ŞI BLONDELE GÂNDESC

UPDATE: A VENIT APA!!! Deja încep să miros mai bine… sau na, mai puţin rău (Deznodământul: vecinii inundaţi au pândit vinovatul dimineaţă devreme, l-au prins şi nu l-au mai lăsat să închidă uşa până nu au reparat. Era de la ceva ţeavă fisurată la jacuzzi. Acum, suntem toţi veseli şi liniştiţi. Unii dintre noi şi curaţi.)

Bine aţi venit în viaţa mea. Ştiţi, eu sunt mai curăţică de fel, aşa m-a învăţat mama. Noi la Sibiu ne spălăm de 2 ori pe zi pe dinţi şi prin alte locuri esenţiale. E simplu: dimineaţa şi seara. Care-i obiceiul pe la capitală, nu-s curioasă, sincer vă zic. Dar eu nu vreau să-mi pervertiţi cei 7 ani de-acasă.

Scriu acest post ca reformulare a ceea ce trâmbiţam acum câteva zile despre dreptul omului la apă caldă. Între timp, militez pentru dreptul omului la APĂ, fiindcă am văzut că se poate şi mai rău. Să vă ţin la curent cu evenimentele din bloc. OTV relatează: Vecinul cu monopol asupra cheii din beci, de unde se inchide/deschide apa e victima principală. Omul stă cu apa pe pereţi, nu la robinet, cum ar trebui să fie în orice ţară civilizată. Fiindcă cel de deasupra l-a inundat şi nu vrea să repare. De fapt, l-a inundat de 3 ani încoace în mod constant, cam o dată pe lună se închide apa. Probabil pe inculpat aşa l-a-nvăţat mă-sa să se spele. Da’ cică are jacuzzi, că ăla dă pe-afară. Iar el -de prostie.

Problema e că omul cu jacuzzi nu răspunde. Nici la sonerie, nici la telefon, nici la nimic. După un scandal monstru făcut aseară, azi am fost din nou vedetă. Mică şi blondă cum mă vedeţi, băteam de mama-focului în uşă, de i-am luat tot luciul. Cu toată scara după mine. Am sunat la Poliţie: nu e de competenţa lor. Să vorbesc cu administraţia. Administraţia nu înţelege ce vorbeşti cu ea. E pe altă coloană, la ea se trage apa la budă, deci mă-nţelegi. Sun la OPC. Scriu la OPC. Primesc răspuns: să vorbesc cu administraţia. Sun la 112 să le spun că vecinul e mort în jacuzzi, îmi face legătura cu pompierii. Care ce credeţi că mă întreabă: dacă am certitudinea că e cineva în casă! Le-am zis că nu pot vedea prin pereţi; că, de-aş fi fost superman, nu mai chemam pompierii. Rezolvam singură treaba. (Aruncam de la etaj vreo câteva bucăţi. Nu de pereţi, ci de vecini.)  Apoi m-au întrebat dacă-mi asum răspunderea să spargă uşa şi dacă semnez pentru asta. Semnez, domne. Îmi doresc atât de mult să mă pot c*c* mâine dimineaţă, că semnez orice! / A, nu-i bine, trebuie să semneze administratorul. / Administratorul? Era lângă mine. Vezi-ţi, fetiţo, de treabă. Nu semnez nimic. Iar pompierul de colo: Şi ce sunaţi la noi, doamnă, noi suntem Institutul pentru Situaţii de Urgenţă. – Păi AM O SITUAŢIE DE URGENŢĂ!!!! Dar deh, se pare că totu-i relativ pe lume… Asta până te arde, te mănâncă sau te trece… pe tine, te. Atunci chiar e o urgenţă. Ceea ce le doresc tuturor: pompierilor, poliţiei şi, mai ales, vecinilor din jacuzzi. Cu toate că se pare că ei n-au urgenţe din astea, din moment ce nici la ei nu vine apa şi nu par deloc deranjaţi de acest fapt.

p.s. Sincer, ce mai pot face?! nu-mi ziceţi să mă mut… Eventual mă apuc de scris o saga. Poate una colectivă?

Pe vremea mea, romgleza care bântuie copilăriile actualelor odrasle educate pe net era o pocitură între germană şi română. Pocitură care îi determina instantaneu piloerecţie profei mele de germană. “Dreihunderttrisprăzece” (care înseamnă 313 zis jumi-juma) era simbolul tuturor nenorocirilor lingvistice la care erau supuse săracele limbi -româna şi germana- alături de biata mea profă.

Apoi îmi amintesc de Pitic, proful de info dintr-a noua, unul dintre prea rarii profesori adevăraţi care au populat tabloul şcolii noastre târzie. Omul ne învăţa tainele programării în C++. Prima lecţie a fost aşa: Niciodată să nu zicem [ce plas plas] sau [si plus plus]. Că e penibil. Motivele cred că erau comune cu filozofia din spatele lui dreihunderttrisprăzece. Şi am înţeles. Ori română ori engleză. Ori tanda ori manda. După care am cam pierdut firul… despre informatică vorbim.

Zilele astea, am tot auzit…

Cică se deschide şi la noi. Nu despre asta-i vorba. Dar totuşi, cum vom spune? Haş-end-em?!

p.s. Eu zic [ha und em]. Profa de germană ar fi mândră.

Mie nici cartea nu mi-a plăcut, am rezistat abia la prima treime (şi nu spun pe ce durată de timp, că mi-e ruşine în public). Oricum, trecea suficient între reprizele de citit, încât să uit motivele pentru care semnul de carte îmi rămăsese blocat între coperţile preaminunatei. Cum nu mi-a plăcut nici cartea, vă daţi seama cum mi s-apărut filmul. Ştiţi că se spune că de obicei cartea e incomparabil mai bună decât filmul. Deci, m-aţi înţeles. Am fost la AFI Cotroceni la secţiunea VIP şi mulţumesc Sanei pentru invitaţie. A fost grozav că le-am văzut pe fete (mi-ar fi plăcut să fie şi Corina pe acolo, dar na, poate data viitoare). În rest, am îngheţat de frig, tot filmul am stat învelită în cojoc. Iar din când în când mai băga o rafală şi-un alizeu.

Iar filmul, cartea şi povestea pe mine mă depăşesc. Nu le înţeleg şi punct. Sau ba da, înţeleg marketingul. Dar acolo mă opresc cu înţelegerea. Nu ştiu ce a văzut o lume întreagă la poveste. Sau poate traducerea a fost de hahat. Sau poate sunt eu blondă. Dar nici măcar replici isteţe n-am găsit mai mult de vreo 3… Trei?! Câtă generozitate! Mi-a plăcut când a zis la un moment dat că uneori ai nevoie de ruine ca să te apuci de construit. Chiar şi fericiri. Totuşi, şi asta e banal, căci e legea contrastului. Conceptul de bine nu poate exista fără cel de rău.

Apoi actorii. Julia Roberts mi s-a părut trist de îmbătrânită, nu mi-a plăcut. Adică, a fost prea realist filmul din punctul ăsta de vedere, puţin photoshop nu m-ar fi deranjat. Nu vreau să consider Pretty Woman un film al copilăriei mele. Îmi ajunge că deja piesele pe care dansam la petrecerile dintr-a şaptea sunt considerate oldies.

Iar Javier-Făt-Frumos ăsta e îngrozitor de urât. Blondelor nu le place. Ar fi mers unul mai Kevin Costner aşa… Ce să zic, mergeţi la film. Pe noi ne-au servit cu un desert grozav!!!

Vi se întâmplă vreodată să vă ascultaţi spunând lucruri oamenilor, fără a vă recunoaşte printre cuvinte?

Viaţa se compune din întâlniri. Viaţa mea din ultima vreme mi-a dovedit-o. Întâlniri. Iar eu am supravieţuit fericită într-un Bucureşti prăfuit luând mereu ce e mai bun din fiecare om. Fiindcă admirând, îţi faci în primul rând ţie o bucurie. Şi, uneori, să admiri ceva la o persoană poate fi în sine o provocare. Însă de gustul victoriei se bucură întotdeauna doi! Ştiu cum m-am bucurat eu, când alţii mi-au arătat că am muşchi dezvoltaţi, pe care nici nu îi bănuiam că există. Şi mai ştiu cum m-am bucurat când mi-am descoperit prieteni. Acestea sunt victorii.

Dar astăzi nu mi s-a mai întâmplat. Mi-am scos colţii atât de ascuţiţi, încât şi eu m-am înţepat în ei. Provocarea de a găsi ceva de admirat la celălalt mi-a adus azi o mare înfrângere. O fi semn că se duce inocenţa? O fi semn că învăţ să răspund la răutăţi? Mă întreb unde a fost astăzi copila, care deunăzi credea că doar i se pare, atunci când cineva se uita urât la ea.

Şi ştiţi, culmea e că azi eu am fost cea care a pierdut ceva. Obiectul declanşator e mult prea neînsemnat ca să fie consemnat. Dar e un paradox cum tocmai de obiecte din astea mici, dar MICI, domne , te împiedici şi tot tu ajungi să te răneşti. Fiindcă eu vreo două ceasuri n-am mai prea fost bună de nimic.

Trebuia să vă spun. Şi să-mi cer iertare. De la mine, că obiectele nu înţeleg.

Nişte copii de la mine de-acasă (www.razvanpop.ro/blog/ şi http://cemerita.ro/) au demarat această campanie de căutare a celor mai mari 10 sibieni pe bloguri. Intenţiile lor se îndreaptă însă şi spre mediile mai convenţionale de promovare a campaniei (sibienii nu prea stau pe net, între noi fie vorba, nu comparativ cu Bucureştiul, Clujul… nici măcar în statisticile mele, care m-am născut şi-am crescut în Sibiu, deci…).

Ideea e că pentru a fi partener în campanie trebuie publicate 20 de articole despre consăteni din ăştia grozavi de ai mei. V-ar interesa aşa ceva pe blogul ăsta? Mie mi se pare foarte drăguţ, dar nu îmi dau seama dacă sunt obiectivă. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu aşa, atunci când sunt direct implicată. Şi când vine vorba de Sibiu, o iau personal.

Sau mai bine, cine vrea detalii să meargă pe blogurile recomandate. Ne vedem pe-acolo!

Că engleza o învaţă şi singuri.

Tocmai am păţit ruşinea ruşinilor. Pe principiul “râde ciob de oală spartă”. Ştiţi, eu, aia care mă băteam cu pumnu’n piept şi arătam pe alţii cu degetul. Eu, aia care mă intoxicam de englogismele chinuite în pseudofraze, în care nici acordul de număr, nici ăla de gen nu mai conta. Eu, aia care 3 zile la rând am rămas blocată în adidaşi şi n-am pus strop de fond de ten pe obrazu-mi fin, doar ca să nu fiu “ca toată lumea”. Ştiam că nu în papuci îţi stă acel ceva, dar a fost un soi de răzvrătire mută, un gest-simbol, care mă satisfăcea într-un fel ciudat, fiindcă doar eu ştiam. Eram nemachiată şi fără tocuri, dar totuşi cea mai invidiată. Nu că mi-aş fi dorit asta. Şi nici măcar nu mi-a plăcut.

Dar să revenim la oile noastre şi la logica împărtăşită, că printre rândurile de mai sus s-a strecurat cenzura. Dar cum ideile româneşti sunt obişnuite să treacă de ea…am încrederea că aţi cules câte ceva din cele (ne)scrise.

Vorbeam la telefon cu mama de nişte “mailuri” şi “reply”-uri şi “trip”-uri şi alte  lucruri din astea importante, despre care am învăţat să vorbesc de când m-am trezit la capitală. De parcă aş fi încercat s-o impresionez pe cea care m-a învăţat să zic prima dată “ma-ma”. Cred că în subconştientul meu ştiu că o voi impresiona doar atunci când nu mă va înţelege, fiindcă voi vorbi prea ştiinţific sau prea “corporate” sau prea “business” sau prea trendy sau prea flendy. Da’ mama înţelege chiar dacă ea nu vorbeşte engleza. Nu i-am zis toate cele dintre ghilimele, dar i-am zis de un mail “forwardat”. Adică, trimis mai departe. – mi-a zis mama. Acum nu mai putem decât să forwardăm, de parcă să trimiţi mai departe ar cere un click în plus şi-o genuflexiune. (Unde click poate fi considerat de provenienţă onomatopeică, ceea ce îi conferă valoare  universală. Oricum, la forwardat era păcatul.)

Şi mi-a spus mama: să nu te faci ca ei.  - Ca cine?

Noroc că mi-a amintit. De asta e important să vorbeşti cu părinţii. Fiindcă îţi reamintesc de cine eşti cu adevărat. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, foruardat. Dar aduce a retardat. Aşa-i?

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

• când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
• ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
• toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
• Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
• Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
• Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Uitaţi, zilele astea se împlineşte primul meu an de Bucureşti.

A fost un an mai surprinzător decât mi-aş fi închipuit vreodată. În cele mai întunecate coşmaruri şi în cele mai frumoase vise. Dar dualitate e numele meu şi o simt în fiecare zi. Eu sunt un suflet care a crescut pe drumuri. Cum zice mama, atâta vreme cât a avut ea grijă de mine, nici mucii nu mi-au curs. Acum, sunt zile când n-am vreme nici să mănânc. Noroc că grija ei încă mă urmăreşte. Pe fiecare drum pe care o apuc. Adesea am impresia că părinţii îmi sunt trambulina pregătită în orice moment. Iar calitatea cea mai mare este că propulsează saltul, chiar şi când nu înţelege traiectoria. Că destinaţia nu o cunoaşte nimeni. (Sau, dacă aţi auzit ceva, daţi-mi şi mie un mail. Numa’ nu ziceţi cum se termină..)

Bucureştiul e oraşul în care, când nu mai ai nimic, îţi rămân atâtea lucruri de făcut! E singurul loc care are proprietatea de a mă scoate din rahat, doar dacă m-am scos din casă. După cum spuneam, e oraşul unde se întâmplă lucruri, numa’ dacă ieşi pe stradă! Bucureştiul e ceea ce îţi rămâne când ai impresia că ai pierdut tot. Doamne fereşte ca impresia asta să chiar fie adevărată. Dar câte păcate nu ne-am făcut cu astfel de gânduri?

Bucureştiul nu e locul unde să îţi creşti copiii. Dar e cuibul unde să creşti tu, mai întâi. Te învaţă de bune şi de rele, e atât de mare, încât poţi culege fix ce-ţi place şi-ţi cade bine la stomac. Te iartă dacă întârzii şi nu te judecă după cum eşti îmbrăcat. Bucureştiul a ieşit de sub mirajul piţipoancei şi e impresionat de un zâmbet nemachiat. Şi până nu încercaţi, nu mă contraziceţi! E locul unde oamenii au venit către mine fără să-i chem. Şi mulţi dintre ei au rămas. Iar asta e bogăţia pe care am strâns-o tot anul ăsta.

Locul naşterii, accentul nefabricat şi numărul de pe plăcuţa maşinii sunt o carte de vizită extraordinară. Sunt un atuu într-un Bucureşti în care ne adaptăm cu greu. Că tot asta aud. Şi că oamenii sunt răi. (N-am văzut, dar umblă vorba… ) Hai să ‘începem’ o comunitate a provincialilor din nord-vest, în care să vorbim pe limba noastră. Şi vă promit eu că nu e nici oraşul ăsta aşa de negru!

Am înfiinţat un group ( deocamdată sunt doar eu, dar la ultima verificare o singură persoană nu forma o mulţime) : Clubul ardelenilor în Bucureşti. Comunitatea ardelenilor, bănăţenilor etc se strânge pe net, pentru început. Şi mai vedem noi…

Cu drag de voi şi de Bucureştiul lor,

Pornind de la afirmaţia că totul este percepţie, se dă postul:

Bucureştiul este oraşul tuturor posibilităţilor, cu ghilimele sau fără. În Bucureşti ajungi cu toată naivitatea şi visele în spinare. Bucureştiul e oraşul visului american în variantă autohtonă. Iar restul e provincie. Cică.

Din punctul Bucureştiului de vedere, provincia nu există. Nu există decât ca reper. Geografic, economic, ştiinţific şi social. În Bucureşti se dă ora exactă, asta ştie tot muritoru’. De câte ori am auzit afirmaţia “eşti în Bucureşti, dragă, aici e altfel”!            Din punctul provinciei de vedere, Bucureştiul e oraşul impresiilor, fiţelor şi prafului. E locul la care se raportează orice mişcare, în multiplele sensuri ale verbului. Acolo unde se întâmplă ştirile prezentate de Esca. Oraşul care se vede la televizor, dar în care nu vor trăi niciodată. Şi de aceea, e mai simplu să îl analizeze de la distanţă, să îl critice, să îl blameze.

Oamenii sunt cei mai ciudaţi în tot acest cerc vicios. Şi constat asta cu nedumerirea celui care a fost, pe rând, din Sibiu, din Cluj, din Bucureşti. Am un prieten care îmi explica ce urât e în capitală, groaznic, absolut oribil, dar el nu văzuse din oraş decât metroul şi două străzi la oră de vârf. Sau am fost recent la Iaşi, iar reticenţa cu care ne-au întâmpinat studenţii de acolo se datora în mare parte complexului de provincie.

Iar aseară am înţeles în sfârşit de ce ăia din Bucureşti sunt mai răi, mai tupeişti, mai cu nasu’ pe sus. Pentru că aşa sunt priviţi. Dar eu sunt aceeaşi. Şi în Sibiu şi în Cluj şi Bucureşti. Doar ei se uită altfel la mine.

Dacă scoţi capul pe fereastra mea de la bucătărie şi arunci privirea în peisaj, cu direcţie descendentă, cam asta se întâmplă…

(Atenţie, una din cutii e prinsă-n pom, după modelul Crăciunul reloaded.)

Întrebarea: DE CE?

Dragilor, nu vă fie cu supărare, dar am dat de un dead end. Aici nu mai avem pe cine da vina ba că n-a strâns, ba că n-a pus coş de gunoi pe cap de trecător. Aici vinovaţii se reduc la culmile noastre personale de scursuri sociale, care se lăfăie într-o dulce lene lipicios de mizerabilă, pe care însă ne-o plângem talentat de câte ori prindem ocazia. Dacă s-ar putea, ne-ar plăcea să vină cineva să ne spele şi la fund.

RUŞINE!