ŞI BLONDELE GÂNDESC

Stăteam azi-dimineaţă frumos la o cafea, când mă trezesc cu revoluţia bunului simţ că-mi bate la geam. Probabil ştia că blondele n-au nici o culoare politică şi s-a hotărât să insiste. Agăţându-se de oblonul meu răblăgit. O fi vreun semn de sus, ceva mesaj cu subînţeles? (Ar trebui să repar oblonul?)

Dacă dumneavoastră pricepeţi, vă rog să îmi explicaţi şi mie. Până atunci, mă tot minunez…

Ca să vedeţi ce am văzut, că dacă doar vă povestesc, ziceţi că a luat-o razna blonda. Deci, dovada:

Nu înţeleg de ce românul e astfel configurat, cu un simţ al miserupismului exagerat şi cu o prostie fără margini, uneori. Nu pricep de ce simţul proprietăţii rămâne încuiat după uşa lui metalică de la apartament. De ce nu vede că şi scara blocului face parte din acasă. Oare ca să ajungă aici, pe unde trebuie să treacă mai întâi? Că şi liftul e parte din casa lui, din moment ce îl foloseşte de fiecare dată când vine sau pleacă de-acasă. De ce, din momentul în care un lucru nu e doar al tău, ci al mai multora, toată lumea fuge de responsabilitate? Chiar dacă depinde de bunul respectiv în fiecare zi, ba chiar şi în weekend. De ce, dacă am doar o mică parte din ceva, îmi bag picioarele cu ostentaţie şi aplauze. De ce-s aşa de prost încât să-mi arunc gunoaiele pe geam şi nu la ghenă? De ce-s aşa sălbatic, încât să sfidez coşul verde prins de garduri. De ce-s aşa grozav cât să-mi permit să-arunc ţigara pe geamul de la maşină. De ce-s român şi-mi folosesc asta drept scuză…

Evident, am luat resturile şi le-am aruncat la coş. Fiindcă doar gândul la starea alimentelor plimbate o noapte între etaje, îmi tăia pofta de mâncare pentru toată săptămâna. Şi mă întreb: Oare câţi locatari au mai trecut prin lift? Că pe ăla care le-a lăsat l-aş arunca eu de la balcon, ca pe un gunoi de pus la ghenă.

———————————–

Casa noastră nu e doar acasă. Ci e şi în cartierul în care ne trezim în fiecare dimineaţă, pe strada pe care ne parcăm maşina sau de unde ne aşteptăm autobuzul. E şi acolo unde ne face câinele caca şi unde ne umblă copilul la joacă. Tot casa noastră e şi alimentara care ne aduce pâinea şi chioşcul de unde ne luăm apa.
Dar fiecare loc pe lumea asta e casa cuiva. Şi cum s-avem pretenţii de respect când noi înşine nu cunoaştem ce-i ăla. Am încălecat pe-o şa. Şi m-am dus la şcoală.

Se întâmpla ieri pe la amiaz, în apropierea unei guri de metrou din însorita capitală: O fată – la început de tinereţe (acum cu tot make-up-ul şi extrakilele zilelor noastre nici nu mai poţi aprecia vârsta unui om) – semileşinată pe un scaun, într-un cort din ăla electoral. Lume îngrijorat-agitată în jurul ei, m-am dus şi eu să văd dacă pot fi de folos.

Şi ce să vezi, fata zăcea, dar conştientă şi coerentă. Mă rog, în limitele posibilităţilor fiziologice personale, o să vedeţi de ce. Multă lume în jurul ei, aşa că în ordinea importanţei acţiunilor, am zis aşa: că s-o aşezăm într-o poziţie mai orizontală şi că sunt studentă la medicină şi îi vreau pe toţi afară, să nu îi luăm aerul fetei. N-a ieşit nimeni. Şi o babă a sărit: tu nu vezi că nu se poate ţine pe picioare, cum s-o-ntinzi, măi dragă?!

Acum, între noi fie vorba, eram în hanorac cu glugă şi-n adidaşi, deci blonda care gândeşte nu inspira mai mult de clasa a 10a cu indulgenţă, deci oamenii nu trebuie foarte judecaţi. Să zicem.

Prima misiune eşuată, tipa a început şi să tremure, aşa că am încercat să scot ceva de la ea. Vă fac un rezumat: Cică e sub tratament injectabil cu calciu, dar de o săptămână a întrerupt. Motivul: lipsa de bani. De dimineaţă la micul-dejun – nimic. (vă daţi seama că suntem în plin rezumat şi fac eforturi de autocenzură, că îmi gălgâie-n guşă nişte vorbe mai puţin obiective, mai ales că aspectul domnişoarei nu sugera “daţi-mi cinci mii, că vă spăl parbrizul”. Adică, rimelată, rujată, încercelată.. să zicem că mi-aş fi vândut un cercel pe o pastilă de calciu şi-un covrig de dimineaţă). Între timp, cineva plecase la farmacie, salvarea fusese chemată. Mai rămânea să încerc să-i ridic puţin glicemia, că oricum altceva nu îi puteam face cu mâinile goale, aşa că i-am dat să bea puţină apă cu zahăr. Ce mi-a zis? Că ea nu mănâncă dulce.

Iar asta a fost maximul pe care l-am putut suporta eu, ca nici medic şi nici blondă, noroc că ajunsese şi salvarea, de am plecat urgent să-mi văd de ale mele prostii, măcar să nu mă mai enervez de ale altora. În mijlocul crizei te-apucă slăbitul, duduie? Păcat că nu te-apucă intelijenţa de-o ureche, că de atâta e nevoie ca să nu mai tremuri aşa.

Mă enervează cumplit oamenii ăstia. Care au impresia că dacă fac 5 zile ceva pentru sănătatea lor, o să-i ţină tot anul. Organismul nostru nu funcţionează pe datorie!!! Suntem dependenţi de apă şi oxigen, plus alte câteva elemente. Nici nu e limba chineză: Nu pot să respir astăzi şi să sper c-o să-mi ajungă şi mâine.
La mintea cocoşului, ziceţi? Eah, găinile cu cercei în urechi nu ajung nici până acolo.

Poate ştiţi voi mai bine, că eu m-am tot gândit, am întors-o pe toate părţile – problema- şi tot nu i-am dat de cap.

Weekend-ul ăsta am fost la târgul ăla de turism de la Romexpo. Şi nu m-am mai putut minuna de colecţionarii de pliante!!! Erau unii, domne, care voiau pliante, “da’ doar din astea aveţi?” şi roşii şi verzi şi uscate. Purtau teancul sub braţ, cum merg studenţii la facultate. Sau piţipoancele în club.

L-aş fi întrebat pe careva dacă-şi aprinde focul acasă cu ele, că la ciorbă nu cred că le pune. Ciudat hobby şi ăsta. Ori obsesie? Sau e pur şi simplu firea românului mult prea tentat să nu profite, dacă e pe gratis. Chiar dacă lui nu-i foloseşte la nimic.

Pentru sugestii şi reclamaţii folosiţi câmpul de comentarii. Eu abandonez ideea…

-noua expresie a la Monica Columbeanu, a cărei lansare a avut loc azi la Măruţă în emisiune. A expresiei, că doamna e demult lansată, popularizată şi foarte consumată. De soţul dânsei, desigur. Aşteptăm să aterizeze. Cu picioarele pe pământ, tot desigur. Sau poate, până atunci, se vor inventa noi bancuri.

Emisiunile mondene sunt surse inepuizabile de râs şi bună dispoziţie. Mă mai nimeresc şi eu uneori să râd, că în rest nu prea ştiu despre cine-i vorba. (Să-mi cadă telecomanda din mână, când l-am văzut pe Ricky Botezat Martin cu ochişorii ăia doi ai lui, ptiuu, să nu fie de deochi! Şi mai aflu că-i şi din Cluj băiatu’, asta ca element de sporit oftica personală. De precizat că atunci când deschide gura, trece-amoru’ – după cum zicea mama unei bune prietene. Acuma, depinde pentru ce o deschide -aş fi replicat- dar din respect, doar am gândit-o.)

Ceea ce nu pricep eu e cum de Cătălin Măruţă rămâne amic cu toţi ăştia de care face un mişto adorabil. Azi cel puţin, a fost aşa: miştocar şi adorabil (Am găsit şi explicaţia: dacă râzi la o glumă nu înseamnă că te-ai şi prins. A, şi ca să se vadă la TV, unii fac orice . Inclusiv, pe ei de râs!

“Cum îl cheamă pe şofer?” – “Mai contează?!”

Da, Monicuţo, contează. Oamenii se definesc şi dincolo de umbra ta. Existenţa lor poate ieşi din extensia imaginii tale. Toţi ne încadrăm în nişte parametri care ne garantează condiţia umană. Din oficiu. Iar a recunoaşte acei parametri necondiţionat te poate ridica pe tine deasupra altora.

Orice altceva e o iluzie.

(Daţi la minutul 2:19, însă doar dacă momentul vă permite o manifestare zgomotoasă. Măruţă e o mare figură, dar senzaţionalul îl face şi şoferul, cum îi intră în joc. Şi cum râde şi ea, Monicuţa) Miştouri nu fac, întrucât femeia şi-a cizelat considerabil stilul oral, adică discursul. Ce, aţi fi vrut să zic limba? Maternă, evident… Dar e păcat să creadă că dacă ştie cuvinte comune ca peiorativ, inadvertenţe şi gerontofil are voie să ignore nume proprii.

Din capitolul să vezi şi să nu crezi, continuă episoadele cu nervi şi spume în hypermarket. După ce am înjurat şi m-am jurat că nu mai calc pe la ei, mă duc ieri cu o prietenă la Real.

Toate bune, până ne loveşte foamea şi  mirosurile de mâncăruri gătite, care ne provoacă poftele şi imaginaţia. Culinare, desigur. Mie mi se face de o salată cu pui şi ciuperci; deja simţeam şi crănţănitul chiflelor proaspete între dinţi, aşa că am luat bon din ăla de dezordine  şi m-am pus la coadă. Dar nu eu fac savoarea acestui post. Din păcate însă, nici puiul de la rotisor.

Exact, prietena de care vă spuneam – la fel de blondă, dar mult mai înfometată decât mine- îmi împărtăşeşte gândurile ei necurate faţă de un pui din ăla. Că uite cum arată, uite cum se-nvârte, numa’ poezii nu zice, vorba ceea. Îmi propune să împărţim animalul, eu o ţin pe-a mea cu salata şi pâinea crocantă, nu te pui cu poftele blondelor.

Când colo, ce să vezi, bucurie mare, cineva cumpără jumătate de pui minunat! Yeah baby, deja viaţa părea mult mai frumoasă! Asta până când am descoperit că mă aşezasem la coada greşită, iar pofta de salată mi s-a tăiat ca maioneza în ziua de Crăciun. Instantaneu.

Pe de altă parte, prietena mea – nicidecum din spirit de solidaritate pentru cei mai puţin norocoşi- rămâne şi ea cu buza umflată, să vedeţi de ce: puii se dădeau ca pe bandă rulantă înaintea ei, când îi vine rândul, mai era unul singur în vitrină, deci yeah baby! continuă. Cică: daţi-mi jumătate de pui, vă rog.

La care, poftim răspuns: “Jumătate?! N-am decât întreg!”

Read the rest…

Exemplu:

(mai multe imagini aici)

Sau o fi vreo operă de artă modernă pusă de primărie acolo ca să transmită un mesaj cetăţenilor? Ceva ramură a artei ăleia cu gunoaie stivuite în forme de bau-bau, pe la gurile de metrou şi parcuri,  de-ţi dădeau şi pruncii în frisoane , când se nimereau prin zonă. În fine, nenea ăsta cu nava lui spaţială chiar încurca circulaţia în mini-intersecţia respectivă, destul de circulată, de atlfel. Ceasul era vreo 4 şi ceva. Localitatea, ghici-ciupercă-ce-i!

Iar cei care ridică maşini precis erau în pauză de masă, cafea sau ţigară. Sau, pardon, munceau pe brânci pe la margini de şosele, că doar n-or fi MAŞINILE PARCATE ÎN INTERSECŢII vreo problema…

(Care nu ştiţi despre ce e vorba: se lansează un magazin de haine în online, chestie care vrea să includă o campanie cu bloggeriţe. 3 articole, o şedinţă foto cu apariţie pe site şi în ceva revistă gratuită, răsplata -ţoale de 200RON, detalii la zoso)

Cum văd eu o campanie

Orice “chestie” pentru a fi de succes are nevoie să fie mai întâi “win-win-situation”. Căci compromisul de o parte a balanţei înseamnă compromisul şi de cealaltă, inevitabil. Nu e win-win, nu e Succes.

• Atenţie la start! Când construieşti o campanie, fii foarte atent la corelarea pretenţiilor proprii cu bugetul dispus. Altfel, e ca şi când te dai doctor, da’ tu habar n-ai în ce parte stă ficatul. E aberant. Forma nu naşte fondul.
  
• Pune-te întotdeauna în pielea celui care primeşte propunerea ta. Şi cercetează “drumurile” cu care îi este obişnuit piciorul. Că unii sunt perfect adaptaţi la pietre şi galop, în loc de asfalt şi 4×4, dar alţii ar putea face băşici în tălpi şi spume la taste, dacă-i duci pe-acolo.
• Analizează şi cântăreşte fiecare punct. Vezi ce presupune cererea ta. Cât efort obişnuit din partea bloggerului, cât efort suplimentar şi cât timp de investit. Ia alte campanii la puricat şi compară, căutând puncte comune. Ai multe de învăţat şi din greşelile făcute deja.
  
• Personalizează oferta. În funcţie de lungimea unghiilor, adâncimea decolteului sau culoarea părului. Că cine se mai uită la nişă, trafic şi feedburner în ziua de astăzi… :p
  
• Nu lăsa loc de interpretări. Oferă date exacte despre cum, unde şi cu cine se va întâmpla. “Marele premiu de la Otter” poate fi şi un şiret de pantof. Nu te baza pe imaginaţia mea. Apoi, şedinţa foto cu stilişti şi paparazzi sună a scufiţa roşie, nu îmi fie cu supărare. Ca să-mi dai dovada profesionalismului tău, dă-mi şi nume. Oameni pe care să-i pot vedea eu pe google că există şi sunt capabili de ceva mai mult decât de un pliant de Metro sau Takko.
  
• Nu-mi explica tu câte am eu de câştigat de pe urma ta. Că mă prind şi singură că acasă mă duc doar cu freza încleiată, rânjetul încremenit, vreo trei articole pe blog şi un mic suvenir. Unde primele trei erau din start ale mele.

Banii. 200RON?! Poate euro. Poate 2000. Poate altădată.

Sau nici măcar bani, ci produse. Comparabil cu cei care mi-au trimis pizza şi am scris despre ea. Dar mai întâi am mâncat-o, să zic aşa. Acum, probabil mai trebuia să cerem şi de la părinţi nişte bani, ca să nu apărem la pagina 5 -”bloggeriţe în piele de găină” :p

Una peste alta, ar fi fost o experienţă măcar interesantă. Pentru mine, cel puţin. Că în sala de lectură sau în cabinet nu te trage nimeni în chip, eventual doar la răspundere. Aşa că soluţia mea a fost să boicotăm campania. Toate fetele. Ca şi cum panourile publicitare ar intra în grevă şi ăştia nu ar mai avea pe unde să-şi lipească reclama. Fără noi nu ar fi existat campanie. Dar unele răspunsuri au fost date prea repede şi altele, deloc. Poate altădată…

Acu’ mai bine de vreo lună ne-am pricopsit cu vecini noi. Sănătate multă şi şedere frumoasă, da’ eu nu am texte prea multe şi nici potenţial de socializare aleatorie. Am doar informatori Apartament mic, preţ bun, criză la televizor, dar ce ne facem cu picamerele şi ciocanele şi tencuiala, care nu se mai termină, domne?! De zici că şi-au săpat singuri grotele-n beton. Pe deasupra, pun pariu că sunt nişte oameni foarte nehotărâţi. Doar îşi schimbă culoarea pereţilor o dată la două zile, după cum prezintă Busu vremea de dimineaţă şi Pătruleasa scorul din campionat. Şi imaginaţi-vă că minunea se petrece taman sub etajul la care îmi rod eu unghiile de nervi. Că altceva nu prea mai poţi face zilele astea, nici gândurile să ţi le auzi. Am senzaţia că-s toţi la mine-n casă, de-mi  vine să le fac o cafea. Frrree-caaa-tuuul-frree-nee-tic al tencuielii îmi gâdilă instinctele criminale, în special când încerc să le adorm. Cum ar fi în dimineţile de weekend, iertată-mi fie îndrăzneala..

Ştiţi, eu m-am născut în gălăgie. La Sibiu, stăm dintotdeauna în miezul unei intersecţii cu tiruri şi semafoare. Deci frâne, claxoane, gaze de eşapament, tacâm complet. Dacă vrei să vorbeşti la telefon şi să te înţelegi cu omu’, tre’ să închizi geamul, ş.a.m.d. Apoi m-am dus la Cluj, în cămin, unde ghiciţi cum a fost, nu s-a impus bioritmul meu în programul de somn al colegilor, deci m-am…ceea ce se cheamă… adaptat. Dar asta pentru că era un zgomot DE FOND. Mereu acolo, ca un zumzet de decor, ca un heavy-metal pe care adormi şi mai şi visezi frumos..

Ăştia de aici, nu, domne. Ei pocăne vreo 20 de minute, după care ies la o ţigară. Apoi alte 20 cu sârg, dar şi cu pauză, să nu se obosească ori să termine prea repede. Şi să aibă certitudinea că mi-a sărit mie somnul  şi ţandăra, doar tot merg mână-n mână astea două. Sau, alteori, mi se livrează mişcări spasmodice într-un ritm susţinut, de picamer ambalat, doar că fără cerere prealabilă. Şi nu doar mie, ci întregului apartament , care tremură nevrotic din toate balamalele.

Înţeleg că vor să renoveze, că se grăbesc să termine lucrările, dar nu înţeleg de ce pe nervii şi pe sesiunea mea!

imagine

..în agenda semenilor noştri.

Eram ieri la coadă la un supermarket din ăsta de cartier. Seară, multă coadă şi multă prostie. Mereu aud sau văd câte ceva de mă umflă râsul, dar nu întotdeauna ţin minte şi motivul pentru care m-a umflat. El, râsul.

Da’ acuma nu m-am putut hotărî dacă e de râs ‘au ba. Deci, la coadă. În spatele meu, un tip şi-o tipă. Ea -voce banală de femeie obosită, el -mult mai tânăr decât ea, glas înfipt de “io am pus coada la peşte”, mulţi centimetri în plus faţă de mine, un cercel /ureche şi privire tâmpă. Se asortau unele cu altele, dar cel mai bine se integra atitudinea lui în peisaj. După o preafilozofică discuţie pe marginea cauciului din periuţa de dinţi necumpărată pentru copilul lor care nu era cu ei…aşa…ţineţi şirul…zice el de acolo, de sus: Da’ ce, când sunt Paştile, că o şi-nceput nebunia deja? (Lângă casă era un morman de iepuraşi de ciocolată, Orbituri şi cele obişnuite..) Femeia: Săptămâna viitoare. El: Cum, săptămâna viitoare?! de parcă ar bănui-o de informare incorectă.După care continuă … Am văzut c-o apărut Cola cu Paştile, c-am şi uitat.

Salvată de casieriţă, am plecat cu altă întrebare preafilozofică-n căpşor: oare chiar eram “semeni” cu ăla?