ŞI BLONDELE GÂNDESC

Sau mai are loc într-un antreprenor şi un artist?

Şi care e mai bine să fii în majoritatea timpului. Atunci când ai de-ales, bineînţeles!

Nu că aş şti cum e să fii doi în unu, artist şi antreprenor deodată. Nici separat nu sunt chiar sigură, deşi, dacă legat de partea mea artistică mai am dubii, în ceea ce o priveşte pe cea de antreprenor sunt sigură: nu prea există.

Fiindcă antreprenorul din mine nu are loc de artistul care se zbate. Ăsta e zbuciumat, domnule, nu doarme noaptea, visează cu ochii deschişi şi e uitucul şef, din tot neamul. Când antreprenorul vrea să rezolve o treabă, artistului îi vine o idee, când ăla vrea să răspundă unui mail, ăstalalt îşi aminteşte de o melodie, când unul simte că arde, celălalt scrie o poezie despre foc. Şi tot aşa… Nu ştiu ce să mă mai fac.

Evident că am o listă cu ce ar trebui să fac! La liste mă pricep… De două zile, dimineaţa pun telefonul să mă cânte pentru aceeaşi porcărie importantă. Doar că seara pare mai mult porcărie decât importantă.

Nunu, antreprenoriatul nu ar trebui să aibă voie să se joace cu artişti, că uite, învaţă numai prostii de la ei.

foto

Întotdeauna când mă întorc într-un loc, fac inventarul celei care-a plecat atunci demult. Şi fără să vreau, compar cu stocul din prezent. Ca să număr profitul şi să analizez ce am pierdut. Fiindcă să tot acumulezi nu există, întrebaţi-i chiar şi pe cei mai bogaţi.

Barcelona mi-a făcut dor de ai mei.

Imediat apoi, mi-a făcut bine la moral. Şi nu mă refer doar la cafeaua băută într-o piaţă gotică, scăldată în soare şi muzică. Nu mă refer nici la cumpărăturile făcute. Mă refer la însăşi faptul de a fi acolo, cu nişte oameni care mi-au amintit, fără să ştie, nişte lucruri despre mine.

Postul ăsta trebuia să fie despre Barcelona. Read the rest…

Cum am intrat în Bucureşti de pe A1, cum m-am relaxat în trafic. Să mă explic: de atâţia bezmetici, zăpăciţi şi leneşi (cu semnalizarea) am dat prin Sibiu şi pe drum, încât am realizat că traficul bucureştean mă face să mă simt într-o siguranţă ciudată. Am mare încredere în reflexele şoferilor bucureşteni, taximetriştii mi se pare nişte genii ale fentatului roşului la semafor. Nişte genii nesimţite, abuzatoare de claxon şi tutun, dar nimeni nu-i perfect.

Şi ce văd? Read the rest…

UPDATE: A VENIT APA!!! Deja încep să miros mai bine… sau na, mai puţin rău (Deznodământul: vecinii inundaţi au pândit vinovatul dimineaţă devreme, l-au prins şi nu l-au mai lăsat să închidă uşa până nu au reparat. Era de la ceva ţeavă fisurată la jacuzzi. Acum, suntem toţi veseli şi liniştiţi. Unii dintre noi şi curaţi.)

Bine aţi venit în viaţa mea. Ştiţi, eu sunt mai curăţică de fel, aşa m-a învăţat mama. Noi la Sibiu ne spălăm de 2 ori pe zi pe dinţi şi prin alte locuri esenţiale. E simplu: dimineaţa şi seara. Care-i obiceiul pe la capitală, nu-s curioasă, sincer vă zic. Dar eu nu vreau să-mi pervertiţi cei 7 ani de-acasă.

Scriu acest post ca reformulare a ceea ce trâmbiţam acum câteva zile despre dreptul omului la apă caldă. Între timp, militez pentru dreptul omului la APĂ, fiindcă am văzut că se poate şi mai rău. Să vă ţin la curent cu evenimentele din bloc. OTV relatează: Vecinul cu monopol asupra cheii din beci, de unde se inchide/deschide apa e victima principală. Omul stă cu apa pe pereţi, nu la robinet, cum ar trebui să fie în orice ţară civilizată. Fiindcă cel de deasupra l-a inundat şi nu vrea să repare. De fapt, l-a inundat de 3 ani încoace în mod constant, cam o dată pe lună se închide apa. Probabil pe inculpat aşa l-a-nvăţat mă-sa să se spele. Da’ cică are jacuzzi, că ăla dă pe-afară. Iar el -de prostie.

Problema e că omul cu jacuzzi nu răspunde. Nici la sonerie, nici la telefon, nici la nimic. După un scandal monstru făcut aseară, azi am fost din nou vedetă. Mică şi blondă cum mă vedeţi, băteam de mama-focului în uşă, de i-am luat tot luciul. Cu toată scara după mine. Am sunat la Poliţie: nu e de competenţa lor. Să vorbesc cu administraţia. Administraţia nu înţelege ce vorbeşti cu ea. E pe altă coloană, la ea se trage apa la budă, deci mă-nţelegi. Sun la OPC. Scriu la OPC. Primesc răspuns: să vorbesc cu administraţia. Sun la 112 să le spun că vecinul e mort în jacuzzi, îmi face legătura cu pompierii. Care ce credeţi că mă întreabă: dacă am certitudinea că e cineva în casă! Le-am zis că nu pot vedea prin pereţi; că, de-aş fi fost superman, nu mai chemam pompierii. Rezolvam singură treaba. (Aruncam de la etaj vreo câteva bucăţi. Nu de pereţi, ci de vecini.)  Apoi m-au întrebat dacă-mi asum răspunderea să spargă uşa şi dacă semnez pentru asta. Semnez, domne. Îmi doresc atât de mult să mă pot c*c* mâine dimineaţă, că semnez orice! / A, nu-i bine, trebuie să semneze administratorul. / Administratorul? Era lângă mine. Vezi-ţi, fetiţo, de treabă. Nu semnez nimic. Iar pompierul de colo: Şi ce sunaţi la noi, doamnă, noi suntem Institutul pentru Situaţii de Urgenţă. – Păi AM O SITUAŢIE DE URGENŢĂ!!!! Dar deh, se pare că totu-i relativ pe lume… Asta până te arde, te mănâncă sau te trece… pe tine, te. Atunci chiar e o urgenţă. Ceea ce le doresc tuturor: pompierilor, poliţiei şi, mai ales, vecinilor din jacuzzi. Cu toate că se pare că ei n-au urgenţe din astea, din moment ce nici la ei nu vine apa şi nu par deloc deranjaţi de acest fapt.

p.s. Sincer, ce mai pot face?! nu-mi ziceţi să mă mut… Eventual mă apuc de scris o saga. Poate una colectivă?

Pe vremea mea, romgleza care bântuie copilăriile actualelor odrasle educate pe net era o pocitură între germană şi română. Pocitură care îi determina instantaneu piloerecţie profei mele de germană. “Dreihunderttrisprăzece” (care înseamnă 313 zis jumi-juma) era simbolul tuturor nenorocirilor lingvistice la care erau supuse săracele limbi -româna şi germana- alături de biata mea profă.

Apoi îmi amintesc de Pitic, proful de info dintr-a noua, unul dintre prea rarii profesori adevăraţi care au populat tabloul şcolii noastre târzie. Omul ne învăţa tainele programării în C++. Prima lecţie a fost aşa: Niciodată să nu zicem [ce plas plas] sau [si plus plus]. Că e penibil. Motivele cred că erau comune cu filozofia din spatele lui dreihunderttrisprăzece. Şi am înţeles. Ori română ori engleză. Ori tanda ori manda. După care am cam pierdut firul… despre informatică vorbim.

Zilele astea, am tot auzit…

Cică se deschide şi la noi. Nu despre asta-i vorba. Dar totuşi, cum vom spune? Haş-end-em?!

p.s. Eu zic [ha und em]. Profa de germană ar fi mândră.

Împletind frumos două lepşe, una despre trecut (de la Daniela) şi alta despre viitor (de la ştrumfiţa), nu vreau să intru în pâinea lui 2011 cu datorii lepşeşti pe la prieteni.

5 din 2010 / într-o ordine departe de “cronologică” sau “importanţă”. Într-o ordine involuntară:

• Un curs care mi-a deschis ochii şi câteva drumuri. Un curs pe care nici în ziua de astăzi nu l-am absolvit şi pe care nu-mi doresc să îl termin vreodată. Fiindcă sunt prea frumoase lucrurile cu care m-a îmbogăţit. Cele pe care mi le-a descoperit.
• Angajarea la ELLE, care m-a schimbat pe mine ca femeie. Într-atât încât nu îmi mai e greu să mă dau cu cremă seara, pe faţă.
• Nunta de argint a părinţilor mei. Ca o confirmare că poveştile frumoase şi iubirile adevărate sunt mai aproape decât arată la televizor… Şi primul meu cadou adevărat pentru ei. Să tot faci copii ca mine! :p
• A început tata să-mi citească blogul. Şi să se uite la mine nu numai cu iubire, ci şi cu admiraţie. Păcat că a fost nevoie să privească prin ochii altora ca să mă vadă aşa. Dar ce noroc că s-a întâmplat totuşi.
• Vacanţa de iarnă.

5 pentru 2011:

• să termin facultatea
• să scriu cu diacritice pe twitter şi facebook
• să mă culc mai repede seara
• să -mi caut rostul şi să găsesc Provocarea
• şi … el

În ceea ce priveşte bloguşorul meu drag, poate n-ar strica o temă proaspătă şi o minte mai sclipitoare. Dacă tema se rezolvă din bunăvoinţa unor prieteni, treaba cu mintea e mai complicată. Până una alta, să ne bucurăm de ce avem.

La mulţi ani!

Mie nici cartea nu mi-a plăcut, am rezistat abia la prima treime (şi nu spun pe ce durată de timp, că mi-e ruşine în public). Oricum, trecea suficient între reprizele de citit, încât să uit motivele pentru care semnul de carte îmi rămăsese blocat între coperţile preaminunatei. Cum nu mi-a plăcut nici cartea, vă daţi seama cum mi s-apărut filmul. Ştiţi că se spune că de obicei cartea e incomparabil mai bună decât filmul. Deci, m-aţi înţeles. Am fost la AFI Cotroceni la secţiunea VIP şi mulţumesc Sanei pentru invitaţie. A fost grozav că le-am văzut pe fete (mi-ar fi plăcut să fie şi Corina pe acolo, dar na, poate data viitoare). În rest, am îngheţat de frig, tot filmul am stat învelită în cojoc. Iar din când în când mai băga o rafală şi-un alizeu.

Iar filmul, cartea şi povestea pe mine mă depăşesc. Nu le înţeleg şi punct. Sau ba da, înţeleg marketingul. Dar acolo mă opresc cu înţelegerea. Nu ştiu ce a văzut o lume întreagă la poveste. Sau poate traducerea a fost de hahat. Sau poate sunt eu blondă. Dar nici măcar replici isteţe n-am găsit mai mult de vreo 3… Trei?! Câtă generozitate! Mi-a plăcut când a zis la un moment dat că uneori ai nevoie de ruine ca să te apuci de construit. Chiar şi fericiri. Totuşi, şi asta e banal, căci e legea contrastului. Conceptul de bine nu poate exista fără cel de rău.

Apoi actorii. Julia Roberts mi s-a părut trist de îmbătrânită, nu mi-a plăcut. Adică, a fost prea realist filmul din punctul ăsta de vedere, puţin photoshop nu m-ar fi deranjat. Nu vreau să consider Pretty Woman un film al copilăriei mele. Îmi ajunge că deja piesele pe care dansam la petrecerile dintr-a şaptea sunt considerate oldies.

Iar Javier-Făt-Frumos ăsta e îngrozitor de urât. Blondelor nu le place. Ar fi mers unul mai Kevin Costner aşa… Ce să zic, mergeţi la film. Pe noi ne-au servit cu un desert grozav!!!

Vi se întâmplă vreodată să vă ascultaţi spunând lucruri oamenilor, fără a vă recunoaşte printre cuvinte?

Viaţa se compune din întâlniri. Viaţa mea din ultima vreme mi-a dovedit-o. Întâlniri. Iar eu am supravieţuit fericită într-un Bucureşti prăfuit luând mereu ce e mai bun din fiecare om. Fiindcă admirând, îţi faci în primul rând ţie o bucurie. Şi, uneori, să admiri ceva la o persoană poate fi în sine o provocare. Însă de gustul victoriei se bucură întotdeauna doi! Ştiu cum m-am bucurat eu, când alţii mi-au arătat că am muşchi dezvoltaţi, pe care nici nu îi bănuiam că există. Şi mai ştiu cum m-am bucurat când mi-am descoperit prieteni. Acestea sunt victorii.

Dar astăzi nu mi s-a mai întâmplat. Mi-am scos colţii atât de ascuţiţi, încât şi eu m-am înţepat în ei. Provocarea de a găsi ceva de admirat la celălalt mi-a adus azi o mare înfrângere. O fi semn că se duce inocenţa? O fi semn că învăţ să răspund la răutăţi? Mă întreb unde a fost astăzi copila, care deunăzi credea că doar i se pare, atunci când cineva se uita urât la ea.

Şi ştiţi, culmea e că azi eu am fost cea care a pierdut ceva. Obiectul declanşator e mult prea neînsemnat ca să fie consemnat. Dar e un paradox cum tocmai de obiecte din astea mici, dar MICI, domne , te împiedici şi tot tu ajungi să te răneşti. Fiindcă eu vreo două ceasuri n-am mai prea fost bună de nimic.

Trebuia să vă spun. Şi să-mi cer iertare. De la mine, că obiectele nu înţeleg.

Nişte copii de la mine de-acasă (www.razvanpop.ro/blog/ şi http://cemerita.ro/) au demarat această campanie de căutare a celor mai mari 10 sibieni pe bloguri. Intenţiile lor se îndreaptă însă şi spre mediile mai convenţionale de promovare a campaniei (sibienii nu prea stau pe net, între noi fie vorba, nu comparativ cu Bucureştiul, Clujul… nici măcar în statisticile mele, care m-am născut şi-am crescut în Sibiu, deci…).

Ideea e că pentru a fi partener în campanie trebuie publicate 20 de articole despre consăteni din ăştia grozavi de ai mei. V-ar interesa aşa ceva pe blogul ăsta? Mie mi se pare foarte drăguţ, dar nu îmi dau seama dacă sunt obiectivă. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu aşa, atunci când sunt direct implicată. Şi când vine vorba de Sibiu, o iau personal.

Sau mai bine, cine vrea detalii să meargă pe blogurile recomandate. Ne vedem pe-acolo!

Că engleza o învaţă şi singuri.

Tocmai am păţit ruşinea ruşinilor. Pe principiul “râde ciob de oală spartă”. Ştiţi, eu, aia care mă băteam cu pumnu’n piept şi arătam pe alţii cu degetul. Eu, aia care mă intoxicam de englogismele chinuite în pseudofraze, în care nici acordul de număr, nici ăla de gen nu mai conta. Eu, aia care 3 zile la rând am rămas blocată în adidaşi şi n-am pus strop de fond de ten pe obrazu-mi fin, doar ca să nu fiu “ca toată lumea”. Ştiam că nu în papuci îţi stă acel ceva, dar a fost un soi de răzvrătire mută, un gest-simbol, care mă satisfăcea într-un fel ciudat, fiindcă doar eu ştiam. Eram nemachiată şi fără tocuri, dar totuşi cea mai invidiată. Nu că mi-aş fi dorit asta. Şi nici măcar nu mi-a plăcut.

Dar să revenim la oile noastre şi la logica împărtăşită, că printre rândurile de mai sus s-a strecurat cenzura. Dar cum ideile româneşti sunt obişnuite să treacă de ea…am încrederea că aţi cules câte ceva din cele (ne)scrise.

Vorbeam la telefon cu mama de nişte “mailuri” şi “reply”-uri şi “trip”-uri şi alte  lucruri din astea importante, despre care am învăţat să vorbesc de când m-am trezit la capitală. De parcă aş fi încercat s-o impresionez pe cea care m-a învăţat să zic prima dată “ma-ma”. Cred că în subconştientul meu ştiu că o voi impresiona doar atunci când nu mă va înţelege, fiindcă voi vorbi prea ştiinţific sau prea “corporate” sau prea “business” sau prea trendy sau prea flendy. Da’ mama înţelege chiar dacă ea nu vorbeşte engleza. Nu i-am zis toate cele dintre ghilimele, dar i-am zis de un mail “forwardat”. Adică, trimis mai departe. – mi-a zis mama. Acum nu mai putem decât să forwardăm, de parcă să trimiţi mai departe ar cere un click în plus şi-o genuflexiune. (Unde click poate fi considerat de provenienţă onomatopeică, ceea ce îi conferă valoare  universală. Oricum, la forwardat era păcatul.)

Şi mi-a spus mama: să nu te faci ca ei.  - Ca cine?

Noroc că mi-a amintit. De asta e important să vorbeşti cu părinţii. Fiindcă îţi reamintesc de cine eşti cu adevărat. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, foruardat. Dar aduce a retardat. Aşa-i?