ŞI BLONDELE GÂNDESC

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

• când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
• ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
• toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
• Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
• Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
• Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Uitaţi, zilele astea se împlineşte primul meu an de Bucureşti.

A fost un an mai surprinzător decât mi-aş fi închipuit vreodată. În cele mai întunecate coşmaruri şi în cele mai frumoase vise. Dar dualitate e numele meu şi o simt în fiecare zi. Eu sunt un suflet care a crescut pe drumuri. Cum zice mama, atâta vreme cât a avut ea grijă de mine, nici mucii nu mi-au curs. Acum, sunt zile când n-am vreme nici să mănânc. Noroc că grija ei încă mă urmăreşte. Pe fiecare drum pe care o apuc. Adesea am impresia că părinţii îmi sunt trambulina pregătită în orice moment. Iar calitatea cea mai mare este că propulsează saltul, chiar şi când nu înţelege traiectoria. Că destinaţia nu o cunoaşte nimeni. (Sau, dacă aţi auzit ceva, daţi-mi şi mie un mail. Numa’ nu ziceţi cum se termină..)

Bucureştiul e oraşul în care, când nu mai ai nimic, îţi rămân atâtea lucruri de făcut! E singurul loc care are proprietatea de a mă scoate din rahat, doar dacă m-am scos din casă. După cum spuneam, e oraşul unde se întâmplă lucruri, numa’ dacă ieşi pe stradă! Bucureştiul e ceea ce îţi rămâne când ai impresia că ai pierdut tot. Doamne fereşte ca impresia asta să chiar fie adevărată. Dar câte păcate nu ne-am făcut cu astfel de gânduri?

Bucureştiul nu e locul unde să îţi creşti copiii. Dar e cuibul unde să creşti tu, mai întâi. Te învaţă de bune şi de rele, e atât de mare, încât poţi culege fix ce-ţi place şi-ţi cade bine la stomac. Te iartă dacă întârzii şi nu te judecă după cum eşti îmbrăcat. Bucureştiul a ieşit de sub mirajul piţipoancei şi e impresionat de un zâmbet nemachiat. Şi până nu încercaţi, nu mă contraziceţi! E locul unde oamenii au venit către mine fără să-i chem. Şi mulţi dintre ei au rămas. Iar asta e bogăţia pe care am strâns-o tot anul ăsta.

Locul naşterii, accentul nefabricat şi numărul de pe plăcuţa maşinii sunt o carte de vizită extraordinară. Sunt un atuu într-un Bucureşti în care ne adaptăm cu greu. Că tot asta aud. Şi că oamenii sunt răi. (N-am văzut, dar umblă vorba… ) Hai să ‘începem’ o comunitate a provincialilor din nord-vest, în care să vorbim pe limba noastră. Şi vă promit eu că nu e nici oraşul ăsta aşa de negru!

Am înfiinţat un group ( deocamdată sunt doar eu, dar la ultima verificare o singură persoană nu forma o mulţime) : Clubul ardelenilor în Bucureşti. Comunitatea ardelenilor, bănăţenilor etc se strânge pe net, pentru început. Şi mai vedem noi…

Cu drag de voi şi de Bucureştiul lor,

Cum ar fi un boutique în inima oraşului, cu lucruşoare “şice” şi de calitate, fără preţuri umflate cu zerouri? Păi o idee bună, fără doar şi poate.

Să vă zic atunci: s-a deschis Glow, un outlet cochet, în curtea de lângă Steilmann, din Piaţa Mare. E al unei prietene bune, deci am încredere că arată exact cum şi-l dorea. Din păcate, nu am fost să-l văd, dar abia aştept următorul drum acasă. Cred că un magazin de hăinuţe e visul oricărei tipe, la un moment dat.

Deci totul e sub etichetă de outlet, iar brandurile   consacrate. Ei îi doresc idei bune şi spor în tot ceea ce priveşte acest început. E probabil afacerea aia de suflet, de care vorbeam noi la nenumăratele cafele, când visam cu ochii deschişi la viitoruri şi doamne şi bucurii. Afacerea aia pe care ţi-o doreşti să-ţi umple viaţa şi să-ţi calmeze nervii, când job-ul de bază îi întinde dincolo de limite legale. Ştim noi ce ştim…

Să fie într-un ceas bun!

…dacă sunt prea albi!
Nu vi se pare că unii îşi albesc în asemenea hal dinţii, că îţi vine să-ţi pui ochelarii de soare când deschid gura?

Un exemplu mult ridiculizat a fost Cream, care şi-a renovat dantura cu un strat prea puternic de peroxid. Sau cine ştie ce-o fi făcut fata, schimbarea e evidentă, îmbunătăţirea nu neapărat. De curând am văzut-o pe Oana Cuzino şi mi s-a făcut brusc dor de ochelarii de soare. În general, îmi place de ea. E constantă, la locul ei, plus că arată fenomenal.

Dar cine stabileşte ce e frumos?

În estetica dentară, frumosul e definit în funcţie de zonă, el fiind diferit în SUA şi Europa. Nu e nu-ştiu-ce complicăciune ştiinţifică, e foarte simplu: la ei frumos e cât mai alb, la noi frumos e cât mai natural. Sau un natural îmbunătăţit. Zâmbetul acela a la Hollywood poate fi încadrat la eşec de către un estetician european. E drept, gusturile diferă, iar noi ne pricepem de minune să culegem ce-i mai prost de la americani.Fiindcă, în cazul ăsta mi se pare urât. E prea alb. Mă dor ochii.

Jos masca

Plus, e evident faptul că albul nu ţi se datorează, nu reflectă atenţia pe care o acorzi danturii tale în fiecare zi, de atâţia ani. Mesajul transmis e altul: mi-am schimbat obiceiurile alimentare, m-am dat pe var! Eah, glumesc, însă faptul că ţi-ai adus laboratorul de chimie în cavitatea orală, pe un procent din buget, nu mă face să te admir mai mult. Ba, să mă întreb oare ce alte “scăpări” le-ai dat prin clor crezând că scoate pete?

Permiteţi să raportez: m-am întors acasă cu o anumită doză de rasism, pe care nu mi-o explic în argumente logice, dar pe care o simt în fiecare folicul pilos.

Să vă spun de ce: dacă în Paris am văzut o lume pestriţă spre kitchoasă, care m-a surprins şi distrat pe alocuri, în Viena nu te mai puteai înţelege cu nimeni. Austriecii ăia cu ochi albaştri şi miros de Lenor în jerseu sunt în trecere pe la metrou şi uneori pe stradă, în rest, prea puţin am dat de ei. În schimb, la tot colţul stătea câte un tuciuriu din ăsta, pe stilul indiano-încurcat, care avea acelaşi răspuns pregătit, indiferent de întrebare.

Eu cred că mâna lor de lucru e mult mai ieftină, dar vă spun precis că şi mult mai enervantă. Să vedeţi: Ajung dimineaţa la 5 în frumoasa capitală şi vreau bilet de metrou. Automatele alea primesc doar fise (eu n-am aşa ceva), deci mă duc la nenea de la Informaţii să-l rog să-mi schimbe nişte bani sau să mă trimită altundeva după bilet. Nu zic, o fi fost omu’ trezit din visarea cu ochii deschişi, dar bag mâna în foc că n-a înţeles o boabă din ce-am turuit. De vreo 3 ori: o dată în limba germană, o dată în limba engleză, o dată în limba gimnastică şi la final într-o retorică românească de sănătate, cum rar mi-e dat să mă exprim. În fine, m-am descurcat singură.

La restaurante, să nu carecumva să-ţi dea prin cap vreo întrebare auxiliară gestului cu arătătorul în meniu, că ăla eşti! Fără speranţă. Nimeni nu pricepe ce zici, chiar dacă nu vorbeşti chineză. Ba cei care stau după tejghea mai şi urlă, de parcă volumul limpezeşte mesajul.

Şi ca să închei apoteotic pledoaria, drumul înapoi mi l-am petrecut într-un autocar ticsit cu ţigani. Din aceia care îşi fac neamul de ruşine, nici vorbă de vreo excepţie (că există şi rromi duşi pe la biserică şi baie). Aruncaţi cu pietre de vă vine, ştiu şi eu că oamenii au plătit bilet la fel ca mine, ba mai ştiu şi că au încercat să se poarte într-un fel, dar nu vreau să îmi amintesc că abia am închis un ochi, ca să nu vă zic că nici apă să beau nu mi-a venit. Că la fiecare mişcare de pe dreapta pe stânga se întâmpla un tsunami olfactiv, care îţi ajungea până-n stomac. Fără excepţie! Plus cei doi prunci, din care unul încă mai făcea pe el. Celălalt, doar gălăgie. Dar era şod ţigănuşul, dincolo de toate “lipsurile de igienă”, era ceva drăgălaş la el..

Chiar dacă aş putea descrie ce-au mâncat, cu de-amănuntul , sau reproduce pseudodiscuţiile colorate, închei prin a spune (din camera mea, unde miroase a ciocolată cu lapte, după ce-am făcut duş şi m-am spălat pe dinţi) că experienţa asta “interculturală” a fost totuşi drăguţă. M-am amuzat copios pe alocuri. Iar oamenii erau în exerciţiu de bun-simţ, ceea ce e de apreciat. Şi cu asta, promit să termin poveştile cu străinătăţuri şi autocare.

Pffff, ce greşeală colosală. La postul anterior, am pus link aiuria, lăsat într-un comentariu de un spammer, pe care tocmai l-am ajutat… La naiba, ce ciudă îmi e!

Comentariul l-am marcat ca spam, dar nu ştiu prin ce minune l-am şi promovat..   Pe twitter am pus calea corectă, la care am primit multe RT, pentru care mulţumesc frumos. Nu am vrut să vă trag în piept.

Deci, link-ul corect e ăsta.

Pornind de la afirmaţia că totul este percepţie, se dă postul:

Bucureştiul este oraşul tuturor posibilităţilor, cu ghilimele sau fără. În Bucureşti ajungi cu toată naivitatea şi visele în spinare. Bucureştiul e oraşul visului american în variantă autohtonă. Iar restul e provincie. Cică.

Din punctul Bucureştiului de vedere, provincia nu există. Nu există decât ca reper. Geografic, economic, ştiinţific şi social. În Bucureşti se dă ora exactă, asta ştie tot muritoru’. De câte ori am auzit afirmaţia “eşti în Bucureşti, dragă, aici e altfel”!            Din punctul provinciei de vedere, Bucureştiul e oraşul impresiilor, fiţelor şi prafului. E locul la care se raportează orice mişcare, în multiplele sensuri ale verbului. Acolo unde se întâmplă ştirile prezentate de Esca. Oraşul care se vede la televizor, dar în care nu vor trăi niciodată. Şi de aceea, e mai simplu să îl analizeze de la distanţă, să îl critice, să îl blameze.

Oamenii sunt cei mai ciudaţi în tot acest cerc vicios. Şi constat asta cu nedumerirea celui care a fost, pe rând, din Sibiu, din Cluj, din Bucureşti. Am un prieten care îmi explica ce urât e în capitală, groaznic, absolut oribil, dar el nu văzuse din oraş decât metroul şi două străzi la oră de vârf. Sau am fost recent la Iaşi, iar reticenţa cu care ne-au întâmpinat studenţii de acolo se datora în mare parte complexului de provincie.

Iar aseară am înţeles în sfârşit de ce ăia din Bucureşti sunt mai răi, mai tupeişti, mai cu nasu’ pe sus. Pentru că aşa sunt priviţi. Dar eu sunt aceeaşi. Şi în Sibiu şi în Cluj şi Bucureşti. Doar ei se uită altfel la mine.

Tocmai ce am ajuns de la Iaşi, am condus tot drumul, vreo 7 ceasuri în total, pe la Bacău, şosele bune, poliţie prezentă.

Problema e că am încropit câteva fraze, doar că am dat publish în loc de save draft. În cât-de-repede-m-am-putut-mişca-timp am executat delete, că nu era tocmai cel mai potrivit moment de gândit al unei blonde. Ceea ce nu ştiu însă e dacă va apărea în feed.

Scuze!

E atât de ciudată percepţia omului, care aterizează pe lume şi se trezeşte cu ciocolata pe botic, având impresia că ea ciocolata a fost dintotdeauna acolo. Ca şi el, de altfel. Raportarea asta e una logică şi perfect normală, chiar dacă mereu e interesant de cercetat unde a început acest “dintotdeauna”.

La noi în familie, mereu ne-am purtat cu şatra. Mai exact, ai mei cu coadă după ei, coada având doi ochi şi-o gură mare. Adică eu. Concedii, vacanţe, chefuri, toate la grămadă, ba îmi plăcea şi tare mult să dorm cu ei în pat. Şi acum îmi aduc aminte de prima dată când au plecat ei fără mine undeva. Mama avea o rochiţă maro în carouri şi părul sucit cu fierul. Tata era precis şi el. Pe-acolo. Şi-acum îi văd pantofii ascuţiţi ai ei şi butonii rotunzi de pe rochiţă şi îi simt dresul între mânuţele mele, care o implorau să nu plece. Cam asta era priveliştea de la sub nivelul mării, de acolo. Să fi tot avut vreo 4-5 ani…

Mama a şi pierdut în seara aia lanţul de aur cu un medalion foarte drag ei (din genul romantic cu frişcă şi sirop, de se deschidea şi avea poză înăuntru. Îmi amintesc, da’ vag…). Dar îmi amintesc foarte bine de o satisfacţie egoistă a mea, că uite, îngeraşu’ i-a arătat ei ce păţeşte când pleacă fără mine de acasă. Mă simţeam un fel de stăpân al ei, dar în cea mai pură formă de dragoste, care o dorea pe toată, numai pentru mine.

Deci, oamenii erau cu şatra, următoarea dată când am mai înregistrat evenimente de genul “ei fără mine” probabil eram deja suficient de mare încât să mă bucur de ocazie :p

Însă a venit un alt moment în istoria mea din familia lor (pentru că aşa s-a simţit) când mi-am dat eu seama că mami cu tati au avut poveşti cu mult înainte ca mami să aibă poveşti cu mine. Brusc, totul nu se mai învârtea în jurul meu. Iar sentimentul ăsta sută la sută nou era dublat şi de prima mea menstruaţie. În viaţa unei fetiţe e oarecum un eveniment de marcă, un fel de “welcome to the club”. Schimbarea fiziologică în sine nu a presupus atâta zdroabă cât psihoterapia premergătoare ei, însă momentul familial, da. Fiindcă mama îmi zicea pentru prima dată, “hai să îi zicem şi lu’ tati”.

Treaba era că omul e taică-meu, mai are şi circumvoluţiuni bine dezvoltate în creieri, nu că merita să ştie, era cumva dreptul lui, prin naşterea…mea. Că doar eram fii-sa, ce naiba!

Dar când mi-a zis mama (de obicei aveam încredere că anumite chestii de culise rămân între noi, mare brânză, tata nici acuma nu ştie numele prietenelor mele) a fost ca şi cum m-a vârât la o parte din ecuaţie şi brusc, nu mai era vorba despre mine. Iar eu voiam întreaga ei atenţie. Da, chiar şi în momentul în care corpul meu zicea că “m-am făcut mare”. Atunci mi-am dat seama că ei împărtăşesc o întreagă poveste din care eu nu fac parte. Şi mă vedeam un soi de apendice sângerând, pe care ţi-l dă natura, chiar dacă nu prea ai ce face cu el. Cam nasol aşa, m-am holbat a nedumerire, dar am procesat rapid şi i-am zis să facă ce vrea. Da’ să-i spună ea, că mie mi-e cumva.

E sentimentul ăla că eşti fata tatii. Că nu-l vrei pe el amestecat în programările tale la cosmetică şi epilatul inghinal. Parcă şi cu bancurile deocheate ţi-e greu să te obişnuieşti. Şi nu mai ai nici 13 ani şi  jumătate.

Azi nu mai am treişpe ani, tata ştie demult la ce-mi folosesc absorbantele şi că înţeleg cum vin bebeluşii pe lume . Şi chiar dacă mă strânge în braţe ca acum zece ani, îmi vorbeşte serios despre oameni şi gurile lor nespălate. Dar cu aceeaşi convingere că o să pricep abia când cresc mai mare, ca la treişpe ani. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar altele, tocmai fiindcă se schimbă, îşi serbează majoratul. Nici ceasul biologic, nici cel cronologic nu măsoară înţelepciuni, iar fetiţele cresc din când în când, mai mari decât au fost.

Ştiu, părinţii ne aşează pe un drum, dar nu pot pedala în locul nostru. Că le vine şi lor rândul să se odihnească. Mai întâi ei.

Aceasta era una din întrebările chinuitoare ale copilăriei mele, alături de aia dacă mi-au mai crescut “ţiţile”. Iar stânjeneala venea tocmai din certitudinea răspunsurilor, nu întotdeauna atât de evidente.  Dacă toate clasele 5-8 garderoba mea putea fi confundată cu a lu’ taică-meu, pe principiul cât mai larg şi cât mai sub acoperire,  răspunsul la întrebarea cu iubirea n-am avut niciodată intenţia de a-l ascunde. Decât de sentimentele eventual rănite ale unuia din cei doi părinţi pe care, cu mândrie, îi deţin. Şi încă de pe atunci am apucat a mă-ntreba de ce oamenii simt nevoia să (se) mintă când vine vorba de firesc? Ştiu, o să-mi spuneţi că există mai multe feluri de iubire, că una e cum îţi iubeşti maica şi alta e cum îţi iubeşti pruncul. Că sunt legături diferite, în contexte diferite.

Căcat.

Omul e subiectiv prin însăşi natura sa. Că se dă el mai cu moţ e altă mâncare de peşte. Aducătoare de greţuri cronicizate şi vărsături sentimentale. Pentru că teatru poţi juca într-o relaţie până ţi se umple paharul. După, urmează faza cu veceul în braţe sau metoclopramidul pe esofag. Oricum, nici veceul, nici pastila nu tratează cauza, ci doar efectul.

Acelaşi căcat.

Tocmai din cauză de context, de amintiri “sharuite” şi atingeri efectuate, oamenii nu se iubesc la fel. Afirmaţia antitetică a precedentei propoziţii nu este -după cum aţi crede- că oamenii se iubesc altfel. Ei se iubesc mai mult, mai puţin, în funcţie de obişnuinţă, nevoi, interese şi feromoni. Evident că ne iubim ambii părinţi foarte mult. Evident că ei ne iubesc pe noi mult mai mult. Dar nu îi iubim la fel de mult, precum nici ei pe noi, la fel de mult mai mult.       Nu ştiu de ce, zilele astea îmi doresc să-mi pot aminti cum era la sânul mamei. Nu imaginea din poze. Să-mi pot aminti cum se simte să încap cu totul în braţele ei, gustul laptelui cald sau bătaia inimii ei pe dinăuntru. Şi dacă tot nu mă credeţi încă, faceţi următorul exerciţiu (macabru, de altfel) de imaginaţie: într-o situaţie de urgenţă maximă, criză non-economică, ne ia Osama ostatici pe toţi, vine tsunami peste noi grămadă, etc  TU trebuie să alegi pe cine salvezi. O singură persoană. Dintre toate cele pe care susţii cu atâta ardoare a le iubi la fel de foarte mult, doar că în fel de fel de feluri. Doar una.