ŞI BLONDELE GÂNDESC

Nişte copii de la mine de-acasă (www.razvanpop.ro/blog/ şi http://cemerita.ro/) au demarat această campanie de căutare a celor mai mari 10 sibieni pe bloguri. Intenţiile lor se îndreaptă însă şi spre mediile mai convenţionale de promovare a campaniei (sibienii nu prea stau pe net, între noi fie vorba, nu comparativ cu Bucureştiul, Clujul… nici măcar în statisticile mele, care m-am născut şi-am crescut în Sibiu, deci…).

Ideea e că pentru a fi partener în campanie trebuie publicate 20 de articole despre consăteni din ăştia grozavi de ai mei. V-ar interesa aşa ceva pe blogul ăsta? Mie mi se pare foarte drăguţ, dar nu îmi dau seama dacă sunt obiectivă. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu aşa, atunci când sunt direct implicată. Şi când vine vorba de Sibiu, o iau personal.

Sau mai bine, cine vrea detalii să meargă pe blogurile recomandate. Ne vedem pe-acolo!

Că engleza o învaţă şi singuri.

Tocmai am păţit ruşinea ruşinilor. Pe principiul “râde ciob de oală spartă”. Ştiţi, eu, aia care mă băteam cu pumnu’n piept şi arătam pe alţii cu degetul. Eu, aia care mă intoxicam de englogismele chinuite în pseudofraze, în care nici acordul de număr, nici ăla de gen nu mai conta. Eu, aia care 3 zile la rând am rămas blocată în adidaşi şi n-am pus strop de fond de ten pe obrazu-mi fin, doar ca să nu fiu “ca toată lumea”. Ştiam că nu în papuci îţi stă acel ceva, dar a fost un soi de răzvrătire mută, un gest-simbol, care mă satisfăcea într-un fel ciudat, fiindcă doar eu ştiam. Eram nemachiată şi fără tocuri, dar totuşi cea mai invidiată. Nu că mi-aş fi dorit asta. Şi nici măcar nu mi-a plăcut.

Dar să revenim la oile noastre şi la logica împărtăşită, că printre rândurile de mai sus s-a strecurat cenzura. Dar cum ideile româneşti sunt obişnuite să treacă de ea…am încrederea că aţi cules câte ceva din cele (ne)scrise.

Vorbeam la telefon cu mama de nişte “mailuri” şi “reply”-uri şi “trip”-uri şi alte  lucruri din astea importante, despre care am învăţat să vorbesc de când m-am trezit la capitală. De parcă aş fi încercat s-o impresionez pe cea care m-a învăţat să zic prima dată “ma-ma”. Cred că în subconştientul meu ştiu că o voi impresiona doar atunci când nu mă va înţelege, fiindcă voi vorbi prea ştiinţific sau prea “corporate” sau prea “business” sau prea trendy sau prea flendy. Da’ mama înţelege chiar dacă ea nu vorbeşte engleza. Nu i-am zis toate cele dintre ghilimele, dar i-am zis de un mail “forwardat”. Adică, trimis mai departe. – mi-a zis mama. Acum nu mai putem decât să forwardăm, de parcă să trimiţi mai departe ar cere un click în plus şi-o genuflexiune. (Unde click poate fi considerat de provenienţă onomatopeică, ceea ce îi conferă valoare  universală. Oricum, la forwardat era păcatul.)

Şi mi-a spus mama: să nu te faci ca ei.  - Ca cine?

Noroc că mi-a amintit. De asta e important să vorbeşti cu părinţii. Fiindcă îţi reamintesc de cine eşti cu adevărat. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, foruardat. Dar aduce a retardat. Aşa-i?

Zilele acestea Sibiul îmi pare ca un moş tânăr, care îţi pune tot ce are el mai bun pe masă. Doar ca să te simţi bine  şi să mai vii.
E o zăpadă îngheţată, că n-a mai nins de două zile. Dar zăpada din Sibiu e albă, fără cenuşiul peisajului bucureştean. Iar frigul îţi pătrunde prin paltoane mai rău decât vântul la metrou, prin păr.

Oraşul în care niciodată nu se întâmpla nimic, fiindcă îl cunoşti atât de bine, ca pe un soţ ale cărui reacţii le poţi anticipa. Sibiul pe care mi-am tocit coatele şi mi-am distrus neuronii ca să-l părăsesc fără regret  îmi serveşte într-un soi de înşiruire logică toate motivele pentru care să-mi fie dor de el…

• când să intru în oraş, coadă de vreo 3-4 rânduri de stat la roşu. Alături, banda pentru viraj dreapta – goală-puşcă. Şi vine blonda, îi depăşeşte pe toţi, dar semaforul – leneş şi el. Mai erau vreo 15 secunde până la verde. În spatele meu, două maşini: un taximetrist şi-un moş. Voiau să facă dreapta şi nu puteau de mine. Situaţie tipică, aţi zice. Ghiciţi care a claxonat! Nici unul.
• ieri eram în dreptul garajului, cu maşina. La semafor – coadă. Vreo 4 maşini. Verde, porniţi. FIECARE dintre ele a oprit să-mi cedeze trecerea. Doar că eu voiam să intru, nu să ies. Şi promit, oamenii îmi făceau semn că poftiţi, iar eu le arătam dintr-un gest cu degetul arătător că o iau în direcţie opusă. Incredibil. Fiecare din cele 4 maşini a oprit.
• toată lumea ştie ce înseamnă culorile la semafor. Chiar şi pietonii! Şi mi-era un fel de drag de colegii de stat la roşu , era o formă de complicitate tăcută între noi, o unitate într-o civilizaţie care mi-era comună acum o vreme. Pe care o practicam şi nu o admiram la semafoare. Apropo de Bucureşti şi dezvoltare personală!
• Dar Sibiul e mai leneş, căci pentru distanţă de trei străzi nu ţi-e greu să mai scoţi maşina. Fiindcă ştii precis că ai loc de parcare şi unde te duci şi când te întorci. La tine, în faţa casei.
• Sibiul e mai leneş, fiindcă îi ştii toate străduţele şi cele mai ascunse scurtături. De îţi permiţi să pleci la fără cinci, când trebuie să fii la fix acolo.
• Sibiul e mai leneş, că nu s-a inventat încă slalomul printre maşini într-o coloană. Fiecare stă pe banda lui, în treaba lui. De parcă ar fi toţi aşa deştepţi să ştie că mare brânză nici nu faci cu toate fentele din dotarea roţilor tale. Ale minţii, că maşina tot roşu prinde la semafor.

În concluzie, e bine acasă. Data viitoare când merg la Bucureşti, o să încerc să aduc şi lucrurile astea cu mine. Cine ştie, poate or să vă placă şi veţi hotărî că le păstraţi.

Uitaţi, zilele astea se împlineşte primul meu an de Bucureşti.

A fost un an mai surprinzător decât mi-aş fi închipuit vreodată. În cele mai întunecate coşmaruri şi în cele mai frumoase vise. Dar dualitate e numele meu şi o simt în fiecare zi. Eu sunt un suflet care a crescut pe drumuri. Cum zice mama, atâta vreme cât a avut ea grijă de mine, nici mucii nu mi-au curs. Acum, sunt zile când n-am vreme nici să mănânc. Noroc că grija ei încă mă urmăreşte. Pe fiecare drum pe care o apuc. Adesea am impresia că părinţii îmi sunt trambulina pregătită în orice moment. Iar calitatea cea mai mare este că propulsează saltul, chiar şi când nu înţelege traiectoria. Că destinaţia nu o cunoaşte nimeni. (Sau, dacă aţi auzit ceva, daţi-mi şi mie un mail. Numa’ nu ziceţi cum se termină..)

Bucureştiul e oraşul în care, când nu mai ai nimic, îţi rămân atâtea lucruri de făcut! E singurul loc care are proprietatea de a mă scoate din rahat, doar dacă m-am scos din casă. După cum spuneam, e oraşul unde se întâmplă lucruri, numa’ dacă ieşi pe stradă! Bucureştiul e ceea ce îţi rămâne când ai impresia că ai pierdut tot. Doamne fereşte ca impresia asta să chiar fie adevărată. Dar câte păcate nu ne-am făcut cu astfel de gânduri?

Bucureştiul nu e locul unde să îţi creşti copiii. Dar e cuibul unde să creşti tu, mai întâi. Te învaţă de bune şi de rele, e atât de mare, încât poţi culege fix ce-ţi place şi-ţi cade bine la stomac. Te iartă dacă întârzii şi nu te judecă după cum eşti îmbrăcat. Bucureştiul a ieşit de sub mirajul piţipoancei şi e impresionat de un zâmbet nemachiat. Şi până nu încercaţi, nu mă contraziceţi! E locul unde oamenii au venit către mine fără să-i chem. Şi mulţi dintre ei au rămas. Iar asta e bogăţia pe care am strâns-o tot anul ăsta.

Locul naşterii, accentul nefabricat şi numărul de pe plăcuţa maşinii sunt o carte de vizită extraordinară. Sunt un atuu într-un Bucureşti în care ne adaptăm cu greu. Că tot asta aud. Şi că oamenii sunt răi. (N-am văzut, dar umblă vorba… ) Hai să ‘începem’ o comunitate a provincialilor din nord-vest, în care să vorbim pe limba noastră. Şi vă promit eu că nu e nici oraşul ăsta aşa de negru!

Am înfiinţat un group ( deocamdată sunt doar eu, dar la ultima verificare o singură persoană nu forma o mulţime) : Clubul ardelenilor în Bucureşti. Comunitatea ardelenilor, bănăţenilor etc se strânge pe net, pentru început. Şi mai vedem noi…

Cu drag de voi şi de Bucureştiul lor,

Pornind de la afirmaţia că totul este percepţie, se dă postul:

Bucureştiul este oraşul tuturor posibilităţilor, cu ghilimele sau fără. În Bucureşti ajungi cu toată naivitatea şi visele în spinare. Bucureştiul e oraşul visului american în variantă autohtonă. Iar restul e provincie. Cică.

Din punctul Bucureştiului de vedere, provincia nu există. Nu există decât ca reper. Geografic, economic, ştiinţific şi social. În Bucureşti se dă ora exactă, asta ştie tot muritoru’. De câte ori am auzit afirmaţia “eşti în Bucureşti, dragă, aici e altfel”!            Din punctul provinciei de vedere, Bucureştiul e oraşul impresiilor, fiţelor şi prafului. E locul la care se raportează orice mişcare, în multiplele sensuri ale verbului. Acolo unde se întâmplă ştirile prezentate de Esca. Oraşul care se vede la televizor, dar în care nu vor trăi niciodată. Şi de aceea, e mai simplu să îl analizeze de la distanţă, să îl critice, să îl blameze.

Oamenii sunt cei mai ciudaţi în tot acest cerc vicios. Şi constat asta cu nedumerirea celui care a fost, pe rând, din Sibiu, din Cluj, din Bucureşti. Am un prieten care îmi explica ce urât e în capitală, groaznic, absolut oribil, dar el nu văzuse din oraş decât metroul şi două străzi la oră de vârf. Sau am fost recent la Iaşi, iar reticenţa cu care ne-au întâmpinat studenţii de acolo se datora în mare parte complexului de provincie.

Iar aseară am înţeles în sfârşit de ce ăia din Bucureşti sunt mai răi, mai tupeişti, mai cu nasu’ pe sus. Pentru că aşa sunt priviţi. Dar eu sunt aceeaşi. Şi în Sibiu şi în Cluj şi Bucureşti. Doar ei se uită altfel la mine.

Dacă scoţi capul pe fereastra mea de la bucătărie şi arunci privirea în peisaj, cu direcţie descendentă, cam asta se întâmplă…

(Atenţie, una din cutii e prinsă-n pom, după modelul Crăciunul reloaded.)

Întrebarea: DE CE?

Dragilor, nu vă fie cu supărare, dar am dat de un dead end. Aici nu mai avem pe cine da vina ba că n-a strâns, ba că n-a pus coş de gunoi pe cap de trecător. Aici vinovaţii se reduc la culmile noastre personale de scursuri sociale, care se lăfăie într-o dulce lene lipicios de mizerabilă, pe care însă ne-o plângem talentat de câte ori prindem ocazia. Dacă s-ar putea, ne-ar plăcea să vină cineva să ne spele şi la fund.

RUŞINE!

Tocmai m-am întors de la show-ul din seara asta, din club A. Unde trupa Deko a prestat în faţa unui public numeros şi foarte comunicativ. Cu scop caritabil.

Un calcul simplu (am pile la organizatori :p ) mi-a arătat că au fost vreo 270 de persoane. Vă zic, eu am stat undeva cocoţată, atât de multă lume era. Şi am râs cu lacrimi şi dureri de fălci. E prima dată când văd trupa Deko live. Iar lângă noi acolo, era un grup de oameni care aveau hohotele atât de molipsitoare, încât  îi puteai bănui că sunt plătiţi să râdă fain. Mie mi-a plăcut mult, l-am băgat pe Teo în feedreader, l-aş fi luat şi acasă, pe toţi trei, de fapt, că şi-aşa n-am televizor :p Glumesc, chiar mi-au plăcut băieţii. Cred că au rezonat cu o parte a Clujului meu, a vieţii de acolo, a perioadei Ziarul Studenţesc, pregătirea pentru OC… multe. Mai ales că azi am primit două telefoane care m-au superbucurat, din zona acelor vremuri

În fine, seara asta a dovedit încă o dată că teoria aia cu naturaleţea care cucereşte inimi (asta e afirmaţie, nu declaraţie :p ) şi descreţeşte frunţi e omnivalabilă. Închei solemn, felicitând organizatorii şi prietenii lor ( hoinaru, Simona şi Luci ), şi vesel, cu o glumă marca Teo (parcă):

Eu nu cred că toţi oamenii sunt proşti. Da’ sunt destui.

Subscriu. Noapte bună!

Nu v-aţi săturat de toate sfaturile şi sugestiile colorate de pe afişele de la metrou sau de pe spam-ul din poşta offline? Toate revistele “de specialitate” se pricep la

• ce i-ar plăcea iubitului meu să găsească sub brad,
• ce parfum nu-i dă greţuri matinale lu’ mama
• şi care ceas elveţian s-ar asorta cu personalitatea lu’ tată-mio

Sună cunoscut?

Ceea ce mă duce la concluzia că anul ăsta toată lumea va primi ce îşi doreşte => toată lumea a fost cuminte. Dar, criza financiară stă drept dovadă că nici vorbă să fi fost cuminţi, ba dimpotrivă, dacă până acum măcar credite căpătam -s-avem şi noi de-o porcărie pe masa de Crăciun ori o măslină sub brad- situaţia s-a schimbat, iar unii primesc lunar, în loc de rata la bancă, venitul de şomaj. Nasol moment.

Azi am fost la Sala Dalles, la târgul de Crăciun. Ştiam exact ce vreau, dar când am încercat o succesiune de inspir-expir, mi-am dat seama că sunt ca în Run for life (era un joc...) Horror. Şi mi-am amintit de senzaţia aia de pe la 1-2 noaptea din cluburi, când te ia cu transpiraţii şi broboane la mustăţi , sufocări şi freze pleoştite,  coate în figură ori lovituri sub centură. Plus, frecatul interpersonal, care intră-n standard.

Mâine mă duc iar. Da’ mai în zori, ca tot omul consumator de O2 şi spaţiu vital. Şi din tot kitschul care abundă, cred că e mai important să ştim ce cadouri să NU facem anul ăsta. Pentru că multe prostioare ne fac cu ochiul. Dar suntem prea crizaţi săraci să cumpărăm atâtea.

După reacţiile pe care le-am primit după prezenţa de la Web Club, cred că sunt pe cale de a-mi da seama că am pseudotrăit fantezia dublu-i. În traducere liberă: imposibilo-interzisă . (Mai ştiţi cum ne explicau ăia la română diferenţa între iubirea imposibilă – Hyperion&Cătălina- şi aia interzisă -Romeo&Julieta? :p)

[       În continuare aş vrea să fac o legătură- la scară mult mai, mhhm, virtuală...-  între francmasonerie şi web club de ieri; că între francmasonerie şi blonde -nu se pune problema. Din cauza diferenţei, mă-nţelegi. Dar nu ştiu ce e mai mult (legătura, zic): interzisă (femeile nu sunt acceptate, e lege) sau imposibilă ) Mereu mi-am dorit să fiu bărbat. Ăsta e unul din motive. Iar exclusivitatea întâlnirii de aseară (pe care încă o privesc nedumerită, dar bucuroasă) îmi satisface puţin fantezia dublu-i de care vorbeam mai încurcat decât am putut scrie vreodată. (Fac vreun sens?)      ]

Şi sâmbătă se mai întâlneşte lumea o dată (nu numai francmasonii internetului, de data asta) la o haleală în grup, tocmai cum se cuvine în sfânt post al Crăciunului: cu porcării şi apă plată. Apă plată pentru copile, că porcăriile sunt cu sare şi pentru oameni mari.  Asta în cazul în care mă mai primesc organizatorii, după lectura acestui post în top coerenţă. Ce voiam să spun: sâmbătă- Christmas Blog Party, de la 18.30. Detalii aici.

Daţi sfoară-n ţară.

Hm, şi asta mă face membru? Habar n-am, da’ atâta vreme cât nu presupune consum de lichide ciudate ori rugăciuni la ore fixe (glumesc), m-aş bucura.

Să vă zic ce am văzut: Locaţia a fost la înălţime- şi la propriu şi la figurat- Orange Concept Store. Tare bine s-a potrivit cu şoşonii mei de eschimos şi starea interioară de “fără tocuri“. Până şi părul mi s-a sucit invers astăzi :p Era scena, unde unii oameni au vorbit. Despre lucruri. Care -unele- sper să se întâmple cât mai rapid, fiindcă dorim să creştem copii (chiar dacă nu sunt ai noştri), nu roboţei, nu-i aşa, Sandra? Îmi pare rău că nu am dezvoltat taclalele cu fetele, că tare îmi place de ele, da’ Maria a zis să ne vedem la party sâmbătă, că precis e fain.

Am cunoscut lume cu care interacţionam doar virtual,  Vlad Bogos, SwaMp, artistu, t3mb3, Mihai (sper să nu visez căprioare la noapte!!!) şi am revăzut o grămadă de feţe, dintre care Buddha mi-a citit gândurile la un moment dat şi a râs pe sub mustăţi, Sorin şi Ahilosu (dacă am uitat pe cineva, strigaţi îndată, nu e proastă creştere, ci ora colgate depăşită)

Am mulţumit lui Cristian Manafu pentru invitaţie şi am plecat spre “căşi”. Concluziile sunt următoarele:

• lumea se minunează (nu ştiu dacă de bine sau de rău, dar încă se mai ..) când aude cum vorbesc
• Dragoş Bucurenci ne-a dat o lecţie de domnie
• am ratat o fază şi, astfel, o nouă cunoştinţă să mai zică cineva că nu-s modestă, ia! (Fraza Următoare, ai legătura!)
• totul este percepţie şi determinare,  când te vei uita în sus la cineva, în mod reflex, de acolo te va şi privi înapoi, asta…dacă te va vedea
• blondele dau culoare oricărui peisaj fără să facă nimic :/
• iar, în final, cu toţii vom muri offline!

LE: cer scuze, A.Faith. Bine c-ai zis.