Ştiu că sună apocaliptic, dar uitaţi-vă cum arată Wikipedia azi (faceţi click şi vă înspăimântaţi):

Site-ul nu va funcţiona până la miezul nopţii de 18 spre 19 ianuarie. Ce se întâmplă?

PROTECT IP / SOPA Breaks The Internet from Fight for the Future on Vimeo.

De la noi, grevei i s-a alătura dexonline.ro. Citez:

Ce sunt PIPA și SOPA

 PIPA sau PROTECT IP (Actul pentru Prevenirea Pericolelor Online Reale la adresa Creativității Economice și a Furtului Proprietății Intelectuale) este un proiect de lege propus în Senatul Statelor Unite Ale Americii care ar da guvernului SUA și deținătorilor de drepturi de autor puteri fără precedent asupra site-urilor bănuite că încalcă aceste drepturi, inclusiv asupra site-urilor aflate în afara SUA.

Votul pentru aprobarea PIPA se va desfășura pe 24 ianuarie 2012.

 SOPA (Actul pentru Stoparea Pirateriei Online) este o versiune similară a legii propusă în Camera Reprezentanților din SUA.

Pe 15 ianuarie 2012, audierile privind SOPA au fost amânate până la „ajungerea la un consens” cu privire la ce se dorește de la o astfel de lege.

Ce este greva împotriva PIPA și SOPA

Propunerea acestor legi a stârnit un val de proteste în rândul companiilor de tehnologie și al utilizatorilor de rând din SUA. Site-ul  sopastrike.com a organizat o grevă pe data de 18 ianuarie 2012. Site-urile care doresc să participe sunt îndemnate să se închidă și să afișeze doar un mesaj de protest. Printre cele mai mari nume care participă sunt  Wikipedia,  Fundația Pentru Software Liber,  Wordpress,  Reddit,  Mozilla și  FailBlog.

Că nu e totul gratis pe internet, ştim de mult. Că nu tot ce găsim pe ecranul calculatorului nostru ne aparţine, am priceput temeinic. Sau nu chiar aşa temeinic, dar excepţii sunt doar câţiva şi nu sunt “de-ai noştri”. Că nu tot ce zboară se mănâncă, am învăţat la grădiniţă, era lecţia cu proverbe româneşti valabile în orice cultură şi civiliazaţie. Dar de când trebuie să conservăm creativitatea punând-o într-un corset?!

Nu am crezut şi nici nu voi crede vreodată că putem fi creativi în lanţuri. Avem nevoie de legi, dar nu de dictatură. Să fim serioşi, asta cu protejarea creativităţii e o scuză jalnică a celor care fac pe ei de frică, fiindcă lucrurile încep să scape de sub control. De sub controlul lor. 

Şi da, chestia asta ne va afecta pe toţi. Eu îmi făceam temele din ghiduri turistice, că nu era Wikipedia pe vremea mea. Nu “era” deloc, nu că nu era legală. Deci, umanitate, unde naiba e progresul ăla?!

Însă mi-a părut bine atunci când era cutremur la Bucureşti, că în Sibiu nu se întâmplă nimic. Ţinutul ardelenesc e parcă protejat de Carpaţi şi de toate catastrofele naturale. La Sibiu niciodată nu ninge prea tare, nu plouă cu bulbuci şi nu fulgeră mai mult de 3 ori la rând, ca strănutul de la praf. Mi-a părut bine când toate posturile TV difuzau breaking news despre o Japonie în plin proces de “breaking”, că la mine-n regiune nu se întâmplă decât televizoare şi emisiuni în direct.

Însă acum, când toată lumea scrie şi are păreri, când unii fac poze şi alţii mănâncă popcorn pe fereastră, mă simt mai departe ca niciodată de Bucureşti. Părinţii mi-i ştiu bine şi în siguranţă, nu cred că e rost de asemenea griji. Dar nu pot să nu sufăr de departe pentru oraşul care m-a crescut la sân şi m-a hrănit cu ce-a avut mai bun, şi nu mai plin de praf, de trafic şi înjurături. De ce să arătăm lumii un părinte hulit, distrus şi apoi abandonat? Bucureştiul ne va ierta, însă lumea ne va ţine minte.

Ştiţi, singura şansă e să ne retragem noi, ca-n bancul cu banca: deşteptul cedează. Să ne retragem pumnii, că pietrele sunt ale lor. Şi să atacăm pe căi care să treacă de cenzura violenţei, că aici n-avem nici o şansă. Hai să nu ne batem în muşchi, ci în capete. Să fim mai şireţi, organizaţi şi deştepţi decât ei. Probabil la asta nu se aşteaptă.

Şi nu uitaţi că Bucureştiul n-are nici o vină. Şi că, după ce pietrele lor vor sparge geamurile noastre, cine credeţi că va trebui să strângă cioburile tuturor?

Dac-aş semăna şi numai de jum’ate, aş fi cea mai harnică din câte aş putea să fiu. Nu mi-ar fi greu să mă ridic din scaun şi nici să mă aplec după nimic, aş fi aprigă şi hotărâtă, înţeleaptă şi reţinută. Iar bunica nu-i femeie cu şcoli înalte, doar cu un bun simţ pe care nouă nu ni l-au predat nici la facultate.

Ştiţi ce mi-a spus acum când ne-am văzut, cu cea mai serioasă variantă a feţei pe care-o deţine: Tu, Miruna tu, să vezi ce am păţit! (Când îmi zice “tu-miruna-tu”, ştiu că-i groasă)

-Ce-ai păţit, bunico? 

-M-am îngrăşat 2 kilograme! DO-UĂ, tu copilă!

Eu, mută. Bunicul de colo: - Ce, tu Nuţă?

-Da, mă Nelule, 60 de kilograme. (Bunica nu zice niciodată “kile”)

La care bunicul, în culmea empatiei după atâţia 50 de ani de căsătorie: -Hai, tu Nuţă, tu!

Eu, mută.

La care bunica îmi explică: -Vai, da’ ce m-am mai năcăjit. Adevărul e că nu m-am mai cântărit de vreo lună. Şi io mă cântăream tot o dată la săptămână. Duminică dimineaţa. Era lege. Şi niciodată n-am trecut de 58. Iar acum, 60!!!

Apoi a început să-mi explice cum i-a spus ei doctorul a doua oară când s-a operat de tiroidă, pe la vreo treizecişiceva de ani, când nu ştiu ce complicaţie a făcut la inimă, că pentru ea e o chestiune de viaţă şi de moarte să nu treacă de 60kg. Iar de-atunci a fost tot între 56, 58 maxim. Da’ acuma nu s-a mai cântărit şi iacătă! Şi că din exact ziua aia a început să ia măsuri. Că ştie exact unde a greşit.

- Am mâncat un kilogram de biscuiţi pe lună, că m-am învăţat prost dimineaţa la cafea. Şi s-or adunat, 2-3 biscuiţi în fiecare zi şi iacătă. Şi, ce-i drept, ăştia de la magazinu’ din colţ aduc nişte plăcinte din ălea cu mere, de sinceră să fiu luam cam tot a doua zi câte un apfelstrudel din ăla. Şi dacă tot e s-o spun pe aia dreaptă, m-am învăţat să şi beau. Un pahar de bere duminica la masă. No, da’ 60 de kilograme tu, copilă? Până aici mi-o fost, io nu mai pui gura pe beutură!

Eu, tot mută. Şi cu această mărturisire şi atentă analiză nutriţională, bunica mea a crescut cu zece clase în ochii mei. Vă daţi seama ce intuiţie fantastică, aplicată departe de orice teorii şi principii nutritive ale unor mari filosofi în viaţă! Cum şi-a dat ea singură seama unde greşeşte şi cum a abandonat prăjitura cu măr de la colţ. Şi cum de arată ea aşa senzaţional la vârsta ei şi după atâţia ani de căsnicie.

-Am făcut burtă, tu copilă, nu mai pot sufla. În viaţa mea n-am păţît aşa ceva! Da’ nu mai pui gura, uită-te numa’ la mine. Nu mai îmi trăbe.

Şi n-a zis-o cu semnul exclamării la final. Ci cu semnul certitudinii că aşa va fi. Că deja este. Iar singura mea certitudine cu care-am plecat de acolo a fost că ambiţia nu curge prin vene, fiindcă aşa, s-ar şi moşteni, dar nici nu se învaţă la şcoală. Deci, dacă nu ne moştenim bunicii, măcar să învăţăm ceva de la ei.

Aşa pot semăna cu bunica mea la vârsta ei. Sau la orişice vârstă de-a ei.

foto

Pe scurt, momentul în care îţi doreai oală sub presiune, vas de ceramică ori nu-ştiu-ce storcător de fructe (pe care oricum toată lumea îl are, dar nimeni nu-l foloseşte), mi se părea ultima treaptă socială a unei femei. Atât în faţa celorlalţi, dar mai ales în faţa ei, dacă şi asta s-o încadra la social. Până am ajuns să îmi doresc pireu de cartofi. Eram în Bucureşti, aveam bucătărie, cartofi îmi puteam lua de la piaţă, iar tot ceea ce stătea între mine şi pireo-frişca visată era mixerul. Mi l-am dorit fără mustrări de conştiinţă şi în acelaşi ton l-am şi folosit imediat după ce l-am primit: de maxim 2 ori. Că l-am s-a stricat urgent, semn că lucrurile astea nu-s de mine şi că ar trebui să revin la a-mi dori mărgele.

Până astăzi. Când am o dorinţă maaaare, dar nu aşa, MAAAAAARE de tot: să-mi arunc aspiratorul la gunoi. Dar nu să-l arunc întreg aşa, ca să-i fie cald şi bine, ci să-l zdrobesc în bucăţi mici, ca să-l doară fiecare piuliţă. Deşi mă îndoiesc că ar avea aşa ceva, la cât de de plastic şi de jucărie e. Deci, femeilor din lumea-ntreagă, îmi plec capul şi-mi cer iertare pentru judecăţile mele superficiale din trecut. Le pun pe seama naivităţii vârstei şi a unei vieţi ce a fost prea generoasă cu mine, încât mi-a oferit doar puteri de 3300 watts în aspiratoare, doar epilatoare fără funcţia “rade pielea”, mopuri cu găleţi rezistente şi capete de schimb, aproape frumos mirositoare.

E a doua oară când facem curăţenie, de când ne-am mutat aici. A DOUA OARĂ?!?!?! Mamă, lumea ştie că nu tu m-ai învăţat aşa. Treaba e că acest făcut de curăţenie (care la Bucureşti îmi lua maxim 2 ore în megavila mea de la etajul 3), aici îmi ia o după-masă întreagă, fără vreo legătură cu spaţiul de curăţat. Ci cu nervii de liniştit. Niciodată, dar NICIODATĂ, să nu vă luaţi aspirator de 1200watts, nici măcar când costă 15 lire (da, mamă, ştiu, nici aici nu m-ai învăţat aşa!). Fiindcă singura diferenţă între cum e când dai cu aspiratorul sau cum e când se face curent e că prima variantă presupune o priză. În rest, nimeni nu aspiră nimic, decât dacă eşti fix pe mizerie călare cu talpa aia de aspirat. Dacă eşti 2mm mai la stânga, la dreapta,în sus sau în jos, eşti degeaba , prietene! Că aspiratorul tău şmecher de 15-lire-afacerea te-a “făcut” la propriu! Un pachet de nervi, asta te-a făcut. Că nu aspiră, ci doar împinge gunoaiele prin casă, de zici că ieşi la plimbare cu mizeria. Ea, Mizeria. De când conveţuim aici, am senzaţia că o să-i serbăm majoratul.

Şi, da, eo zi tristă pentru mine: vrrrrreau……. alt aspirator.

foto 1,2

Aici intră internetu-n joc.

Cică pe ebay se vând !!! etichete de firmă. Doar etichetele!!! Adică, unii şi le cumpără cu haine, fără a pune aparent preţ pe ele, că le taie şi le licitează pe net. Dar tocmai acolo-i Spielu’, că oamenii obţin preţ bun şi uite-aşa înfloreşte industria snobismului postmodern şi se dezvoltă tehnica paşilor mărunţi: Îţi cumperi doar nasturii Chanel, că, pentru tot sacoul, mai trebuie să treacă vreo 3 bărbaţi prin patul tău. Scuzaţi-mi sarcasmul, dar, serios acuma: să-ţi cumperi etichete???

foto

În primul rând, dacă mă întrebi, eu îţi răspund. A, că n-ar trebui să mă întrebi şi ar trebui să ştii tu singur din străfundul bunului tău simţ e altceva. Şi tot la fel, nici eu n-ar trebui să mă simt câtuşi de puţin prost după ce tu pui botul, îţi strângi jucăriile şi pleci de la masă..

E vremea să înţelegem că suntem pe post de egalitate nefumătorii cu fumătorii. Nu e ca şi când ei ar avea drepturi mai multe decât noi sau asupra noastră. Faptul că mă deranjează fumul de ţigară (mai ales la masă) nu e o fiţă. Chiar mă deranjează. Mi se pare că mâncarea are un gust de parcă ai fi tăvălit-o prin scrumieră. Însă aş prefera să nu vă mai deranjeze că mă deranjează, doamnelor şi domnilor, sau că vă răspund sincer la o întrebare. Şi, poate putem rămâne şi prieteni în continuare!

Şi ca să ne înţelegem: a fuma sau a nu fuma e o alegere personală. Fiecare pentru el, ca atunci când îţi alegi chiloţii dimineaţa. Doar că după asta, nu-i dai şi altuia să-i poarte!

Dumneavoastră ce răspundeţi când vă-ntreabă? Purtaţi chiloţii altora?

foto

Nu uitaţi: Copiii nu se pot apăra. Copiii nu au nici o vină. – din capitolul ojă roşie pe unghii de copile la grădiniţă, cercel în ureche şi telefon mobil de la prima băiţă. Sunt lucruri inutile, iar copiii sunt frumoşi şi fără zorzoane, codiţe sau alte boieli. Nu-i urâţiţi, că oricum cresc ei singuri şi se ocupă de asta.

Mă bucur enorm, fiindcă instrumentele mele de măsurare pentru blogul ăsta sunt puţine. Motivul e simplu: nu mă prea pricep la numere. Asta s-a arătat de prin şcoala generală, când eu mergeam la olimpiadele de română şi nu la cele de mathe. De atunci, unele lucruri au rămas la fel, doar culoarea părului s-a stricat.
Nu ştiu încă exact ce înseamnă 4500, cu toate că mi s-a spus de către mai marii în topuri decât mine, că-i de bine. Eu mă uit… iar, numa’ după cât pricep, treaba e în felul următor: că şi după zerourile ălea stă cineva.

Mare invenţie butonul ăsta de like pe facebook: face blondele fericite!

Apropo de neconvenţional: Desigual ne invită dezbrăcaţi la petrecere şi ne trimite îmbrăcaţi acasă! Evenimentul va avea loc mâine, adică joi, de la ora 9, în Băneasa Shopping City. Merită să fii punctual! Cred că îţi poţi alege lejer o ţinută de vreo 10 milioane vechi. Eu nu cred că ajung, joi am un parţial la amiaz. Că, altfel, mi-aş fi asigurat celebritatea pe veşnicie. Ia ziceţi dumneavoastră: cine-a mai văzut blondă care gândeşte şi se dezbracă?

Dacă vreţi să vedeţi cum a fost pe la alţii (mare nebunie, mare), consultaţi youtube-ul aici. Dacă vreţi să vedeţi invitaţia, e aici. Şi dacă vreţi să vă vedeţi prietenii semi-dezbrăcaţi, duceţi-i acolo! Spor la îmbrăcat!

Revenind. N-am apă caldă. Episodul de acum 2 ani se repetă. Un vecin supărat că a fost inundat închide apa la tot palierul. Fiindcă ăla de l-a inundat nu răspunde la uşă; o fi beat, o fi mort (de frică?), o fi nesimţit, nu ştiu şi nu mă ‘mestec. Înţeleg necazul omului, dar nu e ca şi când unul de pe strada ta fură şi intră tot cartierul la-nchisoare! Aşa cum tre’ să suferim noi, că netrebnicii au jacuzzi şi nu-l ştiu folosi (sau , cel puţin, asta-i presupunerea).După 5 zile fără apă caldă, sunt singura care se sesizează. După 5 zile în care m-am splat pe la neamuri şi pe la prieteni, am rămas în pană de inspiraţie oare pe cine aş mai putea deranja. Şi mare le-a fost, din nou, vecinilor mei mirarea la aflarea veştii că eu sunt un om care se spală zilnic, iar pe dinţi chiar de 2 ori! Mirarea mea e cum de, dintr-o scară întreagă, doar una mică şi blondă face scandal.

Oameni, pe mine situaţia mă depăşeşte. Cert e că după o zi de căcat ca cea de ieri, tot ce îmi doream era să ajung acasă, să-mi fac o baie din aia cu spumă. Deja şi vedeam lumânărelele pe marginea căzii… În final însă, spumele le-am făcut eu, apa am încălzit-o pe aragaz şi capul mi l-am băgat în lighean. Cu toate că, sincer, mai bine mi-aş băga picioarele în ţara asta!

Aş da o lege: dreptul omului la apă caldă. Între timp, alt vecin a stricat centrala, că a meşterit ceva pe la calorifer. Asta aşa cumva, în ciuda mea, că doar ar fi fost un lux să-mi bag capul în chiuveta de la bucătărie. Aia ar fi fost apă curentă şi ar fi scos ligheanul din ecuaţie! Noroc că deţin aşa ceva, fiindcă, înainte să-l cumpăr, m-am întrebat oare la ce mi-ar trebui… Evident, într-o ţară normală.

Cineva îmi povestea azi că are un prieten, medic român, care lucrează în străinătate. Că omul i-a zis că aşa ca bani, ca profit ce-i rămâne lui, nu face mult mai mult decât în România. (Dincolo RATBurile lor costă ceva mai mult. Poate şi chiriile.) Dar omul zicea că adevăratul profit se vede când iese pe stradă. Când se uită în jur. Când, sunt sigură, nu-şi face duş în lighean, cu apă încălzită pe aragaz.

Şi ca să nu ziceţi că mă iau de şoferii de Dacii, iată: la unii se poate. Păcat că nu la toţi. Menţionez că e genul de stradă care e mereu plină de maşini parcate. Nu e ca şi când seara începe să bată vântul printre ele şi copiii ies pe uliţă.

(Felicitări brandului că profită de snobismul românului. Şi mă întreb eu: oare cu câtă valoare să învesteşti un blug, o curea sau un portmoneu, ca să ţi-l iei în rate?! Mă scuzaţi, dar eu nu pricep. Luxul ştiam că este pentru cine şi-l permite. Iar eu asociez noţiunea de “rată” cu o casă, un teren sau maxim un televizor. Dar niciodată cu o curea… )

Prin aceasta declar că există lucruri pe care nici nu vreau să ajung a le înţelege vreodată. Mulţumesc pentru atenţie.

p.s. Pentru cei interesaţi: poza e făcută în Plaza Mall. Sper ca această informaţie să nu vă folosească la nimic.

Nu ştiu cum se face, dar mie copiii altora nu-mi plac deloc. Şi nu ştiu cum se face că am un lipici groaznic la ei. Nu în sensul că m-ar iubi ei pe mine (copiii simt incredibil de bine când e rost de reciprocitate, iar la mine prea rar e cazul ăsta), ci în sensul că parcă mereu sunt în preajma mea. Adică, unde mă duc dau de ei. Cunoştinţele mele cu prunci o iau personal, când eu nu mă minunez de sau scălâmbăi la odrasla minunantă.

În seara asta, încercam să povestesc în tihnă cu o bună prietenă, la un restaurant cu pretenţii de cartier. Nu dăm nume, că nu-i aşa mare importanţa. La masă lângă noi, o pruncă neliniştită. Fugitoare printre mese, dar inofensivă la prima vedere. Agitată din fire. Tratată cu indiferenţă maximă de toţi din cele -să fi fost- 20 de persoane înşirate la masa aparţinătoare. Indiferenţă ce a continuat să se manifeste chiar şi atunci când prunca a apucat la nişte chei, care aveau -ce credeţi- ca breloc? O fluierice.

Cred că am mai trâmbiţat pe undeva că dacă mi-aş deschide un restaurant vreodată, m-aş lansa pe piaţă cu un nou concept: acela de interzis minorilor sub 7 ani de-acasă.  Credeţi că aş da faliment?

Altă cretinitate de film: Mr Brooks. Unde criminalul pleacă nepedepsit. Că era el deştept rău. Nu mă înţelegeţi greşit, ambele filme mi-au plăcut într-un fel, ca poveste. Însă mesajele pe care le transmit sunt fundamental greşite. Un film nu ar avea voie nici o clipă să trezească empatie faţă de un criminal. Genul ăsta de mesaje sunt periculoase. Cred că publicul e însetat de senzaţii noi (iar înţelegerea pentru crimă poate fi una dintre ele), dar haideţi să nu furnizăm “scuze” pentru asasinate. E ca şi cum am merge pe stradă şi am crede că toate tipele cu fuste scurte merită să fie violate. Că săracul ăla- violatorul- dacă i se scoală nişte idei la văzul minunăţiei, ce să facă?! Mă-nţelegeţi.

Iar filmul de la care am pornit e Salt. Angelina e minunată, ştiinţifico-fantastică, dar minunată. Însă empatia aia de la final m-a enervat. Nu aşa mult ca celelalte, pesemne m-am obişnuit şi eu… Pentru a omorî un om nu există scuză. Şi, vă rog, nu lăsaţi nici un film să vă facă să simţiţi altceva.

p.s. Cred că e singurul gen de film, pe care l-aş interzice copiilor mei. E prea greşit. Sunt foarte revoltată.

E vorba de publicitate. Şi de banii care se învârt aici. Mult mai mulţi decât ne imaginăm noi, toţi laolaltă. Şi toate imaginaţiile la un loc. Mai e vorba de PR. Între cele două se ştie diferenţa, dar între care se face diferenţa din ce în ce mai rar. Motivul? Se poate şi aşa!
Doar că în online, jocurile încă nu sunt chiar făcute, aşa că propun să nu mai creăm precedente. Şi să nu dăm voie mecanismelor din offline să se cloneze şi la noi. Tocmai fiindcă noi nu lucrăm la şefi, pe salarii fixe. Să mă explic. Zilele trecute primeam o invitaţie (pe care precis aţi primit-o şi voi) să particip la un proiect de “promovare a blogosferei feminine” pe un magazin online (nu dau nume şi link, că oricum e mare onoarea). Foarte frumos şi PR-istic, să zic. Oamenii au un proiect, ei încearcă. Mi se propunea să particip la nu-ştiu-ce şedinţă foto, unde să mă machieze şi să mă coafeze, apoi să mă fotografieze. Nu era specificată nici un fel de obligaţie pentru blogul meu. Dar ştie toată lumea că experienţa în sine se transformă într-un soi de şantaj emoţional, te simţi bine acolo cu oamenii ăia, după care vii singur acasă şi convins să scrii pe blog. Buuun, însă ce mi-a atras atenţia a fost că la un moment dat, între două paranteze scria că fiecare etapă era opţională, gratuită şi realizată pentru mine. Pardon, mă scuzaţi: Gratuită?!  (Cu toate că am mai primit invitaţii, unde ar fi trebuit să-mi plătesc. Deci nici nu ştiu la ce mă mai mir.)
Recent, primesc o altă propunere de a primi un produs în testare. Dacă la episodul deja menţionat m-am simţit ca la “faceţi poză cu maimuţa” (şi maimuţa flămândă, mă-nţelegeţi…), aici deja mă simt luată de toantă. Ştiu că astea sunt strategii de PR, că funcţionează perfect şi de aceea încă se practică. Dar haideţi să vă spun un lucru: În online, piaţa încă nu e educată. Haideţi să educăm noi potenţialii clienţi după bunul nostru plac şi nu ei pe noi, după propriile interesuri. (ştiţi câte produse se “testează” în presa scrisă? Vă povestesc eu…) Fiindcă, într-un final, un interes tot va trebui să domine. Şi atunci, de ce să nu fie al nostru?
Să nu îi lăsăm să nu dea nici doi bani pe online, că aşa vom române. De nici doi bani. Ştiţi cât costă un “eveniment de prezentare”? Unde să aduci lumea să îi spui o poveste? Păi costă: locul, catering-ul, sonorizarea, plus cadoul de “testat”. Credeţi-mă, cu banii ăştia se poate face o frumoasă campanie pe bloguri, iar în final îţi poţi cumpăra ce vrei tu, nu ce vor alţii. Iar curieri s-au inventat şi pe la noi, cât să-ţi trimită ce ai de testat!
După părerea mea publicitatea pe bloguri este cea mai rentabilă formă de promovare de la ora actuală. Are cel mai bun raport calitate/preţ. Fiindcă ajungi ţintit acolo unde vrei să ajungi, pe retina cui te interesează. Şi fiindcă ÎNCĂ e foarte foarte ieftin. Probabil şi un anunţ în Monitorul din Vârful Dealului (dacă există aşa ceva, mă scuzaţi, nu e nimic personal) e mai scump decât un articol pe blogul meu. Că o comparaţie cu TVul nu îşi are rostul.

Aşadar, în rezumat: noi formăm piaţa. Haideţi să nu scriem advertoriale pe 10 lei şi nici să nu ne vindem timpul pe promisiuni frumoase. Pe blogurile noastre suntem libere să scriem ce vrem! Dar să nu ne mulţumim cu garoafe, când am putea primi orhidee!

p.s. Pentru cine nu ştie: lucrez în presa scrisă. Deci puteţi avea încredere că ştiu ce vorbesc.