ŞI BLONDELE GÂNDESC

Tocmai m-am întors de la show-ul din seara asta, din club A. Unde trupa Deko a prestat în faţa unui public numeros şi foarte comunicativ. Cu scop caritabil.

Un calcul simplu (am pile la organizatori :p ) mi-a arătat că au fost vreo 270 de persoane. Vă zic, eu am stat undeva cocoţată, atât de multă lume era. Şi am râs cu lacrimi şi dureri de fălci. E prima dată când văd trupa Deko live. Iar lângă noi acolo, era un grup de oameni care aveau hohotele atât de molipsitoare, încât  îi puteai bănui că sunt plătiţi să râdă fain. Mie mi-a plăcut mult, l-am băgat pe Teo în feedreader, l-aş fi luat şi acasă, pe toţi trei, de fapt, că şi-aşa n-am televizor :p Glumesc, chiar mi-au plăcut băieţii. Cred că au rezonat cu o parte a Clujului meu, a vieţii de acolo, a perioadei Ziarul Studenţesc, pregătirea pentru OC… multe. Mai ales că azi am primit două telefoane care m-au superbucurat, din zona acelor vremuri

În fine, seara asta a dovedit încă o dată că teoria aia cu naturaleţea care cucereşte inimi (asta e afirmaţie, nu declaraţie :p ) şi descreţeşte frunţi e omnivalabilă. Închei solemn, felicitând organizatorii şi prietenii lor ( hoinaru, Simona şi Luci ), şi vesel, cu o glumă marca Teo (parcă):

Eu nu cred că toţi oamenii sunt proşti. Da’ sunt destui.

Subscriu. Noapte bună!

Nu v-aţi săturat de toate sfaturile şi sugestiile colorate de pe afişele de la metrou sau de pe spam-ul din poşta offline? Toate revistele “de specialitate” se pricep la

• ce i-ar plăcea iubitului meu să găsească sub brad,
• ce parfum nu-i dă greţuri matinale lu’ mama
• şi care ceas elveţian s-ar asorta cu personalitatea lu’ tată-mio

Sună cunoscut?

Ceea ce mă duce la concluzia că anul ăsta toată lumea va primi ce îşi doreşte => toată lumea a fost cuminte. Dar, criza financiară stă drept dovadă că nici vorbă să fi fost cuminţi, ba dimpotrivă, dacă până acum măcar credite căpătam -s-avem şi noi de-o porcărie pe masa de Crăciun ori o măslină sub brad- situaţia s-a schimbat, iar unii primesc lunar, în loc de rata la bancă, venitul de şomaj. Nasol moment.

Azi am fost la Sala Dalles, la târgul de Crăciun. Ştiam exact ce vreau, dar când am încercat o succesiune de inspir-expir, mi-am dat seama că sunt ca în Run for life (era un joc...) Horror. Şi mi-am amintit de senzaţia aia de pe la 1-2 noaptea din cluburi, când te ia cu transpiraţii şi broboane la mustăţi , sufocări şi freze pleoştite,  coate în figură ori lovituri sub centură. Plus, frecatul interpersonal, care intră-n standard.

Mâine mă duc iar. Da’ mai în zori, ca tot omul consumator de O2 şi spaţiu vital. Şi din tot kitschul care abundă, cred că e mai important să ştim ce cadouri să NU facem anul ăsta. Pentru că multe prostioare ne fac cu ochiul. Dar suntem prea crizaţi săraci să cumpărăm atâtea.

După reacţiile pe care le-am primit după prezenţa de la Web Club, cred că sunt pe cale de a-mi da seama că am pseudotrăit fantezia dublu-i. În traducere liberă: imposibilo-interzisă . (Mai ştiţi cum ne explicau ăia la română diferenţa între iubirea imposibilă – Hyperion&Cătălina- şi aia interzisă -Romeo&Julieta? :p)

[       În continuare aş vrea să fac o legătură- la scară mult mai, mhhm, virtuală...-  între francmasonerie şi web club de ieri; că între francmasonerie şi blonde -nu se pune problema. Din cauza diferenţei, mă-nţelegi. Dar nu ştiu ce e mai mult (legătura, zic): interzisă (femeile nu sunt acceptate, e lege) sau imposibilă ) Mereu mi-am dorit să fiu bărbat. Ăsta e unul din motive. Iar exclusivitatea întâlnirii de aseară (pe care încă o privesc nedumerită, dar bucuroasă) îmi satisface puţin fantezia dublu-i de care vorbeam mai încurcat decât am putut scrie vreodată. (Fac vreun sens?)      ]

Şi sâmbătă se mai întâlneşte lumea o dată (nu numai francmasonii internetului, de data asta) la o haleală în grup, tocmai cum se cuvine în sfânt post al Crăciunului: cu porcării şi apă plată. Apă plată pentru copile, că porcăriile sunt cu sare şi pentru oameni mari.  Asta în cazul în care mă mai primesc organizatorii, după lectura acestui post în top coerenţă. Ce voiam să spun: sâmbătă- Christmas Blog Party, de la 18.30. Detalii aici.

Daţi sfoară-n ţară.

Hm, şi asta mă face membru? Habar n-am, da’ atâta vreme cât nu presupune consum de lichide ciudate ori rugăciuni la ore fixe (glumesc), m-aş bucura.

Să vă zic ce am văzut: Locaţia a fost la înălţime- şi la propriu şi la figurat- Orange Concept Store. Tare bine s-a potrivit cu şoşonii mei de eschimos şi starea interioară de “fără tocuri“. Până şi părul mi s-a sucit invers astăzi :p Era scena, unde unii oameni au vorbit. Despre lucruri. Care -unele- sper să se întâmple cât mai rapid, fiindcă dorim să creştem copii (chiar dacă nu sunt ai noştri), nu roboţei, nu-i aşa, Sandra? Îmi pare rău că nu am dezvoltat taclalele cu fetele, că tare îmi place de ele, da’ Maria a zis să ne vedem la party sâmbătă, că precis e fain.

Am cunoscut lume cu care interacţionam doar virtual,  Vlad Bogos, SwaMp, artistu, t3mb3, Mihai (sper să nu visez căprioare la noapte!!!) şi am revăzut o grămadă de feţe, dintre care Buddha mi-a citit gândurile la un moment dat şi a râs pe sub mustăţi, Sorin şi Ahilosu (dacă am uitat pe cineva, strigaţi îndată, nu e proastă creştere, ci ora colgate depăşită)

Am mulţumit lui Cristian Manafu pentru invitaţie şi am plecat spre “căşi”. Concluziile sunt următoarele:

• lumea se minunează (nu ştiu dacă de bine sau de rău, dar încă se mai ..) când aude cum vorbesc
• Dragoş Bucurenci ne-a dat o lecţie de domnie
• am ratat o fază şi, astfel, o nouă cunoştinţă să mai zică cineva că nu-s modestă, ia! (Fraza Următoare, ai legătura!)
• totul este percepţie şi determinare,  când te vei uita în sus la cineva, în mod reflex, de acolo te va şi privi înapoi, asta…dacă te va vedea
• blondele dau culoare oricărui peisaj fără să facă nimic :/
• iar, în final, cu toţii vom muri offline!

LE: cer scuze, A.Faith. Bine c-ai zis.

Probabil eu dorm puternic şi visez frumos când voi citiţi rândurile astea şi vă ia ciuda că nu aţi mai dat un bis şi înc-o găină de somn.

O scurtă trecere-n revistă a evenimentelor din viaţa unei blonde, din ultimele zile, nu că ar interesa pe cineva. Eventual pe mama, care îi duce dorul rău de tot şi mereu apreciază detaliile (încep cu partea a doua):

Vineri, la conferinţele BBC eram mai în temă, că se vorbea de bloguri. Bobby, Andrei şi Cabral au spus poveşti, nu au ţinut prezentări. Nu ştiu cât e publicul de sătul de ppt-uti, dar ei, cu siguranţă, sunt. Chiar dacă oamenii şi-au dat silinţa, au fost abordabili şi disponibili, mie publicul nu mi s-a părut prea receptiv, ba chiar uşor crispat. Parcă unii veniseră mai mult pentru cookies şi mai puţin pentru blogos. Nu vă fie cu supărare, e doar senzaţia mea.

Cu Bobby s-a interacţionat mai bine post-prezentare, ceea ce confirmă încă o dată importanţa contextului. De la el am rămas cu: dacă nu ai blog, ruşinică, treci acasă şi fă-ţi! În fine, eu aş zice că orice chestie făcută de ochii lumii nu ţine mult. Şi nici nu dă bine. Se caută autenticitatea, că silicoane se găsesc de cumpărat. Şi merci pentru menţionarea mea în enumeraţia aceea cu primele rânduri

Andrei m-a băgat în ceaţă. Mă aşteptam să vorbească pretenţios, că a început să zică din cărţi cu Albert (aka Einstein) şi suna promiţător. Până a dat-o în culinare, cică că omul e fan cartofi prăjiţi. Mie nu-mi plac nici pe gratis însă am apreciat butonii. De la cămaşă. Foarte chic.

Iar Cabral a simţit nevoia să spună o poveştire proprie, că s-o fi săturat omul să zică tot pe ale altora. Să mă explic: “pove”- de la verbul prestat cu farmec exotic şi “-ştire” de la informarea publicului cu privire la Noul Cabral. Reinventat în online. Cică netunat şi fără flatulenţe. Hm. Oricum, orice ar zice, tot virtual rămâne. Plus, partea tuning-less a fost gogoaşă, că singurel s-a dat de gol, cică a citit mai mult de două cărţi în viaţă.

La final, am mai rămas la un pahar de vorbă cu Simona şi Hoinaru, organizatorii, doi oameni obosiţi, dar mulţumiţi, felicitaţi şi îndopaţi cu ciocolată :p  p.s. thanx for the drive home

Deci, mami, fii liniştită, sunt bine. De nici 24 de ore nu m-am returnat pe meleaguri de mare capitală, că deja îmi urăsc din nou soneria telefonului. Bagajul încă nu l-am despachetat, numa’ bine că mâine îmi mai trimiţi o tură, deci, la ce bun să fi făcut ordine doar ca să am ce deranja din nou. Dar am făcut curăţenie. Şi am împodobit căsuţa cu beteală şi clopoţei. Îmi lipseşte maşina. Îmi lipseşte grija cu care mă uitam după ea în parcare. Ştii, una e să mergi cu metroul de bună voie şi cu totul alta e să o faci de nevoie… :/ nu vrei să-ţi povestesc ce transpiraţii m-au trecut azi pe nişte străduţe ciudat de întunecate şi complicat întortocheate pentru blonde ca mine, cu spray-ul paralizant în mână şi spaima în oase. Treaba e că … nu ştiu cine ar fi paralizat mai repede, eu de frică sau ăla de fîs. În fine, mami, important e că sunt sănătoasă, că întreagă n-am fost niciodată.

Ştii unde am mers după aia?! La workshopul blogoree! Un fel de prezentare despre prezentare, care mi-a plăcut mult, nu ştiu dacă pentru subiect în sine sau pentru tipa care a vorbit. Sandra. Ţi-ar fi plăcut şi ţie de ea, mami! Nu se miaună deloc. Nici blondă nu e :p Ştii, ca într-a şasea, când îmi plăcea fizica datorită profei senzaţionale. Păcat că după lecţia “Ce este fizica” n-am mai înţeles nimic. Noroc că Sandra nu punea note.

Da’, mami! , în drum spre casă, îmi amintesc ce de bunătăţuri am de ales pentru cină, din frigiderul aprovizionat săptămâna trecută Eventual de ales pentru coşul de gunoi, că nu am chef de toxinfecţii alimentare. Aici vine şusta. Acasă -ce crezi că mă aşteaptă aburindă? O pizza. Pam-pam. Da, mami, probabil aşa milă inspir oamenilor că s-au apucat să-mi trimită acasă mâncare din proprie iniţiativă. Ceea ce nu e rău deloc, în principiu :p De fapt, au copt ăştia o nouă reţetă de pizza şi, ca la orice eveniment care se respectă, au sărbătorit cu blonde. heh.  Nici nu ştii ce m-am bucurat!!! Asta până să citesc pe ambalaj: “Prima Pizza cu Sarmale din lume numai la Jerry’s Pizza“. Şi ca să vezi până unde mergea foamea din mădulare (notă pentru cei intraţi în ceaţă, că mama ştie prea bine: am eu anumiţi pitici pe creier faţă de câteva feluri de mâncare, pe care nu le suport, nici pe gratis, vorba ceea: chiftele, şnitzele, ardei copţi, SAR-MA-LE! pfui) deci, oamenii nu m-au nimerit la faza asta, doar foamea mea a complotat cât de cât. În afară de faptul că era cu carne tocată (nu am avut curiozitatea să gust, deci nu îţi pot spune cum era, şi oricum, mai bine aşa, că iar ai fi zis că numa’ ce-i de la alţii îi bun), pe care am dat-o la o parte, avea tone de caşcaval. Care e cheia succesului oricând vorbim de pizza. Caşcaval. Pus cu lăcomie. Mi-a căzut bine, cred că o să şi visez frumos, dar fără sarmale, să nu vă fie cu supărare!

Primul meu interviu…înainte de a mă face “Andreea Esca” )

Merci frumos, Sana!

În Sibiu, locuim la casă. Asta înseamnă că pot bubui pereţii de la decibeli la orice oră din zi şi din noapte că nu îmi toarnă nimeni apă fiartă în cap.

În Cluj, stăteam la cămin. Asta înseamnă că erau alte reguli, că eram mai supuşi, că ne respectam uneori unii pe alţii, dar nu întotdeauna. Mereu ne enervau chefurile de la cantina de dedesubt, niciodată cele din cămin, că acolo eram de obicei invitate :p Când veneam noapte târziu ori dimineaţa devreme pe tocuri bocănitoare, încercam să merg în vârful degetelor ca să nu trezesc lumea. Că na, în cămin mai învaţă unu’-altu’ până dimineaţa, te miri ce…

În Bucureşti, stau la bloc. Asta înseamnă că nu mă ştiu purta. Adică ce am şi ce nu am voie să fac. Una peste alta, sunt totuşi la mine acasă. Dar am vecini şi dedesubt şi deasupra. Plus, o cea mai frumoasă maşină din lume în parcare, pe care vreau să o păstrez cu unica amintire de la fanul înfocat. :p Nu am nevoie de altele de pe la vecini. Aseară am avut musafiri 4 prieteni de la şcoală, copii cuminţi, cât tărăboi pot face 5 indivizi. Atâta cât stăteam cu muzica -la volum de chillenit- şi povesteam ca oamenii. Spuneam ghicitori.

Şi se trezeşte un vecin să bată în ţeavă. Am dat volumul mai jos, şi noi şi muzica, dar nu am trimis oamenii acasă. Mai bate o dată. Am înkis muzica, mă gândeam, măcar să audă şi el -vecinul neliniştit şi insomniac- ce vorbim. Poate îi mai trec nervii. Iar, azi-dimineaţă pe la nouă jumătate, taman sincron cu nenea ăla cu bohrmaşina frenetică, îmi sună soneria prelung. Evident că nu am deschis, că doar nu am nevoie să mă încarce negativ vreun frustat şi asta, încă de dimineaţă. Mă gândeam că în mileniul trei al nostru, oamenii au bioritmuri diferite şi au învăţat ce înseamnă toleranţa. Eu nu mă enervez în trafic, doar pe nenea cu bohrmaşina, că nu pricep unde mai are vreun milimetru pătrat negăurit. În fine. O să merg să îmi flutur genele şi să îmi cer scuze cu umilinţă, că doar nu îmi pică din grade dacă sun la uşa omului. Dar asta, când vreau eu, nu când are el chef să-mi urle în timpane.

Şi totuşi, nu vreau să încep un război cu vecinii. Nu de alta, dar la dimensiunile mele, nu îmi permit. Aveţi vreun sfat? (Menţionez că obişnuiesc să fac duş înainte de culcare. Înainte de fiecare culcare şi indiferent de oră. E un obicei tâmpit, ştiu. Dar la ăsta nu pot renunţa. Ca nenea, la bohrmaşină)

Tocmai m-am adunat acasă de la mult-blogosferizatul Blog n Roll. M-am simţit bine, am cunoscut o grămadă de lume. Şi tot au mai rămas oameni de descoperit, data viitoare

S-a râs de accentul meu ardelenesc, s-a râs sincer la văzul numelui din piept “Şi blondele gândesc ” (nenea ăla chiar nu ştia de blog!!! că de blonde care gândesc, no offense, da’ nu mă mir..) Am povestit cu o sibiancă de la mine, care mi-a amintit de motivele pentru care am venit eu în Bucureşti. Ca să întâlnesc oameni ca ea. Ştiu, a trebuit să ne adunăm pe plaiuri îndepărtate, că la noi în sat nu era loc :p Am văzut oameni frumoşi, cu dinţi urâţi şi e păcat, vorbesc serios.Şi până să vă supăraţi public pe blonda de la tastatură, vă amintesc că numa’ adevăru’ supără omu’

Am învăţat cum gesturi mici se pot transforma în lecţii mari, mi-am amintit că a avea curaj e comun oamenilor obişnuiţi şi că ceilalţi au doza lor de nebunie. De care se râde. În hohote. Sau cu invidie. Dar orice lucru măreţ a fost mai întâi un vis măreţ. Şi admir puterea de a crede în nebunia ta. Mi-am amintit scene trecute cu vederea din rutina unei zile, care au căpătat un sens. Şi m-am văzut pe mine, în cele mai personale valenţe ale sufletului meu, proiectată exterior în altă haină. E greu să explic. Dar am văzut oameni preocupaţi de nebunia aia de mai sus, dar uitaţi de ei. Tare n-aş vrea să fie greşit.

Şi, cel mai important, am primit sms-ul ăla care te scoate din orice rahat te-ai afla. Vestea care îţi umple ochii de lacrimi şi-ţi saltă frecvenţa respiratorie. Nu spui mai multe, numa’ cât să vă roadă ciuda până la finalul postului :p Read the rest…

Deseară la ora 8, o să fiu cu Ovidiu Miron la Radio Lynx. Nu ştiu exact despre ce vorbim, oricum o să fie cu blonde :p

Dacă vă conectaţi pe frecvenţă, vă rog eu, lăsaţi roşiile acasă