ŞI BLONDELE GÂNDESC

…ore în şir la birou.

Nici oboseala nu mai e ce-a fost

Când am citit chestia asta prima dată mi s-a părut foarte ciudat, tocmai prin faptul că oboseala presupune să faci ceva, apoi la acel ceva se adaugă o prelungire în timp şi intensitate, deci, a face ceva “mult” ca adverb temporal şi calitativ mă oboseşte numai să-mi explic.

Cert e că indiferent ce faci, dacă stai în picioare sau în fund pentru o mai lungă perioadă de timp, devine obositor. Explicaţia e simplă: pentru a menţine o poziţie, musculatura stă încordată ca să susţină şi menţină scheletul acolo. Gândiţi-vă puţin cum e când faci abdomene şi rămâi în flexie la 45 grade cu solul. Ştiu, e greu. De la un moment dat, doare. Na, fix aşa păţesc ceilalţi muşchi, pe care nu îi mai lăsăm să se întindă sau să-şi schimbe poziţia. Mişcarea de pe scaun la WC şi înapoi, plus cea de la birou la maşină e mult insuficientă.

Sportul înseamnă sănătate? Fals. Fiindcă nu toţi non-practicanţii de sport sunt bolnavi. Şi nici toţi sportivii, sănătoşi. Mişcarea înseamnă sănătate? Corect! De la sport la mişcare e cale lungă, există oameni care nu sunt sedentari fără a practica vreun sport. Sedentarismul presupune lipsa mişcării, sportul e ceva mai complex.

Ce putem face acum:

• să avem grijă ca ecranul calculatorului să fie la nivelul ochilor noştri, pentru a permite o deviere minimă a coloanei cervicale, de la “normal”.
• să avem spătar la scaun pentru sprijinul zonei lombare. Nu stăm tolăniţi ca în bar.
• poziţia corectă nu e cu bustul împins ca pamela anderson, ci cu omoplaţii aliniaţi. Nu împingem pieptul, ci tragem umerii. Mie îmi e atât de străină şi greoaie poziţia asta, că mă simt tare artificial când o adopt.

Şi nu uitaţi, o poziţie de gâb ne face să arătăm mai graşi, ne scurtează optic gâtul, iar asta denotă lipsă de încredere în sine. De la agenţii FBI citire

Zilele astea m-am gândit mult la timpul şi energia noastră şi la felul în care alegem să le cheltuim. Sau să le investim. Chestia e de nuanţă, însă când vine vorba de beneficiu, nuanţele devin evidente.

Adică, ziua îşi are orele ei, pe care oricum le derulăm ca nişte maşinării stricate. Câţi dintre noi se pot lăuda că fac măcar zilnic măcar 3 lucruri pe care nu le-au făcut şi ieri? (Şi nu mă refer la constipaţii trecuţi pe Dulcolax.) Vă invit, ridicaţi-vă! să am şi eu ce invidia. Sau la ce spera, în fine…

De fapt, m-am gândit mult la timpul meu şi energia mea. La felul în care mă plâng că-mi sunt împovărate de diverse tâmpenii, care în general au legătură cu şcoala şi pe care oricum trebuie să le rezolv. Mai devreme sau mai târziu. Doar că ultima variantă vine cu un bagaj mare de timp auxiliar, pierdut cu povestea asta, “săraca de mine”.

Timpul oricum trece. Examenele oricum le luăm. Şi impozitele trebuie să le plătim. Şi mă gândeam… de ce să treacă timpul aiuria, examenele, pe lângă noi şi impozitele, pe lista de pierderi. Când putem transforma nimicurile de fiecare zi într-o listă de investiţii.

Când îmi place o idee, o promovez cu drag. Şi nu numai pe blog

De astăzi până duminică, la Casa de Cultură din Sibiu are loc ceea ce se cheamă Salonul Internaţional de Frumuseţe şi Sănătate, o expoziţie care se întâmplă live, acolo. Eu abia vineri ajung în oraş, că am examen şi-i musai să particip. Dar o să fiu la expoziţie de dimineaţa până seara, şi nu doar în calitate de gură-cască ci de susţinător înfocat şi consumator fidel al suplimentelor nutritive cu Aloe Vera. Care au făcut minuni în familia mea şi apoi, mie. Nu vă povestesc cum am ajuns la ele, că e trist. Important e impactul lor. Despre asta sunt gata să vorbesc ore în şir.

Dacă mă vedeţi, trageţi-mă de mânecă. Doar aşa e frumos, să-ţi saluţi cunoscuţii. Super, deci, în weekend-ul ăsta avem program! De înfrumuseţare! :>

Acesta nu este un post obiectiv. Ţineţi cont de asta când începeţi să aruncaţi cu roşii.

În primul rând, vreau să vorbesc de felul în care se consumă guma: ea se mestecă nu se molfăie. Şi se mestecă ţinând buzele în contact intim între ele, nicidecum în relaţie cu mediul înconjurător şi privirile evident îngreţoşate ale nefericiţilor nimeriţi prin preajmă. Serios, e extrem de urât să mesteci gumă. S-o cioflăi e greţos. Chiar dacă unora li s-ar părea cool, credeţi-mă, e o impresie. Singura treabă cool e mirosul de mentă. Da’ există şi alte mijloace prin care se poate obţine, cu efect îndelungat de-a dreptul.

• Indiferent de cum o cheamă, singurul motiv pentru care e “aprobată” şi ridicată în slăvi de asociaţia medicilor dentişti e unul pur financiar. Ghiciţi care sunt sponsorii principali ai evenimentelor de profil! Dinte pentru dinte, serviciu pentr serviciu :p
• Lăsând asta cu recomandarea la o parte, guma de mestecat scoate plombele. Aproape adevărat. În realitate, stresează obturaţiile, fiindcă se lipeşte şi trage de ele. Şi tot trage, că nu se lasă uşor. Sau nu o lăsăm noi să se lase.
• Pe de altă parte, la şcoală ne-au explicat ăştia, că cică guma minunată chiar ar avea un efect de curăţare a dinţilor pe două căi: una mai mecanică şi alta mai fizică. Adică, duce mămăliga prin frecare cu suprafeţele dentare şi protejează în acelaşi timp, accelerând reducerea pH-ului, după mâncare. Ăla săracu’ oricum se reduce, că noi suntem atât de deştepţi, încât ştim singuri să facem treaba cu pH-ul şi reglarea lui, ce nu prea ştim e cum să ne spălăm pe dinţi. În fine, guma poate face şi bine, însă nu mai mult de 5 minute. Atât durează figura.
• După 5 minute, pH-ul e revenit ca şi când i-ai fi dat bice, deci singurul efect e ăla cu trasul de plombe. Aşadar, dă cu rest. Plus, vine explicaţia cu durerea de stomac în relaţie cu guma din gură. Păi da, că secreţia de acid gastric e stimulată de prezenţa alimentului în gură, masticaţie sau gândul la un aliment. Iar asta cu guma e un fel de păcăleală pentru stomac. Că ai ceva în gură, mesteci cu spor, dar nu îi trimiţi nimic de ros. Şi atunci te roade el pe tine. Acidul ăla chiar îşi merită numele. Te arde ca focul.
• Excesul masticator suprasolicită musculatura şi articulaţia temporo-mandibulară. De aici, oboseala musculară.
• Conţine îndulcitori sintetici, adesea aspartam. Ăsta micu’ în cantităţi mari e najpa rău. Pe bune :p De aceea, mai bine cu zahăr. Sau ba nu, reformulez. Preferăm periuţa şi pasta. De dinţi.

Astea sunt nişte chestii mai tehnice, ce nervozităţi şi probleme de mansardă sugerează acest mestecat frenetic, nu mai ţine de domeniul meu. Oricum, înainte de întâlnire, mai bine te speli 3 minute pe dinţi decât să stai 5 la coadă după pachetul de gumă.

Situaţiile de urgenţă sunt acele prezenţe din vieţile noastre, care apar rar, dar lasă în urmă zile întregi de dezbatere şi povestit prietenilor. “Frate, să vezi ce era să păţesc…”

Când te îneci

Se întâmplă de obicei când vrei să faci mai multe lucruri deodată, chiar dacă eşti perfect conştient că Napoleon a sucombat demult şi că nu prea se ştie de ce… Mă refer la înecatul acela cu diverse obiecte mici, dar suficient de mari încât să te omoare. Nu vorbesc avioane. Bombonele, pastiluţe, bucăţi de alimente, te-miri-ce-chestii din plastic… păţeşti. Tu îţi dai duhul şi tuşeşti din toate firele de păr, când se trezeşte un binevoitor să-ţi arate calea cea sigură către un sfârşit chinuitor, dar cert.

Mă refer la palmele aplicate pe spate pentru a ajuta obiectul care obstrucţionează să sară din gât. Dar e foarte important unde şi cum executăm mişcarea :p Loviturile se aplică între omoplaţi, cu podul palmei şi DOAR ATUNCI CÂND VICTIMA EXPIRĂ (victimă fiind ăla care se sufocă). Pentru că, dacă el are o chestie în gât care nu-i permite să respire şi tu vrei să o disloci, trebuie să te sincronizezi cu corpul lui. Când ăla expiră, pac, îi dai bucata. Altfel,  forţa mecanică pe care o aplici în timpul INSPIRAŢIEI îi poate înfunda obiectul mai adânc. Şi atunci e rost de stele verzi. Sau luminiţe şi tuneluri ? Doamne fereşte.

În altă ordine de idei, vorbesc serios. Când se îneacă unul cu ceva corp străin (că dacă se întâmplă cu salivă, nu aveţi de ce vă speria, reglarea se produce singură, pe cale reflexă) aveţi grijă ca:

• victima să fie poziţionată cu corpul înclinat spre în faţă (pentru ca atunci când obiectul e dislocat să nu alunece spre căile aeriene inferioare, ci spre gură)
• să depistaţi ritmul respirator inspir-expir
• să aplicaţi loviturile între omoplaţi cu podul palmei
• strict în timpul expirului
• să vă opriţi după 5 lovituri, oricât de mult ar putea să vă placă :p

*Ca să nu ne omorâm unii pe alţii, cu scuze salvatoare.

*A, şi încă ceva. Poate mulţi râd că, uite ce post tembel.
Dar poate ce pentru unii e la mintea cocoşului,
pentru alţii e o problemă pe care nu şi-au pus-o, chiar dacă au întâlnit-o. Sau
o vor întâlni. Deci, îmi asum toate hohotele dumneavoastră de râs. Căci,
printre ele, poate se nimereşte unul care să ţină minte. Şi atunci a meritat.
Fiecare hohot.

Şi la mulţi ani de 8 martie tuturor mămicilor de pe lumea asta! Faceţi-le câte o bucurie. Măcar astăzi. Ele au nevoie de atât de puţin pentru a se bucura atât de mult. Când motivul vine de la noi

Cunoaşteţi rezoluţiile de primăvară? În general se manifestă după principii clare, asezonate cu pătrunjel şi apă plată. Fără lămâie, că aia ne-a buşit stomacul cura tura trecută. Deci, de ce e ok să începi ceva azi:

• e luni
• e început de lună
• e început de primăvară
• s-a lăsat postul Paştilor

Plus, dau căldurile năvală peste noi, iar experienţa anului trecut ne sugerează (de fapt,  cu mâinile-n şolduri, ne urlă-n moalele conştiinţei hrănite cu sărmăluţe de Crăciun) că e vremea să luăm atitudine, căldura vine înainte ca şuncile să se ducă. Naibii. Aşadar, toată domniţa care se respectă zilele astea, demarează un nou regim alimentar, exprimat plastic sub cele mai diverse forme lingvistice: dietă, detoxifiere, spălarea păcatului strămoşesc de a fi pus gura pe prima pătrăţică de ciocolată cu lapte, etc.

Acum, serios vorbind. Cum se anunţă căldura, hainele rămân în dulap şi ies pielile pe stradă. Şi frustrările de la naftalină. O să-mi dau şi eu cu umila părere despre subiect:

1. orice început are clar şi un sfârşit. Atunci, nu are sens să începi o cură de slăbire doar pentru a putea mânca “normal” după aia. Fiindcă “normalul” tău e “prea mult”-ul corpului tău. Şi, dacă tragi linie, va da cu plus întotdeauna. La cântar. Deci, n-ai făcut nici o afacere! Negocierile între tine şi organismul tău ar trebui să continue…
2. degeaba îţi doreşti în fiecare dimineaţă să arăţi ca Paris Hilton. Important e să-ţi doreşti şi seara.
3. nu te amăgi cu ideea că o dată cu alea 3 kg se duc toate nenorocirile din viaţa ta. Cu îndulcitor sau fără, gustul unei vieţi de rahat rămâne, în mare parte, tot de rahat.
4. nici calitatea vieţii sexuale nu e se îmbunătăţeşte cu îndulcitori sintetici. Că nu-i de parcă se duc kilele la plimbare şi-ţi lasă toate aptitudinile de zeiţă erotică descoperite.
5. şi dacă tot nu te-am convins până acum, măcar o să-ţi prezic viitorul frustrărilor acumulate în… primele 5 zile. Nu trebuie să-ţi faci griji, o le descarci pe toate. În cel mai apropiat supermarket.

Ştiu, oamenilor, vine vremea dezbrăcatului şi cu toţii ne dorim să arătăm cât mai fresh în mânecă scurtă, burice goale şi tanga cu fontiţă, după posibilităţi. E natural să ne dorim asta, dar pentru a reuşi avem nevoie să nu ne propunem. S-a stabilit prin studii că organismul nostru are o memorie a greutăţii lui, care nu poate fi resetată pocnind din degete. Adică, fie şi după o pierdere minoră în greutate, organismul tinde să recupereze terenul pierdut. Plus, perioada de privaţiune de hrană -care oricât de bogată ar fi, tot aşa e percepută- este primită ca o situaţie de criză, de alertă. Iar când realimentăm, corpul dă semnalul că trebuie profitat de moment şi făcut provizii, tocmai pentru a fi pregătit o dată viitoare, la zile negre. Şi aşa se formează cercul vicios. Iar apropo de memoria asta, de curând, îmi spunea un medic prof că această resetare genetică se întîmplă în 4-6 luni, de aceea uneori e nevoie de mult efort, care se poate duce naibii într-o clipită.

Mai ales domnişoarelor le atrag atenţia că greutatea corporală se defineşte undeva după 20 de ani, ulterior fiecare luptă de-a slăbitul fiind tot mai greu de câştigat, dacă nu aproape imposibil, pe termen lung.

Eu nu zic să nu încercăm, Doamne fereşte. Obezitatea e o boală şi, mai ales, una ale cărei vindecări stă în mâinile noastre. Gurile, de fapt. Asta este pe cât de extraordinar, pe atât de trist. Fiindcă nu avem pastila minune. De aceea, sfatul meu este să substituiţi hotărârea de a pierde din greutate cu aceea de a o menţine la nivelul actual. Şi veţi fi surprinse cât de puţin ispititoare poate fi prăjitura din frigider, când o ştii la fel de  acolo şi de disponibilă şi mâine, la aceeaşi oră.

E ca şi chestia cu sexul. Când ştii că şi mâine te duci la culcare cu fix aceeaşi persoană, parcă îţi mai faci vreme şi de dureri de cap…

Domnule Ministru Bazaconii,

blondele vă urează în cel mai călduros mod “Bună dimineaţa” şi o trezire cât mai uşoară la noua realitate de care aţi dat cu capul în zorii proaspătului mandat al prea-luminatului nostru guvern. (Dacă nu înţelegeţi ceva din alambicatele fraze curgătoare ca apa pe Cibin, ridicaţi mâna. Aveţi înţelegere, emoţiile mă năpădesc, iar sângele-mi pulsează-n tâmple. Fără legătură cu emoţiile.)

Înţelegem  că somnambecilismul este o formă patologică manifestă în cele mai înalte straturi ale societăţii, ce nu înţelegem este de ce suferinzii nu primesc regim special. Pentru că merită, nu de alta! Adică, o cafea tare, o limonadă fără zahăr rezolvă multe dileme existenţiale. Şi măcar nu le creează pe ale altora. Dar am mai citit noi pe net (ştiţi, ăştia fără şcoală mai de pe acolo se informează..) că orice problemă când se complică cu sindromul autosuficienţei şi maladia narcisismului cronicizat devine problemă naţională. Printr-un mecanism lesne de priceput chiar şi pentru noi, ăştia care mergem cu metroul sau conducem maşini luate în leasing.

Nu aş îndrăzni vreo clipă a presupune că nu cunoaşteţi cele ce urmează, însă îmi iau libertatea de a vă împrospăta memoria îmbibată în aburii bucuriei de a vă fi văzut atâta pe la tv.

Vi s-a căşunat dv pe medicii de familie, că v-aţi zis, acuma dacă tot demolăm un sistem, de ce să nu începem de la baza lui. De aptitudinile dv inginereşti nu ne-am îndoit niciodată. Şi v-aţi trezit vorbind (elegant îmbrăcat şi cu cărarea pieptănată şcolăreşte într-o parte ) cum că ăştia, mititeii, doar completează chestionare.

Hah! tâmplele pulsează-n continuare (ţineam să amintesc) din nou, nu de emoţii. Nici de râs, contrar aparenţelor.

Deci, chestionarele. Informaţia asta de unde aţi adunat-o? De la vreun portar de clinică, bag seama, prieten de nădejde, că nici nu aş îndrăzni să presupun altceva. Sau fost coleg de facultate? Respectele mele, domnule Ministru.

Deci, chestionare? da, au completat oamenii. În vreo 4 exemplare aceleaşi bazaconii, doar că nu vă aparţineau, deci n-are rost să vă lăudăm pentru ele. Doar vă povestim cum a fost. Pentru că ştim, pentru că am stat nopţi la rând cu calculatorul în braţe să tastez cenepeuri şi să bifez număr  de parteneri sexuali pentru toate babele din Cocârlaţii de Sus. Pentru că nu vă ajungea raportul bifat de doamna babă în persoană, cu pixul pe hârtie. Pentru că nu vă ajungea formatul scris, ba îl mai voiaţi şi în punct Excel şi punct programul de sănătate. Care, apropo, era atât de prost făcut, că nici nu ştia să salveze datele într-un mod intelgibil. Pentru formatul lui, evident, că mie mi se fâlfâie. Şi ca să vă mai spun ceva ce prietenul portar a omis (din motive independente de dânsul, bineînţeles) banii pentru minunatele chestionare au fost aşa: 15 ron pentru medici (unde intră toate cheltuielile cabinetului şi personalului auxiliar, plus impozit) şi 50 ron pentru laboratoare, pe pacient. Deci, unde e afacerea?! Omul freca de 4 ori uşa medicului pentru un rahat de analiză. La partea cu rahatul nu mă aştept să fim pe aceeaşi lungime de undă, din nou, din motive independente de domnia voastră

În continuare vreau să vă reamintesc cu profundă stimă şi respect (ce mă pricep la cuvinte, ai?) de ce avem totuşi nevoie de mititeii ăştia, buni de frecat cu întrebări stupide, puse de toţi nespălaţii care ştiu să deschidă gura, nu neapărat să şi facă ceva constructiv cu ea.

1. pentru că altfel nu mai face nimeni profilaxia bolilor grave prin vaccinarea pruncilor. Numa’ ce fac ăia ochi pe lumea asta, că îi şi trimitem pe cealaltă. Mişto treabă, ai?
2. nu mai urmăreşte nimeni recuperarea postoperatorie a pacientului; medicul specialist îl cheamă la un control după vreo 6 săptămâni de la operaţie, că ăla are de tăiat, nu de povestit poveşti. Între timp, Dumnezeu cu mila, că asta e pe gratis. În atâta vreme, ai tot timpul din lume să dai ortu’ popii în repetate rânduri, de ar fi posibil. Dacă nu, şi să-ţi borăşti maţele pe-afară e aproape la fel de rău. Rugăciuni, nene, că pe doctor l-a falimentat bugetul.
3. nu mai face nimeni ancheta epidemiologică a hepatitelor, adică încearcă să găsească sursa şi posibilele infecţii purtate mai departe. În contextul suprapopulării planetei, nici nu e aşa mare baiul. Doar că sclavii cu ficaţii-n pioneze nu prea sunt folositori la ridicarea imperiului. Think ’bout it, ‘nea ăsta cu bazaconiile-n program.
4. când ne doare burta şi facem caca gros ca apa, chiar dacă nu e prima dată când ni se întâmplă :p luăm nurofen răceală şi gripă, că doar ăla-ţi ia durerea cu mâna. Îţi ia şi minţile, că doar timpul, şi numai ăla -nicidecum hapul- le rezolvă pe toate, inclusiv patologia. Proastă gluma asta, dar cu sâmbure de adevăr mare cât silicoanele Pamelei.
5. şi multe alte lucruri, dar să ne concentrăm pe cele brute, pentru început…

Medicina de familie ar trebui să fie un brand. Este o specialitate uitată în fundul sacului cu lauri, chiar dacă le integrează pe toate celelalte. Iar pentru brandurile de calitate, omul ar trebui să fie întotdeauna dispus plătească. Dar pentru asta, trebuie să înţeleagă.

Doar bugetele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi Domnii în gradină -
Dormi în pace!

Aseară au dat năvală peste noi nişte dudui care ne-au umplut masa de prezervative. Erau mai multe chestii din alea mici şi roşii ( )decât sucuri şi limonade. După, a venit o tipă care ne-a întrebat dacă lucrăm la ceva asociaţie… Habar nu am ce am făcut să merităm asemenea cantităţi, că faţa nu ne prea ajută, dar zic… motiv de bucurie. Culmea e că atâta ne-am minunat, de în final noi am plecat şi ele nu; le-am uitat acolo pe masă.

Mă bucur de fiecare dată când dau peste o campanie de genul sau, mai ales, când dă ea peste mine. Apreciez broşurile alea făcute ca pentru proşti, însă tare mă-ndoiesc că proştii îşi pierd vremea cu ele… Ce vreau eu să spun în câteva cuvinte e extrem de simplu. Sexul neprotejat nu e o idee bună decât dacă partenerul a trecut proba timpului şi dacă eventualitatea unui copil în viaţa voastră ar fi o bucurie legală.

1. şansele unei femei de a rămâne însărcinată sunt infinit mai mici decât de a nu rămâne. Perioada fertilă din lună (adică, acea perioadă în care poate rămâne însărcinată) este de câteva zile, 2-3-4-5, la mijlocul ciclului menstrual. Ciclul menstrual se referă la perioada cuprinsă de la o menstruaţie până la următoarea.
2. expresia “i-a venit ciclul” e o aberaţie din seria “mă doare apendicita”. Aşadar, menstruaţia e lichidul secretat, ciclul cuprinzând toate procesele întâmplate în cele 28-35 de zile.
3. lupta pentru procepţie este una aprigă şi tragic de dureroasă. În ciuda acestui fapt, în ciuda celor DOAR câteva zile din mijlocul perioadei, încă ne confruntăm la nivel de societate cu un mare număr de sarcini nedorite. De ce? Pentru că ne credem mai deştepţi decât natura, pentru că noi credem că le ştim pe toate, că nouă nu ni se poate întâmpla.
4. metoda “fereală” (coitus interruptus) e un fel de capcană, fiindcă şi lichidul seminal conţine spermatozoizi. Şi nu tocmai pe ăi mai breji.
5. chiar dacă astrele şi calendarele dau verde, întotdeauna există posibilitatea unei ovulaţii spontane ,)
6. sexul oral nu lasă sarcini nedorite, doar unele boli. Asta dacă se înghite lichid seminal/spermă sau lichid menstrual. Deci, da prezervativul are şi indicaţie pentru sex oral. De ce credeţi că s-au inventat aromele de cauciuc?

Eu zic să ne iubim legal. Aşa e fun şi în timp ce, dar nu numai

În imediată legătură cu postul precedent şi cu o tentă umoristică, după care închei, că de nu, visăm şi noaptea…,

De ce sa NU ne fie frică de:

• Injecţii: Ce nu te-omoară, te-ntăreşte.
• Durere: Toată minunea ţine trei zile.
• “Polizor”, “albinuţă” aka turbină: e Muzică, nu zgomot! Romantic…
  
• Tratament: Încercarea moarte n-are. (auleu, şi planeta era deja suprapopulată..)
• Diagnostic: Mai bine mai târziu decât niciodată.
• Accidente: Îţi trece până te măriţi.
• Halatul alb: Înger cu “chip” de demon. (ştiu că era invers; am adaptat)
• Necunoscut: “Omne ignotum pro magnifico est” ( = Tot ce-i necunoscut e minunat)

Întâi vă povestesc unul din primele episoade care m-a făcut celebră dincolo de graniţele familiei: la 4 ani, operaţie de polipi. Nu e limba chineză, dar orice acţiune care implică un copil de 4 ani se ridică la acelaşi nivel de dificultate. Rezultatul? Excepţional (în afară de faptul că pe unul din domnii polipi l-am înghiţit cu fulgi cu tot, ce să fac, eu credeam că pot pleca acasă…). Fără urlete, fără strigăte, doar câteva lacrimi pe final. De la toată povestea asta am amintiri destul de clare. Ştiu camera aia cu ciudăţenii colorate pictate hidos pe pereţi, mai ştiu ursuloiu’ ăla maro şi prăfuit de pe dulap, scaunul metalic în care m-au aşezat şi nasul atipic al doctoriţei. Pe femeia asta am recunoscut-o la ani buni distanţă, după nasul ăla. În fine, explicaţia stă în psihoterapia care s-a făcut cu mine acasă. Mi s-a explicat pas cu pas ce mi se întâmplă, am înţeles că e rost şi să mă doară, am înţeles şi că oricum o să se întâmple. Iar dacă stau cuminte se întâmplă accelerat.

La final, doctoriţa mi-a zis că ea n-a mai avut copil să-i stea aşa cuminte niciodată, iar părinţii mei au primit felicitări, probabil. Asta nu-mi mai amintesc. Decât batistele cu sânge pe care le umpleam, în loc de muci. Acolo am învăţat eu să-mi suflu cum trebuie nasul. Şi mai ştiu că m-am întrebat cum mama naibii am ajuns eu până la vârsta aia fără să ştiu să-mi suflu nasul. Copii…

Revenind la registrul de maximă seriozitate, frica faţă de doctori (fie dentişti sau nu) se manifestă. Din două motive principale:

• ori ne e frică pe baza memoriei involuntare, adică a unei experienţe percepute ca dureroasă
• ori, fiindcă nu ştim ce ni se va întâmpla, lucru extrem de probabil (excepţie făcând preapomenita mamă omida)

• Şi mai este o categorie aparte a celor care fug de doctori ca dracu’ de tămâie: tot doctorii! Ştiu pe unul care nu-şi pune dinţi că-i e frică de orice coleg în viaţă, pe unul care îl ia pe “mă duc mâine” când vine vorba de analize şi pe altu’ care-i cu “las’ că ştiu eu”, chiar dacă nimeni nu le ştie pe toate. Unii nici chestia asta nu o ştiu. Iar orice suprapunere cu realitatea mea apropiată nu e deloc coincidenţă. Dar data viitoare cotizaţi dacă vreţi reputaţia intactă.

Ne e frică din cauza:

1. - unei idei. Da, fiindcă de mici ne-am auzit mama ameninţând că, dacă nu suntem cuminţi, ne dă nenea doctoru’ injecţie. Sau mai sunt mămicile alea care cum dau pasu’ în cabinet îi zic pruncului: să stai cuminte, că nu-ţi face nimic. ALAAAARMĂĂĂ!!! Vă rog, nu mai distrugeţi relaţia medic – pacientuţ înainte ca ea să se nască. Detalii la rapas sau gheghe.
2. - halatului alb şi mirosului (nu doar la dentist). Să vă spun concret: halatul e o barieră de protecţie între vestimentaţia “civilă” a medicului şi pacient. Scopul e păstrarea unui mediu cât mai aseptic posibil. Ok, deci ne-am lămurit că halatul nu muşcă, ba e mai mult în folosul pacientului. Că el e până la urmă ăla care are de-a face cu toţi microbii de pe stradă. Iar mirosul se trage de la anumite substanţe, a căror prezenţă e obligatorie în anumite cabinete, ghiciţi de ce. Că poate vine vreunul cu gura în pioneze, de nu ştii de unde s-o apuci şi ai nevoie de una alta… mie personal îmi place mult mirosul din cabinetul stomatologic, adesea mi se ghicea el în locul parfumului. Ştiu, mitul blondelor tocmai a fost parţial dărâmat.
3. - predicii. În general, medicii se enervează când văd halul în care te prezinţi la consultaţie. Ei ştiind stadiile premergătoare halului şi soluţiile mult mai simple de rezolvare a lor, se enervează într-un prea evident mod. Adevăru’ supără omu’. Păcat că nu-l şi sperie.
4. - injecţiei. Pfoaaa, ăsta e punctul culminant. De cele mai multe ori, înţepătura aia care e cât o pişcătură de purece, ba mult mai plăcută chiar, declanşează mai mult tam-tam înainte decât după. Aţi observat? Cât ne căcăm pe noi, când îl vedem pe ăla că desigilează seringa, că rupe capul fiolei, înfige acul şi aspiră lichidul, ba mai schimbă un ac, apucă vata albastră de spirt, iar glorios înainte de marele final, împinge primul jetul din seringă în aer. (Ţineţi-vă chiloţii peste buci, suntem pe blog, nimeni nu înfige nimic în nimeni. Pentru asta ar fi nevoie de un disconnect de la reţea.) A, şi-ţi mai şi cară două, în semn de “poate nu stai cuminte, ‘raţ-ai dracu”. iar până să zici un mac-mac, e gata spectacolul şi tu ai ratat deznodământul. Însă stresul de dinainte rămâne, nu impresia post-injecţie.    Ok, la stomatolog e şi mai creepy, că noi ăştia avem o sculă fenomenal de intimidantă, pe numele ei seringa Fischer, cu care se execută anesteziile. Ţineţi minte aşa: de obicei, înainte de a înfige acul, medicul fâsâie un spray peste locul respectiv, taman ca să nu simţiţi înţepătura. Şi după puncţie, anestezicul se lasă progresiv, tocmai pentru a tatona terenul în care înaintezi cu acul. Şi ca să nu-l doară pe ăla. Deloc.
5. - durerii. Auliu, auliu, orice, îmi dau şi sufletu’, numa’ să nu mă doară. Aici poate fi şi eroarea medicului, care nu-l previne întotdeauna pe pacient. În general, cam ştii când şi ce doare, iar omul altfel primeşte senzaţia dacă e pregătit. Dar na, asta e treabă e conduită şi gusturi în ceea ce o priveşte. Pe de altă parte, uneori e important stomatologul să lase fără anestezie, să vezi dacă-l doare. Să vezi până unde îl doare. Uneori e reuşita unui tratament depinde de o mică înţepătură, pe care tre’ s-o semnaleze omu’. Fără aia, te-ai dus pe plută, fără durere cu tot :p Şi dacă doare puţin, poate puţin mai mult, asta este, suportăm. Cu luciditate şi cooperare. Tocmai pentru a scurta durata suportării. I mean, ce e etern pe lumea asta, scumpă BabyRacy? În afară de dragostea mamei pentru mine.
6. -amintirilor. Nu înseamnă că dacă te-a durut atunci, e musai să se repete. La fel cum nu înseamnă că dacă prima iubită ţi-a dat papucii, la fel va face şi a doua. De obicei se întâmplă, că doar nu te vei însura minor.
7. - necunoscutului. Întreabă-ţi medicul. Nu-ţi căuta informaţiile online, acolo are acces tot tăntălăul, ca dovadă, şi blondele au ajuns pe net. Medicul are obligaţia de a-ţi explica lucruri. Astfel, brontozaurel, eviţi influenţa poveştilor “horror”.
8. - diagnosticului. Babele au vorbă, cine se caută se găseşte. Om perfect sănătos nu s-a văzut, de asta unii se tem. Însă mai bine să-ţi cunoşti duşmanul, ca să ştii contra cui lupţi. Pe întuneric se acţionează doar pe bîjbîite, iar adesea te împiedici mai rău.
9. - implicaţiilor tratamentului. Sunt exemplu viu. De o lună văd ciocolata doar în poze, o miros în gelul de duş şi laptele de corp (tre’ să ţi le-arăt, Simono), o ard în lumânări prin cameră, dar papilele mele gustative încă mai au de tânjit vreo lună tot aşa… Ca să nu mai zic de partea “fără sare” care a dat noi valenţe basmelor lui Creangă. Dar sunt lucruri pe care trebuie să ţi le asumi, că mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungi. Şi cu cât începi mai iute, cu atâta scapi mai timpuriu.
10. - eventualelor eşecuri ale actului medical românesc. Partea asta cu “românesc” e doar un act de pur snobism de rasă nobilă. Regret să vă informez, ziceţi ce vreţi, mergeţi la capătul lumii să vă scoateţi amigdalele. Din partea mea. Alte accidente. Păţăşti. Ai auzit vreodată că de ce ţi-e frică nu scapi? Ada şi artistu, la voi se referea.

În final, ce să zic, căutaţi până găsiţi o variantă măcar satisfăcătoare de dentist (există, nu-i aşa, Dojo?) sau orice medic care inspiră încredere. Fiecare cu meseria lui, promit, Nicule. Pentru că sunt convinsă că partea terapeutică ce ţine de fenomenul vindecării în sine…e poate nici 50%  medicală, cel mai mare procent revenindu-ne nouă ca pacienţi. Vă recomand cartea “Iubire, miracole şi medicină”. O să mă pomeniţi.

p.s. mulţumesc foarte frumos pentru cooperare; îmi pare rău pentru stresul provocat de zgomotul compresorului sau turbinei sau la ce vă veţi mai referi, gândiţi-vă doar că voi petreceţi ca pacient poate maxim o oră în condiţiile astea. În schimb, medicul ăla, săracu’, stă toată ziua. Dar sunetul e inofensiv, promit. Pe termen scurt :p