ŞI BLONDELE GÂNDESC

Pentru acei părinţi care nu pricep că un nou-năcut de 5 kg nu e motiv de laudă. Pentru acei părinţi care cred că “grasă şi frumoasă” are vreun sâmbure de sănătate. Pentru acei inconştienţi care-şi indoapă pruncii până la capacitate maximă. A lor de a la turna pe gât, nicidecum a gâtului de-a înghiţi. Obiceiurile se formează. Tot aşa şi adipocitele. Doar în primii 2 ani. După care te lupţi cu ele o viaţă.

Susţin cu forţă, tărie şi întregul meu suflet preachinuit de persecuţia kilogramelor şi a siluetei de revistă că aş pune TAXĂ PE OBEZITATE INFANTILĂ.

Dreptul la sănătate e prevăzut în cele mai primitive constituţii din cele mai sălbatice ţări. E dreptul omului prin naştere. Iar sănătatea nu implică în nici o formă a sa obezitatea. Astfel, tocmai am demonstrat că pruncilor îndopaţi ca gâştele pentru tăiat li se încalcă un drept din naştere. De către cei care i-au născut.

Aşadar, dacă aceşti cretini de părinţi nu înţeleg (nici nu mai contează de ce) că e rău să fie copilul gras (e rău, e grav, e nociv, e periculos, e trist, e greşit!!!!) să le vorbim pe limba lor: să-i punem să plătească! Da’ bani, domne! Pe fiecare kilogram/corp peste limita legală. Bani!!! Şi să vedeţi că scade Băse TVA-ul.

E ca şi când i-ar pune copilului un ghiozdan plin cu bolovani şi i l-ar coase de spate. Iar copilul ar trebui să-l care prin toată viaţa lui. Doar că bagajul de grăsime e sub piele, nu pe spate, iar ghiozdanul înmulţit pe …câte zone? Toate zonele. Aşadar, până se inventează rotiţe la bagajul de grăsime sau creierul unor părinţi, să-i punem să plătească! Îşi nenorocesc copiii, care nu au nici o vină.

sursa

Când lumea descoperă. Atunci Twitter, acum Facebook.

Am din nou acea senzaţie. Şi-mi amintesc când ecostin spunea mai demult: “nu daţi blogurile pe twitter!” (din pacate nu am gasit postul respectiv. Costin, poate ma ajuti) Era atunci nebunia la început, încât aproape şi mie mi se părea mai distractiv şi mai interactiv să scriu pe twitter. Să funcţionez acolo era aproape mai plăcut decât să funcţionez pe blonde. Feedback-ul era imediat sau elementul de noutate (pentru alţii, că eu ştiam demult deja..) sau nu ştiu ce a fost… a fost o perioadă, mai ştiţi?

Acum, lumea a descoperit Facebook. Şi lumii îi place facebook. Şi funcţionează constant pe … facebook. Mai nou am aşa o senzaţie că blogurile sunt ca nişte cutii închise, unde greu ajungi, doar fiindcă presupun altă fereastră, chiar dacă sunt doar la un click distanţă. Fiindcă, în ultima vreme, comentariile le primesc împărţite pe twitter şi … facebook. Dacă aş aduna toate reacţiile de la un post, ar fi precis mai multe decât apar în comentariile de pe…blog.

Ceea ce e trist, într-un fel. Fiindcă aceste multiple instrumente de social media în loc să îmi dea sentimentul de expansiune a interacţiunii, îmi lasă impresia de diluare a ei. oamenii nu mai au răbdare să citească ce s-a comentat, ce a scris ăla de dinainte şi de dinaintea lu’ ăla. Oamenii nu îşi mai dau replici între ei la comentarii, ci fac mai degrabă monologuri. Ceea ce nu e atât de rău, până nu ne obişnuim şi uităm să dialogăm. Să interacţionăm. Să comunicăm bilateral. Mie mi-e dor de vremurile când blogul se transforma într-un soi de forum, comentariile apăreau la câteva minute distanţă între ele şi ajungeau până departe, departe de subiect. Uneori mă simţeam şi în plus şi mi-era drag doar să le urmăresc pe ele. Aveam senzaţia că, intervenind, le alterez cursul firesc. Mda, o ALTĂ senzaţie cu siguranţă.

Aşa că, vă spun eu, dacă-mi permiteţi: Nu daţi blogurile pe facebook! Că nebunia trece, dar blogurile rămân.

Tot mai des apare această formă ca referire la mine. Să însemne oare că brandingul meu personal e pe culmile sale, că am reuşit să fiu mai mult decât o blondă care gândeşte? Am văzut inclusiv în comentarii că sunt mai degrabă apelată cu Miruna decât cu “copila blondă”.

Am fost sfătuită mai demult să abandonez blondele şi să trec pe numele meu. Asta n-o să se întâmple, vă zic de-acum. Fiindcă sunt pe numele lui tata, iar blondă îmi şade bine. Dar m-aş putea semna altfel. Sau aş putea pe Twitter lua un nume propriu. Deocamdată nu simt această schimbare ca una firească. Dacă aş fi simţit-o, precis nu aş mai fi fost scriind acest post, întrebându-vă ca un copil ascultător ce e de făcut.

Deci, ce ziceti?

Ştiţi, lucrez pe postul visurilor mele. Şi al multor altor fete, poate mai multe decît cele care şi-au trimis aplicaţia pentru interviu. Iar lucratul ăsta m-a „crescut” cît nu vă închipuiţi, cît nu se vede nici în felul în care îmi aranjez părul, nici în cel în care îmi pun rujul pe buze. Ba chiar în ultima vreme am început să umblu cu părul prins în coadă şi fără ruj, că nu ştiu pe care să-l aleg dimineaţa. E tare ciudată industria asta a frumuseţii! Cu cît o cunoşti mai bine, cu atît mai mult începi să apreciezi ceea ce ţi-a dat Doamne-Doamne sub părul ăla. Sau sub rujul colorat. În doze optime, gura şi capul omului pot face minuni! Iar în ponderi inegale, dezastre.

De cînd sunt la ELLE am uitat cum e să te trezeşti înjurând dimineaţa. La mine devenise un soi de obicei al dimineţilor „all inclusive”. Nu vă imaginaţi acuma că sunt fresh de fiecare dată, că abia-mi aştept ceasul să sune, dar durerea despărţirii de pernă îmi trece până ajung să-mi dau cu apă pe faţă. Şi, în felul ăsta, în fiecare dimineaţă văd în oglindă un chip zâmbăreţ!

Poate aţi crede că e roboţeală ce mi se întâmplă. Poate nici nu v-aş contrazice. Fiindcă nu m-ar deranja. Nici să credeţi, nici să-mi spuneţi. Ce bucurie mai mare să fie decât să găseşti secretul unor dimineţi repetat fericite? Nu „unor”, pardon, ci „celor mai multe”. Ca să nu zic „tuturor”.

Iar de seri nu mă-ntrebaţi, că nu mai ştiu ce-s alea.

Să apăs publish pe textul ăsta. Read the rest…

Întotdeauna, dacă ai o sumă frumuşică de cheltuit, cea mai bună investiţie e într-o geantă fabuloasă. Una care să fie atât de frumoasă, încât să nu mai conteze cu ce te-ai îmbrăcat în rest!

Pe principiul…toate trec, bluzele se scămoşează, pantalonii se lărgesc, rochiţele se demodează, pantofii se scâlciază, … doar genţile rămân! Asta e concluzia la care am ajuns astăzi la birou cu colega mea.

Întotdeauna, dacă ai un cadou consistent de făcut, cea mai bună investiţie e într-o geantă. Una adevărată. Sau o bijuterie. Şi aici, musai adevărată! De astea, o femeie nu se satură niciodată să colecţioneze. Plus, e ceva de mers la sigur: chiar dacă nu o să-i placă modelul, tot se va bucura. Pe principiul: când e vorba de genţi, ce-i prea mult nu strică. Chiar dacă obiectul stă uitat în dulap, femeia are o mândrie intrinsecă să-şi ştie şifonierul ticsit de lucruri cu potenţial. Vezi, nu rişti nimic!

p.s. Acest post este dedicat taţilor, fraţilor, soţilor, iubiţilor, amanţilor  şi tuturor sponsorilor noştri.

Şi nu e vorba de lecturi urbane, ci de o leapsă drăguţă, primită. Se pare că săptămânal îmi fac rost să scriu despre cărţi sau lucruri legate de acestea. O mai fi vreo speranţă şi pentru mine!

1. Care este ultima carte pe care ai citit-o?

Biologia credinţei, Bruce Lipton. E dovada că nu suntem victimele genelor noastre. Programul nostru nu s-a scris aşa “simplu”. El încă se scrie. Clipă de clipă facem alegeri: sănătatea sau boala. Sunt superinteresante mecansimul şi studiile făcute de biologi. E o carte pseudoştiinţifică, dar pe care o înţeleg. Pe mai multe niveluri.

2. Dacă ai putea fi un personaj dintr-o carte, ce personaj ai fi şi de ce?

Eu nu citesc cărţi cu personaje, dar îţi răspund. Probabil, Degeţica. Fiindcă e povestea pe care mi-o spunea mama când eram mică. Dar nu mai ştiu dacă era şi-un prinţ… că nu se poate fără prinţ!

3. Care e cel mai frumos film pe care l-ai văzut până acum?

Sissi, cu siguranţă. Cel mai emoţionant, La vita e bella.

4. Dacă te-ai putea întâlni cu un scriitor, ce scriitor ai alege?

Probabil, unul din Evanghelişti.
Sau Jules Verne. I-aş face un update rapid la cele întâmplate între timp, după care aş avea o listă de întrebări…

5. Care e melodia ta preferată, cea pe care o asculţi fără să te poţi sătura de ea?

Acum sunt în faza de valsuri. Dar, în rest, am un playlist pe trilulilu, de care nu mă mai satur.

6. Unde ai locui un an, departe de casă?

Oriunde ar fi el. Singurul motiv să fiu departe de casă.

7. Când citeşti, pentru a marca locul unde ai rămas, foloseşti semn de carte sau îndoi pagina? Şi ce fel de semn de carte?

Mă enervează îngrozitor oamenii care indoaie paginile!!!! E atât de greşit!!! De ce se face asta?!?!?! Ca semn de carte folosesc orice, asta e ultima mea grijă.  De obicei, ce găsesc prin baie: eşantioane de prin reviste, hârtie igienică, bucăţi dintr-o revistă veche…Dar niciodată nu îndoi pagina. În cel mai rău caz, ţin minte unde am rămas.

8. Ai primit în ultima perioadă cărţi cadou? Şi dacă da, care?

Aici am scris mai multe. De atunci, n-am mai primit. Dar nici pe astea nu le-am citit integral.

9. Îți place să reciteşti unele carţi?

Nu. Dar îmi place să recitesc pasaje. De aceea şi citesc cu creionul în mână. Subliniez ce îmi place şi revin. Ca la şcoală: recapitularea e mama învăţăturii. Adesea, a moralei din poveste.

10. Care crezi că este cartea care ar trebui impusă tuturor ca “lectură obligatorie”?

Inteligenţa materiei, Dulcan. Mie îmi pare rău că am descoperit-o aşa târziu şi că nu mi-a spus nimeni mai devreme de ea.

11. Care e locul preferat pentru lectură?

Fără discuţie, toaleta. E locul în care mă relaxez total. Iar atunci când ajung să-mi amorţească picioarele, senzaţia de “sunt acolo, între rânduri” e maximă…

12. Care sunt motivele care te determină să alegi o carte pe care să o citeşti?

Subiectul, nu neapărat autorul. Recomandarea. Habar n-am. Mi s-a întâmplat să intru în librării şi să vină cartea la mine. Pur şi simplu.

Sunt curioasă să aflu şi răspunsurile dv, mai ales că se spun şi titluri de cărţi. Iar dacă aveţi răbdare să scrieţi un post pe blog, daţi-mi de ştire, rogu-vă, să pun un link frumuşel acia (bine, Stef! si strumfita)

Este un citat al domnului Cătălin Botezatu în preaminunata emisiune “Burlacul”. Nu comentez personajul, nici nu jignesc publicul. Mai ales că Botezatu mi se pare o maşinărie de făcut bani, prostit dudui şi vândut pe sine însuşi. Până aici numai de bine. Aşa s-a exprimat Burlaguru despre una din concurente: e genul de femeie care va face compromisuri pentru o viaţă mai bună. (şi dacă m-aş crede deşteaptă, aş întreba: mai bună decât ce? Dar mă abţin. Să continuăm…)

Nu vi se pare un oximoron? O nepotrivire? O hiperbolă în adjectivul ăla “bună”? O imbecilitate rară? Să vedem cam de ce compromisuri ar fi vorba: să-l crezi când îţi spune că e la birou vineri seara la 10. Să nu te superi când brusc îl loveşte urgenţa la nunta verişoarei tale. Fiindcă apreciezi că s-a-nfiinţat. Cu plic, cu tot. Să te faci că plouă când el se duce din nou în delegaţie. Să nu bănuieşti că mai blonda secretară e prea tânără ca să ştie să citească. Serveşte însă la decor. Şi alte cele. Să îl înţelegi când “are”nevoi”. Şi îl ierţi când îţi spune că te-ai îngrăşat. Şi să-l înţelegi când îi creşte burta. O să vină o vreme, când te vei bucura orice i-ar creşte, numa’ să-i crească ceva. (Sufletul de bucurie, tată, la asta mă refeream!) Continuăm compromisurile? Şi crescutul burţilor, cu copii în ele. Ăştia micii sunt cea mai bună garanţie că te alegi cu ceva mai mult decât buza umflată. Ascultaţi la mine, ştiu de la o bună prietenă, care-i deşteaptă şi avocat. Şi m-am plictisit de enumeraţia asta, vreau să trec la următoarea idee.

Imaginea vieţii bune face orice compromis să pălească în ochii duduilor care se visează Monice, la braţ cu Cătălini. E un paradox, pe care nu-l pricep nici să mă pui să stau o zi în cap, că doar doar mi-or veni minţile încoace. Să descriu contra-tabloul unei vieţi bune “fără compromis”? Mi-e lene. Atât vă spun, însă. Acest gen de emisiuni transmit mesaje fundamental greşite. O femeie care se oferă pe tavă face chestia asta din disperare. Bărbatul simte disperarea şi asta nu e chiar cheia atracţiei, credeţi-mă. Iar atunci când cauţi doar bani, asta o să şi găseşti: Doar bani.

Ce zici, te mai gândeşti?

Nu vi se pare că vintage are aşa un aer romantic? Dintotdeauna, parcă.

Dar altceva vreau să vă aduc la cunoştinţă. Că suntem o familie de antreprenori! (mă bag şi eu repede-n seamă, ca atunci când felicit vreo rudă şi îi spun că sunt mândră de ea, de parcă aş chiar avea vreun merit. Dar sunt strângătoare de fel, chiar şi de laudele altora…)
Ideea e că veri frumoşi şi deştepţi am vreo câţiva (verişoarele-mi sunt răpitoare de-a dreptul! normal, seamănă cu mine :p), iar acum unul dintre ei s-a apucat de treburi în online. Foarte bine, de acum înainte n-o să mai fiu eu oaia virtual-neagră a neamului! Să ne certe pe toţi că prea stăm pe net, nu numa’ pe cei blonzi.
Omul şi-a deschis magazin online (împreună cu jumătatea lui mai bună :p), vedeţi ce a ieşit: vintage.ro . Noi am făcut un schimb de mailuri şi de păreri, doar că în familie nimic nu se înmulţeşte fără riscuri, nici măcar ideile. Astfel încât, îndrăznesc să apelez la ochiul dv critic pentru puţin feedback.

Ce mi-a plăcut mie, mă-ntrebaţi? Asta şi asta şi asta şi multe, ce să zic… Dar site-ul ăsta cu totul are aşa un aer de Sălişte, care nu ştiu dacă ajunge doar în capul meu sau şi până la dv. Îmi face dor de străbunica mea (a noastră, de fapt), de vesta ei cu nasturi şi degetele albe. De scările de lemn care urcau gălăgios în casă şi mirosul de scoverzi. -Iar acum nu e cazul să vă imaginaţi o ţărănie din Mărginimea Sibiului, că străbunicii mei erau oameni bogaţi, cu casă mare şi viitor domnesc. Taică-meu a crescut cu servitoare, iar dormitorul bunică-mii e cu stema Casei Regale pe el. Şi mai sunt câteva chestii de “pus în vitrină” atunci când vrei să te lauzi, dar chiar nu le mai zic acum pe toate. Mie tot mirosul de scoverzi mi-a rămas, gustul dulce al laptelui proaspăt şi scrâşnetul scărilor de lemn. Şi glasul subţire a’ lu’ Buni-Buni. Nu ştiu de ce nu s-au putut păstra scoverzile şi galbenul scărilor şi prospeţimea laptelui. De parcă un singur glas le-ar ţine împreună… Nici vorbă! Dar le conservă negreşit în amintirea noastră. A strănepoţilor, vă puteţi da seama? Ce noroc!

Vreau doar să-mi tacă telefonul. Mă gândeam să-mi schimb numărul. Dar liniştea nu se cumpără cu o cartelă nouă. Read the rest…