasă. Aici scrie cum.
• Descoperirea unui nodul trebuie să te trimită imediat la medic. (Atenţie, înaintea menstruaţiei, glandele sunt ceva mai inflamate şi se pot confunda uşor cu un nodul. Dar, cu experienţa înveţi să faci diferenţa)
• Mamografia nu este o metodă de profilaxie. Primul pas e ecografia şi doar apoi se indică mamografia. Sub nici o formă nu se face mamografie de verificare! E o prostie, întrucât ea este echivalentul a 5 radiografii.
• Testul Papanicolau -dar ţineţi minte, că prezenţa virusului (chiar şi a unei tulpini oncogene) nu înseamnă în mod cert dezvoltarea cancerului.

“Diagnosticul”

• E normal să ne fie frică de el.
• Diagnosticul nu trebuie să determine un război împotriva corpului.
• Asta face chimioterapia. Duce un război cu întregul corp şi sfârşeşte prin a-l termina. Nu ştiu cât e de bună chimioterapia.
• Boala trebuie tratată, nu înfruntată.
• Se ridică probleme de bioetică: Dacă familia să informeze pacienta. Dacă pacienta să informeze familia. (Personal, cred că avem dreptul de a şti. Indiferent de pe ce poziţie, atâta vreme cât suntem implicaţi şi afectaţi , egal în ce măsură)

Cum faci faţă

• Sprijinul unui psiholog se poate dovedi de un real folos atât pentru pacientă, cât şi pentru familie.
• Un grup de sprijin
• sau alt grup de sprijin

Eu în piele de găină

Şi aici fotografiile Alisei Tarciniu şi eu care mă uit tâmpită la inscripţiile de pe ele. Un proiect pentru care ai nevoie de mult curaj ca să ştii cum te implici, fără să te identifici. Cu Durerile, suferinţele, cuvintele. Ci doar să le fotografiezi. Şi să le dai mai departe.

ştiinţa are şi o parte umană. Fiindcă se aplică pe oameni.

Azi am văzut partea umană a manualelor mele. Am auzit corzile suferinţei, care vibrau pe alte frecvenţe decât zicea în cursurile de Morfopatologie. Şi mi-a părut rău pentru fiecare minuţel de văicăreală din ultima vreme şi dintotdeauna. Azi ne-a impresionat emoţia unui om, nu cifrele unor statistici. Iar eu încă am pe retină tremurul cu care Cristina Bazavan (redactor-şef Tabu) a pus microfonul pe masă. Fiţi convinsă că nu o să uităm! Şi nu doar preţ de un articol.

Tema – cancerul la sân

Vorbitorul principal -Antoaneta. Principal, pentru că , sincer, restu’ nu ştiu ce-a mai zis…
Doamna Antoaneta. Avea nişte ochelari mari şi un discurs coerent. Purta bască roşie şi ghete de toamnă. Mi-ar fi plăcut să-i văd ochii mai de-aproape. De la început, mi s-a părut că plânge. Doar mi s-a părut.

Nu m-a impresionat nici când şi-a dat jos baticul roşu şi a rămas acoperită doar de urmele chimioterapiei. Chelii am mai văzut. Dar mi s-a făcut pielea de găină, când a făcut a doua glumă cu colive şi nimeni nu a râs. Nici pronunţarea diagnosticului crunt în repetiţie obsesivă n-a avut efecte piloerectile asupra mea. Dar când a început să zică despre cum a devenit mai egoistă, mi s-a zbârlit şi părul din nas. Despre cum, pentru ea, viitorul e cel mult apropiat. (Iar eu sufăr pentru bătrâneţe, fără măcar să ştiu dacă o să am parte de una… )

“Te gândeşti dacă eşti de neînlocuit”

Azi am văzut un singur diagnostic şi doi pacienţi. În sală era prezent şi soţul doamnei Antoaneta. L-am remarcat, că era singurul care fuma. Cu păcat l-am remarcat. Iar ulterior omul a oferit o lecţie de iubire, care mi-a dat răspunsul la-ntrebarea ei: nici nu contează!!! Mai ales atunci când viitorul e cu puncte de suspensie, prezentul capătă trei semne de exclamare.

” Sunt aici ca să-mi cunosc mai bine soţia.”

Ştiţi, mi-am amintit de una din cele mai egoiste dorinţe ale mele de mică, aceea de a pieri prima dintre ai mei cei dragi. Şi am îndrăznit să spun că, din acest punct de vedere, pentru cel bolnav e puţin mai simplu decât pentru cei din jur. Am îndrăznit să îl felicit pe omul care era acolo, în mijlocul discuţiei, doar fiindcă era. Aproape de femeia lui. Şi nici măcar nu stătea lângă ea. Dar îi era alături. Am îndrăznit să-mi doresc alte probe, dar tot aşa o iubire.

Că m-am bucurat să îi cunosc? Dacă se poate spune.

———-

Voi reveni, mai tehnică. Dar azi nu pot.

Au mai fost acolo Ligia, Corina şi Raluxa.

Mâine seară de la 7, in Memento Caffe & Lounge (str J. S. Bach nr. 3) se întâmplă un eveniment cu discuţii pe tema cancerului de sân.

Ăştia la şcoală ştiu că ne-au zis că la ora actuală cancerul de sân nu mai e considerat o afecţiune malignă, ci mai degrabă o boală cronică. Însă cu specificaţia de a fi depistat în stadii incipiente.

Există programe naţionale de monitorizare pe linie feminină într-o familie cu astfel de cazuri. Ştiu doamne care au fost contactate să intre în program. Şi mai ştiu că vorbim mult despre o grămadă de lucruri, însă mereu la persoana a treia. Fiindcă pornim de la supoziţia că nouă nu ni se poate întâmpla.

Dar orice ne-ar zice marii doctori la şcoală şi oricum ar arăta statisticile, aşa un diagnostic îţi stă pe creier şi nu te lasă să dormi. Aceste campanii de informare nu sunt o prostie. Fiindcă şi azi, când ea, informaţia, e la un click distanţă de noi, eu primesc e-mailuri în care sunt întrebată dacă de la sex oral poţi rămâne însărcinată. De parcă am fi la capitolul Bravo Girl cu targetul coeficiente subunitare. Ce vreau să spun: nu înseamnă că, dacă ştim că ne putem documenta oricând, o şi facem.

Evenimentul e organizat de Samsung Pink Ribbon, fiind unul din mai multe puncte pe harta unei campanii pe această temă. Eu mâine după-masă am un examen de dat, după care ţuşti spre Memento. Îmi ţineţi pumnii şi ne vedem acolo.

Apropo, invitaţia oficială arată aşa.

Ideea asta mă tot bântuie de la o vreme, mai ales în perspectiva viitorului care se va transforma în prezent la un moment dat. Ştiu că la şcoală, proba de rezistenţă era aia la care mereu mă lua cu leşin. Iar în liceu nici măcar nu mă mai sinchiseam, îi ziceam profului că prefer un 2 din burtă, decât să-mi dau ochii peste cap în toată splendoarea lor.

Câţiva ani mai târziu, am ajuns să îmi scârţâie toate articulaţiile şi să iau medicamente ca bunicii. Ca să nu mai zic ce  mă îngrozeşte ideea unei eventuale sarcini, probă de rezistenţă maximă pentru oasele mele, micuţele.

În altă ordine de idei, am auzit că în Parcul Tineretului au montat oamenii nişte aparate pentru mişcare în aer liber. Asta e chiar superfain! Mi-aş dori să vă spun că le-am văzut cu ochişorii mei, că le-am folosit cu mânuţele şi picioruşele din dotare, dar nici poze nu am.. Aşa că, până mă apuc eu de lucruri (că la teorii sunt prima) vă arăt ce au făcut alţii sâmbătă, în Plaza:

E bine că unora chiar le pasă şi nu se rezumă doar la a STA şi a da din vârfurile degetelor… Ar trebui să luăm aminte. Şi exemplu.

..de acu’ 2 posturi.

E vorba de o campanie pentru diabet, asta în contextul în care mâine e Ziua Mondială a Diabetului, cercul albastru fiind simbolul acesteia din 2007. El sugerează viaţă şi sănătate, iar culoarea albastră face trimitere la cerul care uneşte toate naţiunile. Asta în ideea unei comunităţi a celor afectaţi de pandemia diabetului. De obicei, pentru luarea glicemiei se înţeapă degetul, iar injecţiile  cu insulină se fac şi în abdomen. Cercul atrage atenţia că talia şi degetul pot fi folosite şi pentru altceva -hula hoop (veţi vedea pe site finger hoola) : chiar dacă ai diabet, poţi avea o viaţă normală şi veselă, alături de oamenii apropiaţi, cu încredere în viitor. Plus, diabetul s-ar asemăna cu cercul de hula-hoop – cu puţin efort şi perseverenţă, oricine poate învăţa să-l controleze.

Mâine, în Plaza România se vor mai întâmpla câteva evenimente asemănătoare celui din filmuleţ. Aşa că, cei care vor să susţină lupta împotriva diabetului, să caşte ochii şi să facă prezenţa mâine între 13 şi 16.

Una peste alta, diabetul e genul acela de afecţiune de care auzi pe la alţii. Am o veste proastă: nu e întotdeauna aşa. Diabetul e najpa, mă-nţelegeţi? Până şi dinţişorii suferă din cauza lui, că acolo-s eu mai specialistă. Iar cel mai grav e că uneori  lenea şi nesimţirea noastră ne fac cunoştinţă cu el Oamenii ăştia au făcut campanie şi au dat-o elegant, dar eu nu mă ascund după deget.

Ştiaţi că diabetul se poate declanşa pe motiv de obezitate? Fără poveşti cu peşti, că e tata-mare de vină şi razele de lună. Nu, domne, e gura aia a noastră spurcată de vină. Fiindcă obezitatea inactivează nişte receptori insulinici, insulina fiind hormonul responsabil cu nivelul glucozei din sânge. (app, nu există zahăr în sânge, că el e metabolizat la nivel de glucoză)

Deci, un diabet de cauză supraponderală este vindecabil. Cum? Cu un fermoar la gură

(Bine, ăsta e un aspect, alte treburi despre obezitate am mai zis eu pe aici.)

p.s. Campania e lansată de Sanofi-Aventis şi Zentiva şi se numeşte Hula Hoop. Tare mă bucur când se promovează informaţia, că de margarine şi fast-food-uri a auzit tot românul

În această vedetă devenită peste noapte, apărută în prime-time pe toate posturile TV şi buzele oamenilor, gripa nouă.
Pentru unii e show, pentru alţii e o mare afacere. Şi pentru câţiva, o tragedie. Iar restul se ocupă cu promovarea panicii la foc automat. Că masele sunt cel mai uşor de manipulat ştim cu toţii. E destul de simplu de convins 100 de oameni s-o apuce într-o direcţie, când ai 5 voci puternice, care te urmează, şi 95 de nehotărâţi.

Dar au murit atâţia oameni!

Şi uite că ajungem la vorbele cele dintâi ale blondei. Adevărul nu mai există. Sursele sunt atâtea, încât nu mai ştii ce să iei şi ce să laşi. Teoriile conspiraţiei – consumate pe nerăsuflate şi propovăduite mai ceva ca Evanghelia printre creştini. Spaima – primul gând al dimineţii şi cel mai puternic impuls de a scoate bani din portofel. Criza economică – un subiect demult fumat.
Oamenii mor zilnic. Ni se umflă capul şi titlurile ziarelor cu numărul deceselor cu gripă porcină. Oare s-a întrebat cineva care era până acum rata mortalităţii la gripa obişnuită? S-a întrebat cineva dacă nenorociţii ăia mai sufereau de vreo altă bubă pe vreundeva? Sau e ca în bancul ăla, când moare unu’ care fuma. Călcat de maşină, în timp ce-şi aprindea o ţigară.

Bun, şi pe ce te bazezi când spui că e invenţie?

Pe nimic. Şi nici nu spun că virusul ăsta vedetă nu există, de fapt. Nici că nu e inventat nu spun, că până n-or vorbi porcii să ne zică de unde l-au căpătat, n-om şti adevărul. Cu toate că-i prostie să ai încredere în porci!

Şi-atunci ce, stăm liniştiţi?

Ba bine că nu. Ne putem agita ca sifonul în sticlă, ne putem costuma la metrou ca in filmul Mumia, ne putem da de ceasul morţii de 3 ori pe zi. Adică, să fim serioşi, pretextul îl avem! Dar putem să ne vedem şi de ale noastre alte dureri şi datorii la bancă, nu de alta, dar cu atâta atenţie pentru gripă, plâng săracele că-s marginalizate. Nu vedeţi şi dumneavoastră? Brusc nu mai contează banii, sănătatea-i importantă!

Era şi până acum, fraţilor, dar sănătatea costă, ascultaţi la mine. Luaţi şi mâncaţi calitativ, nu cantitativ, că straturile adipoase de pe abdomen nu ţin decât cămaşa la distanţă. De curea. Cu virusul n-au de-a face. Băgaţi în voi vitamina C şi alţi antioxidanţi, cu simţul măsurii, nu cu simţul lăcomiei. Vitaminele nu îngraşă, să nu v-aud cu prostii din astea, gagici! Dar grija asta trebuie manifestată tot timpul, nu doar când ne spun ăia de la televizor.

Masca pe figură? Iertaţi-mi îndrăzneala, dar e hidoasă şi nu ştiu cât de eficientă. Măsurile alea repetate obsesiv în media sunt bune de aplicat, plus: feriţi capul dacă strănută careva lângă voi. Dar nici asta nu e noutate. În rest, să facem şi o rugăciune, tot din capitolul măsuri bune de luat. Tot timpul, nu doar în criză. Sau gripă, nici nu ştiu cum mai era.

De marţi până vineri sunt aici, la Târgul pentru Sănătate şi Frumuseţe (nu că ar duce careva lipsă de astea două, dar o vorbă din bătrâni zice că întotdeauna e loc şi de mai bine ). Dacă treceţi, musai să mă salutaţi, iar dacă sunteţi cuminţi, v-o prezint şi pe mama.

Azi voi lipsi de pe la 5, în rest, promit solemn că rămân. Deocamdată nu m-am învârtit prea mult, dar vă ţin la curent cu ce e de văzut şi de mâncat pe cia. Dada, noi stăm chiar aproape de standul cu dulciuri! Undeva pe culoar, îm stânga, blondele nu-s greu de reperat!

Urgent, donare sange pentru Ana, care a avut in seara de vineri un accident in timp ce se indrepta spre mare. In momentul de fata, starea ei este destul de grava si are mare nevoie de sange. Datele pe care trebuie sa le specificati obligatoriu la donare pentru ca sangele sa mearga la ea sunt: Onisor Ana-Maria-Alexandra internata la Sf. Pantelimon. Detalii despre donarea de sange gasiti aici http://www.doneazasange.ro/donatori.html Pentru cei care nu stiu sa ajunga, Ne intalnim maine dimineata / marti la ora 8 la gura de metrou piata victoriei de langa orange. Donarea se face la institului Hematologic Bucuresti de pe strada Dr Felix. Pentru orice alte detalii apelati 0724 235 093 / 0727 165 490
Orice grupa de sange este binevenita, Ana este primitor universal!

Daca nu puteti dona in aceste zile se poate dona pana vineri. mai multe detalii la numerele afisate.

Va multumesc.

Pyrro, via Idaho

…ore în şir la birou.

Nici oboseala nu mai e ce-a fost

Când am citit chestia asta prima dată mi s-a părut foarte ciudat, tocmai prin faptul că oboseala presupune să faci ceva, apoi la acel ceva se adaugă o prelungire în timp şi intensitate, deci, a face ceva “mult” ca adverb temporal şi calitativ mă oboseşte numai să-mi explic.

Cert e că indiferent ce faci, dacă stai în picioare sau în fund pentru o mai lungă perioadă de timp, devine obositor. Explicaţia e simplă: pentru a menţine o poziţie, musculatura stă încordată ca să susţină şi menţină scheletul acolo. Gândiţi-vă puţin cum e când faci abdomene şi rămâi în flexie la 45 grade cu solul. Ştiu, e greu. De la un moment dat, doare. Na, fix aşa păţesc ceilalţi muşchi, pe care nu îi mai lăsăm să se întindă sau să-şi schimbe poziţia. Mişcarea de pe scaun la WC şi înapoi, plus cea de la birou la maşină e mult insuficientă.

Sportul înseamnă sănătate? Fals. Fiindcă nu toţi non-practicanţii de sport sunt bolnavi. Şi nici toţi sportivii, sănătoşi. Mişcarea înseamnă sănătate? Corect! De la sport la mişcare e cale lungă, există oameni care nu sunt sedentari fără a practica vreun sport. Sedentarismul presupune lipsa mişcării, sportul e ceva mai complex.

Ce putem face acum:

• să avem grijă ca ecranul calculatorului să fie la nivelul ochilor noştri, pentru a permite o deviere minimă a coloanei cervicale, de la “normal”.
• să avem spătar la scaun pentru sprijinul zonei lombare. Nu stăm tolăniţi ca în bar.
• poziţia corectă nu e cu bustul împins ca pamela anderson, ci cu omoplaţii aliniaţi. Nu împingem pieptul, ci tragem umerii. Mie îmi e atât de străină şi greoaie poziţia asta, că mă simt tare artificial când o adopt.

Şi nu uitaţi, o poziţie de gâb ne face să arătăm mai graşi, ne scurtează optic gâtul, iar asta denotă lipsă de încredere în sine. De la agenţii FBI citire

Zilele astea m-am gândit mult la timpul şi energia noastră şi la felul în care alegem să le cheltuim. Sau să le investim. Chestia e de nuanţă, însă când vine vorba de beneficiu, nuanţele devin evidente.

Adică, ziua îşi are orele ei, pe care oricum le derulăm ca nişte maşinării stricate. Câţi dintre noi se pot lăuda că fac măcar zilnic măcar 3 lucruri pe care nu le-au făcut şi ieri? (Şi nu mă refer la constipaţii trecuţi pe Dulcolax.) Vă invit, ridicaţi-vă! să am şi eu ce invidia. Sau la ce spera, în fine…

De fapt, m-am gândit mult la timpul meu şi energia mea. La felul în care mă plâng că-mi sunt împovărate de diverse tâmpenii, care în general au legătură cu şcoala şi pe care oricum trebuie să le rezolv. Mai devreme sau mai târziu. Doar că ultima variantă vine cu un bagaj mare de timp auxiliar, pierdut cu povestea asta, “săraca de mine”.

Timpul oricum trece. Examenele oricum le luăm. Şi impozitele trebuie să le plătim. Şi mă gândeam… de ce să treacă timpul aiuria, examenele, pe lângă noi şi impozitele, pe lista de pierderi. Când putem transforma nimicurile de fiecare zi într-o listă de investiţii.

Când îmi place o idee, o promovez cu drag. Şi nu numai pe blog