ŞI BLONDELE GÂNDESC

După ultimul meu post, încă nu-mi revin. Şi astăzi au mai intrat comentarii. Pe mess, lumea a simţit nevoia să mă informeze de plecarea ei. Pe facebook, tot aşa. Parcă toată România se mută din România.

Cineva mi-a povestit că are o cunoştinţă, care meditează medici care vor să plece în Suedia. Îi învaţă limba. Are grupuri de 40-50 o dată.

Aşa că, mai lăsaţi-mă un pic. Revin după publicitate.

Pentru acei părinţi care nu pricep că un nou-năcut de 5 kg nu e motiv de laudă. Pentru acei părinţi care cred că “grasă şi frumoasă” are vreun sâmbure de sănătate. Pentru acei inconştienţi care-şi indoapă pruncii până la capacitate maximă. A lor de a la turna pe gât, nicidecum a gâtului de-a înghiţi. Obiceiurile se formează. Tot aşa şi adipocitele. Doar în primii 2 ani. După care te lupţi cu ele o viaţă.

Susţin cu forţă, tărie şi întregul meu suflet preachinuit de persecuţia kilogramelor şi a siluetei de revistă că aş pune TAXĂ PE OBEZITATE INFANTILĂ.

Dreptul la sănătate e prevăzut în cele mai primitive constituţii din cele mai sălbatice ţări. E dreptul omului prin naştere. Iar sănătatea nu implică în nici o formă a sa obezitatea. Astfel, tocmai am demonstrat că pruncilor îndopaţi ca gâştele pentru tăiat li se încalcă un drept din naştere. De către cei care i-au născut.

Aşadar, dacă aceşti cretini de părinţi nu înţeleg (nici nu mai contează de ce) că e rău să fie copilul gras (e rău, e grav, e nociv, e periculos, e trist, e greşit!!!!) să le vorbim pe limba lor: să-i punem să plătească! Da’ bani, domne! Pe fiecare kilogram/corp peste limita legală. Bani!!! Şi să vedeţi că scade Băse TVA-ul.

E ca şi când i-ar pune copilului un ghiozdan plin cu bolovani şi i l-ar coase de spate. Iar copilul ar trebui să-l care prin toată viaţa lui. Doar că bagajul de grăsime e sub piele, nu pe spate, iar ghiozdanul înmulţit pe …câte zone? Toate zonele. Aşadar, până se inventează rotiţe la bagajul de grăsime sau creierul unor părinţi, să-i punem să plătească! Îşi nenorocesc copiii, care nu au nici o vină.

sursa

Să apăs publish pe textul ăsta. Read the rest…

…pe noi şi îi disperă pe ceilalţi.

Acest post vine în urma unei remarci pe care am făcut-o pe twitter, la care am primit o mulţime de reacţii. Bine, mulţimea se vede mare de la cei 164 ai mei, deci e discutabil. Totuşi…

Apoi, m-am întrebat dacă doar femeile sunt deranjate de gest sau şi domnii se îngreţoşează profund la vederea unui cospecimen în exercitarea actului scărpinăcios. Niciodată la executarea lui. Dacă e în privat e ok? (Eu spun categoric DA, fiindcă toţi ne scobim în nas, să fim sinceri, însă doar unii o fac la semafor) Şi dacă tot ne-am pornit pe scârboşenii sau gesturi urâte (că ştiu să vorbesc şi frumos în context urât!), să nu ne oprim aş zice! Ar mai fi aşa, după umila mea părere, desigur : pe asta cu scobitul am stabilit-o.

• Urmează scărpinatul în ureche cu un deget înfipt ţeavă şi cotul la 90 de greade, care împreună se angajează într-o mişcare scurtă, puternică şi repetată, de sus în jos. Mă disperă. Asta nu fac nici în privat, fiindcă gestul în sine mi se pare îngrozitor de…îngrozitor! Nu ştiu cum să zic… Şi pe mine mă “papă” urechile pe dinăuntrul lor, să zic aşa, dar degetele nu-mi satisfac această nevoie, mă-nţelegeţi. Şi nu sunt deloc p0rn0, credeţi-mă. Ceara din urechi şi coatele la 90 de grade sunt moartea pasiunii chiar şi pentru imaginaţia blondă.
• Apropo de asta, într-o înlănţuire logică, trecem un etaj mai jos: gura. Scobitul între dinţi în public. Un mare NU! Cine nu se are bine cu dentistul sau are spaţieri între dinţi sau egal din ce motiv suferă de asemenea jene bucale să meargă la baie să rezolve problema! Nici mâna ca paravan în faţa figurii nu salvează situaţia. Schimonoseala gratuită nu e apreciată nicăieri. Iar gestul l-am văzut la mese “de soi”, unde oamenii aveau pretenţii. Unii de la alţii, nicidecum de la ei înşişi.
• Unghia de la degetul mic lăsată lungă pe modelul “şofer de tir” nu cred că e în target să dezbatem, nu că ar fi pe cale de dispariţie, dar nu cred că are vreo şansă vreun careva să vadă aici şi să înveţe ceva. Adică, sper că n-am cititori cu unghii mari la degetul mic! Nu că lor nu le-ar plăcea blondele…doar au aşa postere frumoase la ei la serviciu.
• Nu neapărat greţos, dar tot urât: femeile care poartă o bluză tip corset, fără bretele şi mereu trag în sus de material, de frica nu carecumva să facă un striptease pe gratis. Asta de la tata o ştiu, când mi-a zis înainte de o nuntă (aveam o rochiţă din asta) că dacă mi-e mare, s-o las încolo, că nu-i frumos să te îmbraci la sindrofie în haine de căpătat. Cred că are dreptate. Iar problema am rezolvat-o schimbând sutienul, nicidecum rochiţa
• Din aceeaşi serie fac parte: trasul ciorapilor pe sub fustă, aranjatul sutienului,
• dar ce ziceţi de rujat în public (că nu se face ştim deja, dar zic…e bleacs? moartea pasiunii? sau e sexy)

Iar despre mai multe scărboşenii măncăricioase ‘au ba ziceţi dumneavoastră, că eu prea m-am concentrat pe subiect. Mi-e să nu visez acuma şoferi de tiruri cu Pamela Anderson la geam.

Programare la protest, că-i ziua şi protestul, iar la ştiri sunt luate toate domeniile bugetare, la rând. De zici că facem inventar. Mie îmi pare atâta de rău. Fiindcă vor muri oameni, credeţi-mă. Oameni nevinovaţi, atâta vreme cât prostia nu e încadrabilă penal.

Eu le ţin pumnii tuturor celor care protestează. Ba le furnizez şi furculiţele din bucătăria mea, să nu meargă oamenii cu mâna goală la luptă. Cu toate că mai bine ar fi mers cu ochii deschişi la vot. Asta e mai rău ca la şcoală, când făceau doi tâmpiţi o boacănă, da’ toată clasa trebuia să stea cu mâinile la spate. Acu’ un singur tâmpit face BOaCăna (şi până la urmă îmi va şi părea rău că am ortografiat aşa, că omul a plătit în multe fire albe – şi mi-e teamă că “multe” nu se va opri la “fire”) da’ tot el dă pedeapsa. Iar cel care îi dă tâmpitului ideea e scos prea puţin în faţa clasei. De data asta, nici măcar n-o încasează.

A, şi acesta nu este un post politic. Fiindcă nu mi-aş mânji tastele într-o astfel de combinaţie. E doar o părere de rău. Un fel de pre+doliu.

Şi ce paradox! Să te întorci înfrânt din Piaţa Victoriei. Sau credeaţi că victoria va pleca de la guvern… Vreodată. Către români.

Stăteam azi-dimineaţă frumos la o cafea, când mă trezesc cu revoluţia bunului simţ că-mi bate la geam. Probabil ştia că blondele n-au nici o culoare politică şi s-a hotărât să insiste. Agăţându-se de oblonul meu răblăgit. O fi vreun semn de sus, ceva mesaj cu subînţeles? (Ar trebui să repar oblonul?)

Dacă dumneavoastră pricepeţi, vă rog să îmi explicaţi şi mie. Până atunci, mă tot minunez…

Ca să vedeţi ce am văzut, că dacă doar vă povestesc, ziceţi că a luat-o razna blonda. Deci, dovada:

Nu înţeleg de ce românul e astfel configurat, cu un simţ al miserupismului exagerat şi cu o prostie fără margini, uneori. Nu pricep de ce simţul proprietăţii rămâne încuiat după uşa lui metalică de la apartament. De ce nu vede că şi scara blocului face parte din acasă. Oare ca să ajungă aici, pe unde trebuie să treacă mai întâi? Că şi liftul e parte din casa lui, din moment ce îl foloseşte de fiecare dată când vine sau pleacă de-acasă. De ce, din momentul în care un lucru nu e doar al tău, ci al mai multora, toată lumea fuge de responsabilitate? Chiar dacă depinde de bunul respectiv în fiecare zi, ba chiar şi în weekend. De ce, dacă am doar o mică parte din ceva, îmi bag picioarele cu ostentaţie şi aplauze. De ce-s aşa de prost încât să-mi arunc gunoaiele pe geam şi nu la ghenă? De ce-s aşa sălbatic, încât să sfidez coşul verde prins de garduri. De ce-s aşa grozav cât să-mi permit să-arunc ţigara pe geamul de la maşină. De ce-s român şi-mi folosesc asta drept scuză…

Evident, am luat resturile şi le-am aruncat la coş. Fiindcă doar gândul la starea alimentelor plimbate o noapte între etaje, îmi tăia pofta de mâncare pentru toată săptămâna. Şi mă întreb: Oare câţi locatari au mai trecut prin lift? Că pe ăla care le-a lăsat l-aş arunca eu de la balcon, ca pe un gunoi de pus la ghenă.

———————————–

Casa noastră nu e doar acasă. Ci e şi în cartierul în care ne trezim în fiecare dimineaţă, pe strada pe care ne parcăm maşina sau de unde ne aşteptăm autobuzul. E şi acolo unde ne face câinele caca şi unde ne umblă copilul la joacă. Tot casa noastră e şi alimentara care ne aduce pâinea şi chioşcul de unde ne luăm apa.
Dar fiecare loc pe lumea asta e casa cuiva. Şi cum s-avem pretenţii de respect când noi înşine nu cunoaştem ce-i ăla. Am încălecat pe-o şa. Şi m-am dus la şcoală.

Se întâmpla ieri pe la amiaz, în apropierea unei guri de metrou din însorita capitală: O fată – la început de tinereţe (acum cu tot make-up-ul şi extrakilele zilelor noastre nici nu mai poţi aprecia vârsta unui om) – semileşinată pe un scaun, într-un cort din ăla electoral. Lume îngrijorat-agitată în jurul ei, m-am dus şi eu să văd dacă pot fi de folos.

Şi ce să vezi, fata zăcea, dar conştientă şi coerentă. Mă rog, în limitele posibilităţilor fiziologice personale, o să vedeţi de ce. Multă lume în jurul ei, aşa că în ordinea importanţei acţiunilor, am zis aşa: că s-o aşezăm într-o poziţie mai orizontală şi că sunt studentă la medicină şi îi vreau pe toţi afară, să nu îi luăm aerul fetei. N-a ieşit nimeni. Şi o babă a sărit: tu nu vezi că nu se poate ţine pe picioare, cum s-o-ntinzi, măi dragă?!

Acum, între noi fie vorba, eram în hanorac cu glugă şi-n adidaşi, deci blonda care gândeşte nu inspira mai mult de clasa a 10a cu indulgenţă, deci oamenii nu trebuie foarte judecaţi. Să zicem.

Prima misiune eşuată, tipa a început şi să tremure, aşa că am încercat să scot ceva de la ea. Vă fac un rezumat: Cică e sub tratament injectabil cu calciu, dar de o săptămână a întrerupt. Motivul: lipsa de bani. De dimineaţă la micul-dejun – nimic. (vă daţi seama că suntem în plin rezumat şi fac eforturi de autocenzură, că îmi gălgâie-n guşă nişte vorbe mai puţin obiective, mai ales că aspectul domnişoarei nu sugera “daţi-mi cinci mii, că vă spăl parbrizul”. Adică, rimelată, rujată, încercelată.. să zicem că mi-aş fi vândut un cercel pe o pastilă de calciu şi-un covrig de dimineaţă). Între timp, cineva plecase la farmacie, salvarea fusese chemată. Mai rămânea să încerc să-i ridic puţin glicemia, că oricum altceva nu îi puteam face cu mâinile goale, aşa că i-am dat să bea puţină apă cu zahăr. Ce mi-a zis? Că ea nu mănâncă dulce.

Iar asta a fost maximul pe care l-am putut suporta eu, ca nici medic şi nici blondă, noroc că ajunsese şi salvarea, de am plecat urgent să-mi văd de ale mele prostii, măcar să nu mă mai enervez de ale altora. În mijlocul crizei te-apucă slăbitul, duduie? Păcat că nu te-apucă intelijenţa de-o ureche, că de atâta e nevoie ca să nu mai tremuri aşa.

Mă enervează cumplit oamenii ăstia. Care au impresia că dacă fac 5 zile ceva pentru sănătatea lor, o să-i ţină tot anul. Organismul nostru nu funcţionează pe datorie!!! Suntem dependenţi de apă şi oxigen, plus alte câteva elemente. Nici nu e limba chineză: Nu pot să respir astăzi şi să sper c-o să-mi ajungă şi mâine.
La mintea cocoşului, ziceţi? Eah, găinile cu cercei în urechi nu ajung nici până acolo.

Poate ştiţi voi mai bine, că eu m-am tot gândit, am întors-o pe toate părţile – problema- şi tot nu i-am dat de cap.

Weekend-ul ăsta am fost la târgul ăla de turism de la Romexpo. Şi nu m-am mai putut minuna de colecţionarii de pliante!!! Erau unii, domne, care voiau pliante, “da’ doar din astea aveţi?” şi roşii şi verzi şi uscate. Purtau teancul sub braţ, cum merg studenţii la facultate. Sau piţipoancele în club.

L-aş fi întrebat pe careva dacă-şi aprinde focul acasă cu ele, că la ciorbă nu cred că le pune. Ciudat hobby şi ăsta. Ori obsesie? Sau e pur şi simplu firea românului mult prea tentat să nu profite, dacă e pe gratis. Chiar dacă lui nu-i foloseşte la nimic.

Pentru sugestii şi reclamaţii folosiţi câmpul de comentarii. Eu abandonez ideea…

-noua expresie a la Monica Columbeanu, a cărei lansare a avut loc azi la Măruţă în emisiune. A expresiei, că doamna e demult lansată, popularizată şi foarte consumată. De soţul dânsei, desigur. Aşteptăm să aterizeze. Cu picioarele pe pământ, tot desigur. Sau poate, până atunci, se vor inventa noi bancuri.

Emisiunile mondene sunt surse inepuizabile de râs şi bună dispoziţie. Mă mai nimeresc şi eu uneori să râd, că în rest nu prea ştiu despre cine-i vorba. (Să-mi cadă telecomanda din mână, când l-am văzut pe Ricky Botezat Martin cu ochişorii ăia doi ai lui, ptiuu, să nu fie de deochi! Şi mai aflu că-i şi din Cluj băiatu’, asta ca element de sporit oftica personală. De precizat că atunci când deschide gura, trece-amoru’ – după cum zicea mama unei bune prietene. Acuma, depinde pentru ce o deschide -aş fi replicat- dar din respect, doar am gândit-o.)

Ceea ce nu pricep eu e cum de Cătălin Măruţă rămâne amic cu toţi ăştia de care face un mişto adorabil. Azi cel puţin, a fost aşa: miştocar şi adorabil (Am găsit şi explicaţia: dacă râzi la o glumă nu înseamnă că te-ai şi prins. A, şi ca să se vadă la TV, unii fac orice . Inclusiv, pe ei de râs!

“Cum îl cheamă pe şofer?” – “Mai contează?!”

Da, Monicuţo, contează. Oamenii se definesc şi dincolo de umbra ta. Existenţa lor poate ieşi din extensia imaginii tale. Toţi ne încadrăm în nişte parametri care ne garantează condiţia umană. Din oficiu. Iar a recunoaşte acei parametri necondiţionat te poate ridica pe tine deasupra altora.

Orice altceva e o iluzie.

(Daţi la minutul 2:19, însă doar dacă momentul vă permite o manifestare zgomotoasă. Măruţă e o mare figură, dar senzaţionalul îl face şi şoferul, cum îi intră în joc. Şi cum râde şi ea, Monicuţa) Miştouri nu fac, întrucât femeia şi-a cizelat considerabil stilul oral, adică discursul. Ce, aţi fi vrut să zic limba? Maternă, evident… Dar e păcat să creadă că dacă ştie cuvinte comune ca peiorativ, inadvertenţe şi gerontofil are voie să ignore nume proprii.