ŞI BLONDELE GÂNDESC

Mă bucur enorm, fiindcă instrumentele mele de măsurare pentru blogul ăsta sunt puţine. Motivul e simplu: nu mă prea pricep la numere. Asta s-a arătat de prin şcoala generală, când eu mergeam la olimpiadele de română şi nu la cele de mathe. De atunci, unele lucruri au rămas la fel, doar culoarea părului s-a stricat.
Nu ştiu încă exact ce înseamnă 4500, cu toate că mi s-a spus de către mai marii în topuri decât mine, că-i de bine. Eu mă uit… iar, numa’ după cât pricep, treaba e în felul următor: că şi după zerourile ălea stă cineva.

Mare invenţie butonul ăsta de like pe facebook: face blondele fericite!

De fapt, mai corect e aşa: Te-ai duce semi-nud la o petrecere? În semi-zorii zilei, imediat după ce ai făcut duş (da? asta e obligatoriu! La fel cum e să ai peste 18 ani şi să fii în prima sută de dezbrăcaţi), în mall-ul din Băneasa? (Pentru punctualitate, recomand să porniţi devreme de-acasă, la ora aia e trafic intens; mai ştiţi când era să pierd avionul?)

Apropo de neconvenţional: Desigual ne invită dezbrăcaţi la petrecere şi ne trimite îmbrăcaţi acasă! Evenimentul va avea loc mâine, adică joi, de la ora 9, în Băneasa Shopping City. Merită să fii punctual! Cred că îţi poţi alege lejer o ţinută de vreo 10 milioane vechi. Eu nu cred că ajung, joi am un parţial la amiaz. Că, altfel, mi-aş fi asigurat celebritatea pe veşnicie. Ia ziceţi dumneavoastră: cine-a mai văzut blondă care gândeşte şi se dezbracă?

Dacă vreţi să vedeţi cum a fost pe la alţii (mare nebunie, mare), consultaţi youtube-ul aici. Dacă vreţi să vedeţi invitaţia, e aici. Şi dacă vreţi să vă vedeţi prietenii semi-dezbrăcaţi, duceţi-i acolo! Spor la îmbrăcat!

Cu capul tocmai scos din ligheanul cu apă încălzită pe aragaz (că e singura urmă de civilizaţie care mai funcţionează la ora asta; curentul electric cred că e deja un lux!), mărturisesc că aşa o dorinţă arzătoare de a emigra ca-n seara asta n-am mai avut de printr-a şasea. Pe vremea aia făceam planuri bolnăvicioase prin actele şi viitorul părinţilor mei, doar-doar să mă văd hăt-plecată, cu ei după mine. Şi încă sunt de părere că cea mai fericită variantă a mea de plecat cât vezi cu ochii i-ar include şi pe ei în peisaj.

Revenind. N-am apă caldă. Episodul de acum 2 ani se repetă. Un vecin supărat că a fost inundat închide apa la tot palierul. Fiindcă ăla de l-a inundat nu răspunde la uşă; o fi beat, o fi mort (de frică?), o fi nesimţit, nu ştiu şi nu mă ‘mestec. Înţeleg necazul omului, dar nu e ca şi când unul de pe strada ta fură şi intră tot cartierul la-nchisoare! Aşa cum tre’ să suferim noi, că netrebnicii au jacuzzi şi nu-l ştiu folosi (sau , cel puţin, asta-i presupunerea).După 5 zile fără apă caldă, sunt singura care se sesizează. După 5 zile în care m-am splat pe la neamuri şi pe la prieteni, am rămas în pană de inspiraţie oare pe cine aş mai putea deranja. Şi mare le-a fost, din nou, vecinilor mei mirarea la aflarea veştii că eu sunt un om care se spală zilnic, iar pe dinţi chiar de 2 ori! Mirarea mea e cum de, dintr-o scară întreagă, doar una mică şi blondă face scandal.

Oameni, pe mine situaţia mă depăşeşte. Cert e că după o zi de căcat ca cea de ieri, tot ce îmi doream era să ajung acasă, să-mi fac o baie din aia cu spumă. Deja şi vedeam lumânărelele pe marginea căzii… În final însă, spumele le-am făcut eu, apa am încălzit-o pe aragaz şi capul mi l-am băgat în lighean. Cu toate că, sincer, mai bine mi-aş băga picioarele în ţara asta!

Aş da o lege: dreptul omului la apă caldă. Între timp, alt vecin a stricat centrala, că a meşterit ceva pe la calorifer. Asta aşa cumva, în ciuda mea, că doar ar fi fost un lux să-mi bag capul în chiuveta de la bucătărie. Aia ar fi fost apă curentă şi ar fi scos ligheanul din ecuaţie! Noroc că deţin aşa ceva, fiindcă, înainte să-l cumpăr, m-am întrebat oare la ce mi-ar trebui… Evident, într-o ţară normală.

Cineva îmi povestea azi că are un prieten, medic român, care lucrează în străinătate. Că omul i-a zis că aşa ca bani, ca profit ce-i rămâne lui, nu face mult mai mult decât în România. (Dincolo RATBurile lor costă ceva mai mult. Poate şi chiriile.) Dar omul zicea că adevăratul profit se vede când iese pe stradă. Când se uită în jur. Când, sunt sigură, nu-şi face duş în lighean, cu apă încălzită pe aragaz.

Am o singură întrebare: DE CE?!?

Şi ca să nu ziceţi că mă iau de şoferii de Dacii, iată: la unii se poate. Păcat că nu la toţi. Menţionez că e genul de stradă care e mereu plină de maşini parcate. Nu e ca şi când seara începe să bată vântul printre ele şi copiii ies pe uliţă.

Aprecierea faţă de brand. Luaţi şi vă minunaţi.

(Felicitări brandului că profită de snobismul românului. Şi mă întreb eu: oare cu câtă valoare să învesteşti un blug, o curea sau un portmoneu, ca să ţi-l iei în rate?! Mă scuzaţi, dar eu nu pricep. Luxul ştiam că este pentru cine şi-l permite. Iar eu asociez noţiunea de “rată” cu o casă, un teren sau maxim un televizor. Dar niciodată cu o curea… )

Prin aceasta declar că există lucruri pe care nici nu vreau să ajung a le înţelege vreodată. Mulţumesc pentru atenţie.

p.s. Pentru cei interesaţi: poza e făcută în Plaza Mall. Sper ca această informaţie să nu vă folosească la nimic.

Lăsaţi copiii să fluiere. Din fluierice. În restaurant. Sau oriunde îi loveşte pe ei nevoia de a fluiera. Atâta vreme cât pruncul are o ocupaţie (indiferent câţi decibeli implică ea), părinţii zac liniştiţi într-o nesimţire cruntă. Cruntă pentru toţi ceilalţi nevinovaţi din jur.

Nu ştiu cum se face, dar mie copiii altora nu-mi plac deloc. Şi nu ştiu cum se face că am un lipici groaznic la ei. Nu în sensul că m-ar iubi ei pe mine (copiii simt incredibil de bine când e rost de reciprocitate, iar la mine prea rar e cazul ăsta), ci în sensul că parcă mereu sunt în preajma mea. Adică, unde mă duc dau de ei. Cunoştinţele mele cu prunci o iau personal, când eu nu mă minunez de sau scălâmbăi la odrasla minunantă.

În seara asta, încercam să povestesc în tihnă cu o bună prietenă, la un restaurant cu pretenţii de cartier. Nu dăm nume, că nu-i aşa mare importanţa. La masă lângă noi, o pruncă neliniştită. Fugitoare printre mese, dar inofensivă la prima vedere. Agitată din fire. Tratată cu indiferenţă maximă de toţi din cele -să fi fost- 20 de persoane înşirate la masa aparţinătoare. Indiferenţă ce a continuat să se manifeste chiar şi atunci când prunca a apucat la nişte chei, care aveau -ce credeţi- ca breloc? O fluierice.

Cred că am mai trâmbiţat pe undeva că dacă mi-aş deschide un restaurant vreodată, m-aş lansa pe piaţă cu un nou concept: acela de interzis minorilor sub 7 ani de-acasă.  Credeţi că aş da faliment?

Tocmai am terminat de vizionat un astfel de film. Care e greşit de la început până la sfârşit, dar mai ales la sfârşit. Fiindcă o crimă e greşită indiferent de contextul în care o bagi. Indiferent!!! Nu se poate să prezentăm cazuri (imrpesionante, nu zic nu) în care publicul rezonează cu personajul principal, un erou profund nedreptăţit la un moment dat şi adânc zdruncinat înlăuntrul său. Aşa cum a fost în Law abiding citizen. Săracul ăla, cum îl cheamă… Nici vorbă de săracul. Era un criminal nenorocit. Că i-a fost omorâtă familia de faţă cu el şi justiţia nu i-a făcut dreptate ştiu. Dar fiecare criminal porneşte de undeva. Fiecare are un moment t-0, în care i se declanşează instinctele astea. Pe unii îi bate mă-sa şi ta-so acasă, pe alţii nevasta prea mult la cap, altora nu le place cum te uiţi la ei…mai ştii? Irelevant, părerea mea.

Altă cretinitate de film: Mr Brooks. Unde criminalul pleacă nepedepsit. Că era el deştept rău. Nu mă înţelegeţi greşit, ambele filme mi-au plăcut într-un fel, ca poveste. Însă mesajele pe care le transmit sunt fundamental greşite. Un film nu ar avea voie nici o clipă să trezească empatie faţă de un criminal. Genul ăsta de mesaje sunt periculoase. Cred că publicul e însetat de senzaţii noi (iar înţelegerea pentru crimă poate fi una dintre ele), dar haideţi să nu furnizăm “scuze” pentru asasinate. E ca şi cum am merge pe stradă şi am crede că toate tipele cu fuste scurte merită să fie violate. Că săracul ăla- violatorul- dacă i se scoală nişte idei la văzul minunăţiei, ce să facă?! Mă-nţelegeţi.

Iar filmul de la care am pornit e Salt. Angelina e minunată, ştiinţifico-fantastică, dar minunată. Însă empatia aia de la final m-a enervat. Nu aşa mult ca celelalte, pesemne m-am obişnuit şi eu… Pentru a omorî un om nu există scuză. Şi, vă rog, nu lăsaţi nici un film să vă facă să simţiţi altceva.

p.s. Cred că e singurul gen de film, pe care l-aş interzice copiilor mei. E prea greşit. Sunt foarte revoltată.

Postul acesta îl coc de ceva vreme, dar cred că mai lipsea picătura aia.. Ei, astăzi a plouat la mine în pahar. (Chiar dacă fără legătură cu online-ul, mă simt pregătită …)

E vorba de publicitate. Şi de banii care se învârt aici. Mult mai mulţi decât ne imaginăm noi, toţi laolaltă. Şi toate imaginaţiile la un loc. Mai e vorba de PR. Între cele două se ştie diferenţa, dar între care se face diferenţa din ce în ce mai rar. Motivul? Se poate şi aşa!
Doar că în online, jocurile încă nu sunt chiar făcute, aşa că propun să nu mai creăm precedente. Şi să nu dăm voie mecanismelor din offline să se cloneze şi la noi. Tocmai fiindcă noi nu lucrăm la şefi, pe salarii fixe. Să mă explic. Zilele trecute primeam o invitaţie (pe care precis aţi primit-o şi voi) să particip la un proiect de “promovare a blogosferei feminine” pe un magazin online (nu dau nume şi link, că oricum e mare onoarea). Foarte frumos şi PR-istic, să zic. Oamenii au un proiect, ei încearcă. Mi se propunea să particip la nu-ştiu-ce şedinţă foto, unde să mă machieze şi să mă coafeze, apoi să mă fotografieze. Nu era specificată nici un fel de obligaţie pentru blogul meu. Dar ştie toată lumea că experienţa în sine se transformă într-un soi de şantaj emoţional, te simţi bine acolo cu oamenii ăia, după care vii singur acasă şi convins să scrii pe blog. Buuun, însă ce mi-a atras atenţia a fost că la un moment dat, între două paranteze scria că fiecare etapă era opţională, gratuită şi realizată pentru mine. Pardon, mă scuzaţi: Gratuită?!  (Cu toate că am mai primit invitaţii, unde ar fi trebuit să-mi plătesc. Deci nici nu ştiu la ce mă mai mir.)
Recent, primesc o altă propunere de a primi un produs în testare. Dacă la episodul deja menţionat m-am simţit ca la “faceţi poză cu maimuţa” (şi maimuţa flămândă, mă-nţelegeţi…), aici deja mă simt luată de toantă. Ştiu că astea sunt strategii de PR, că funcţionează perfect şi de aceea încă se practică. Dar haideţi să vă spun un lucru: În online, piaţa încă nu e educată. Haideţi să educăm noi potenţialii clienţi după bunul nostru plac şi nu ei pe noi, după propriile interesuri. (ştiţi câte produse se “testează” în presa scrisă? Vă povestesc eu…) Fiindcă, într-un final, un interes tot va trebui să domine. Şi atunci, de ce să nu fie al nostru?
Să nu îi lăsăm să nu dea nici doi bani pe online, că aşa vom române. De nici doi bani. Ştiţi cât costă un “eveniment de prezentare”? Unde să aduci lumea să îi spui o poveste? Păi costă: locul, catering-ul, sonorizarea, plus cadoul de “testat”. Credeţi-mă, cu banii ăştia se poate face o frumoasă campanie pe bloguri, iar în final îţi poţi cumpăra ce vrei tu, nu ce vor alţii. Iar curieri s-au inventat şi pe la noi, cât să-ţi trimită ce ai de testat!
După părerea mea publicitatea pe bloguri este cea mai rentabilă formă de promovare de la ora actuală. Are cel mai bun raport calitate/preţ. Fiindcă ajungi ţintit acolo unde vrei să ajungi, pe retina cui te interesează. Şi fiindcă ÎNCĂ e foarte foarte ieftin. Probabil şi un anunţ în Monitorul din Vârful Dealului (dacă există aşa ceva, mă scuzaţi, nu e nimic personal) e mai scump decât un articol pe blogul meu. Că o comparaţie cu TVul nu îşi are rostul.

Aşadar, în rezumat: noi formăm piaţa. Haideţi să nu scriem advertoriale pe 10 lei şi nici să nu ne vindem timpul pe promisiuni frumoase. Pe blogurile noastre suntem libere să scriem ce vrem! Dar să nu ne mulţumim cu garoafe, când am putea primi orhidee!

p.s. Pentru cine nu ştie: lucrez în presa scrisă. Deci puteţi avea încredere că ştiu ce vorbesc.

Încă mă mai întreb dacă e reală treaba asta cu toată criza sau e o invenţie mediatică. Glumesc, evident.

Cu toate că, judecând după atitudinea celor de la Nippur Pharm din Sibiu, lucrurile stau cu totul altfel. Spuneţi că sunt rea să scriu despre asta pe blog, îmi asum. Sunt rea, domne, că m-a enervat atitudinea acestui lanţ de două farmacii din buricul Sibiului.

Să vedeţi. Ăştia există la noi în oraş dintotdeauna parcă. Tot de atunci există şi renumele lor de “scumpi şi de acri”. Adică, probabil a fost printre primele locuri de aici unde găseai un parfum de lux, “franţuzesc”, cosmetice de marcă etc. De asemenea, era printre puţinele locuri din Sibiu, unde vânzătoarele erau nişte acrituri, nişte înţepate, pe stilul vânzătoarelor de Bucureşti, care au acea atitudine de zici că măcar jumătate din mall e al lor. Atitudinea aia cu care se uită la tine într-o doară, indiferenţa aia dacă le cumperi sau nu marfa, la înălţimea căreia oricum nu te poţi ridica. Tu, ţăranul cu chef de cumpărături. ( Sunt curioasă contravaloarea a câţi mililitri din parfumurile pe care cu atâtea greaţă ţi le arată câştigă ele lunar!)

Ăştia în minunatele lor  farmacii vând mai multe chestii, eu aveam nevoie de un cadou. Aşa că am întrebat dacă există posibilitatea de a schimba obiectul cumpărat în 24 de ore. Cu ceva tot de la ei, doar alt model. Că voiam să fie surpriză şi urăsc cadourile de genul “alege-ţi ce-ţi place”. Dai dovadă de o altă implicare dacă îţi zdrobeşti creierii să te gândeşti ce i-ar plăcea celuilalt, dacă te cerţi cu vânzătorul, vedeţi, din astea…

Ăştia, cică: nu, nu se poate. Un acru de vânzător comunist, pe care-l ştiu de mică, un nenea cu mustăcioară şi ochelari mici pe nas, dar cu aere de savant. N-am nimic cu el personal.  Bun, ne ducem la următoarea farmacie (mama deja bombănea  “ţi-am spus eu”, dar eu mă încăpăţânam cu optimismul. Garantez că aşa ceva nu mi s-ar fi întâmplat în Bucureşti?! În fine…) La următorul Nippur Pharm, de peste drum de Împăratul Romanilor, dăm de o tanti cu atâta putere de răspundere cât o femeie de serviciu, care schimbă sulul de hârtie igienică: vai, da, vă înţeleg, dar patroana nu e aici şi eu nu pot să iau AŞA o hotărâre… şi pe ea nu am cum s-o deranjez.

După care, vrând să ne arate totuşi nişte modele, răstoarnă jumătate din cutie pe jos…

Atâta  mi-a venit o silă, că nici nu vă puteţi imagina. Noroc că nu mi-a plăcut nimic de la înţepaţii ăştia, că mai rău m-aş fi enervat. Tanti respectivă n-avea nici o vină, sunt conştientă. I-am mulţumit şi am plecat. Ne-a răspuns politicos: N-aveţi pentru ce! Chiar că n-aveam pentru ce…

Aşa că ne-am dus la un magazin din mall, lanţ mare în domeniul repsectiv, unde am găsit un tip foarte prietenos şi deloc agresiv. Ne-a ajutat să găsim ceva foarte frumos, sper acum să se şi potrivească.

Concluzia zilei: Nu ştiu câţi bani îi costă atitudinea asta pe cei de la Nippur Pharm din Sibiu, dar ştiu sigur că azi i-a costat o mie şi ceva de lei. Care au ajuns în buzunarul concurenţei. Şi mai ştiu ceva: un client mulţumit îţi poate aduce încă 3 clienţi, dar unul nemulţumit îţi alungă alţi 10! Iar blogul are puterea de a înmulţi nişte numere. Dar să nu facem socoteli…

Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar se pare Nippur Pharm recidivează.

După ultimul meu post, încă nu-mi revin. Şi astăzi au mai intrat comentarii. Pe mess, lumea a simţit nevoia să mă informeze de plecarea ei. Pe facebook, tot aşa. Parcă toată România se mută din România.

Cineva mi-a povestit că are o cunoştinţă, care meditează medici care vor să plece în Suedia. Îi învaţă limba. Are grupuri de 40-50 o dată.

Aşa că, mai lăsaţi-mă un pic. Revin după publicitate.