ŞI BLONDELE GÂNDESC

Mă tot macină o treabă, mereu aud vorbindu-se despre “ce-mi doresc de la celălalt”, “cum să fie jumătatea mea”, cum să se poarte, cum să miroase, ce flori să-mi aducă, de câte ori să sune la uşă, chestii din astea. Sau chiar detalii precum, ce şeptar să conducă, ce cupă să poarte, ce nasture descheiat, etc.

Toţi avem cerinţe. Da’ cerinţe, domne! Şi oferta…, unde-i oferta?!

Aşa că vin eu cu următoarea propunere, exerciţiu de imaginaţie: numiţi 3 calităţi pe care vi le doriţi şi 3 pe care le oferiţi. Dar zero condiţii, adică 3 pe care le oferiţi indiferent de ce primiţi. Deci fără, dacă tu eşti sincer cu mine, sunt şi eu cu tine, dar până atunci mint de îngheaţă apele. Că aşa ajungem la eu ofer, dacă primesc doar. Şi atunci aştept mai întâi să primesc ca să ofer, iar în timp ce voi aştepaţi să primiţi şi să doriţi, nimeni nu mai oferă nimic. Şi iar ne întrebăm cine a fost mai întâi: oul sau găina.

Ce îmi doresc de la celălalt: unu-doi-trei.
Şi ce ofer: unu-doi-trei.

Cică regula de aur e să iubeşti, că ţi se va întoarce. Dar au uitat să preiczeze ce anume. Că şi palmele se întorc peste figuri.

Voi sunteţi mari, voi ştiţi mai bine! Sunt curioasă.
Până scrieţi, eu mai cresc…

Am simţit aceeaşi nebunie în aer, asemănătoare cu cea dinaintea revelionului, când toată lumea caută o jumătate tranzitorie cu care să se pupe sub vâsc. Nu ştiu pe unde se pupă de valentin, dacă aveţi dv ceva informaţii, rămân recunoscătoare. Oricum, singurul vinovat e el, dl Valentin, că hormonii încă hibernează şi nici cheful de trezit n-are cum să-i lovească, mai ales dacă au ascultat vreo prognoză meteo recentă.

Şi până la urmă nici nu e rău să ai motive să ţi-o cauţi, cu lumânarea, pe jumătatea AIA, că cine ştie de unde sare iepurele. Iar presiunea socială e mare, mai ales pe timp de criză. Dacă auziţi de vreo superofertă pe undeva, spuneţi-mi şi mie. Din nou, o să rămân recunoscătoare. Cu toate că în superoferte nu mai cred demult.

Fiindcă pleci acasă fericit de ce meganoroc a dat peste tine, ba mai suni şi toate prietenele să le faci geloase, iar când desfaci ambalajul constaţi că fie ţi-ai luat mai mult decât îţi trebuie, de fapt, fie că termenul de valabilitate tocmai a expirat. Ambele variante – necâştigătoare. Mai încercaţi!

Deci grijă la superofertele scoase pe piaţă înainte de “sărbători”. Rareori sunt proaspete. De preferat iubitul de sezonul trecut. Cu avantajul că el ştie deja cum îţi place să fii ţinută în braţe. Ba mai mult, îi place şi lui

p.s. Ce ziceam anii trecuţi despre asta, că atâta am tot zis, de parcă şi ideile au intrat în criză:

• Pe când un Singles’ Day?
• Valentin ne dă coşmaruri
• Cat de multe inimi “valentine” sunt PREA MULTE?

Aşteptând Săptămâna Marilor Speranţe, vă doresc să nu lăsaţi niciodată pe nimeni să vă spună cine sunteţi.

Uneori se pot înşela fără să vrea, alteori intenţionat, dar aproape întotdeauna sub factori de mediu şi circumstanţe. Nimeni nu are cum să ştie mai multe despre tine decât tu însăţi/insuţi. Eşti singura persoană care e permanent cu tine. Nici în vise nu vă despărţiţi. Oricine ai alege să fii, eşti mereu cu tine , undeva în forma aceea brută şi inocentă care-şi întreba părinţii ce e bine şi ce rău. Şi orice ai face, eşti singura persoană care nu te va părăsi niciodată. Fiindcă în final, doar tu îţi vei rămâne.

Când eram mică, mică-mică, eram rea. Dar rea, domne. Şi de gură şi de nărav. Mereu o certam pe mama, când dădea medicamente oamenilor şi noi rămâneam fără. Îmi spunea că nouă nu ne trebuie şi că este bine să ajuţi. Da’ cine se mai credea şi “este bine” ăsta?! Niciodată nu am priceput subiectele subînţelese, incluse sau excluse din orice urmă a logicii mele.

Mama zice că binele se întoarce

Pe vremea aia mă enervam cumplit, fiindcă noi realmente rămâneam fără un algocalmin în casă. Doamne feri să te fi plesnit vreo jenă sau durere cruntă, că precis îţi trecea în drum spre farmacie. Dar binele chiar se întoarce. Când ţi-l faci ţie şi sufletului tău. Însutit chiar, avea mama dreptate, cu toate că nu sunt sigură dacă exact la asta se referea.

Ridicarea eului în slăvi

Concluzia e că trebuie să ne iubim noi, înainte de a-i aştepta pe alţii să o facă. Dar trebuie să ne iubim la momentul potrivit. Ştiţi, credeam că există nişte valori pe lumea asta, pe care mi le-au pus ai mei în plasă, nişte piloni pe care mi i-au fundamentat în suflet, care să mă ţină tot timpul privind în sus. Cu alte cuvinte, să reziste coafura, indiferent de vremuri. S-au păcălit. Neglijând faptul că, dacă la ei se poate, nu înseamnă că aşa e peste tot.

Am început de la cine suntem şi ce ne spun alţii să fim şi am ajuns unde trebuie.
Astăzi vreau să fim egoişti. Fiindcă în final, doar noi ne vom rămâne.

p.s. pentru postul ăsta, mama o să îmi explice nişte lucruri, care or să înceapă cu: “Miruna! …”

Toată ziua.

Am avut un extraordinar sentiment că mare parte din ceea ce sunt datorez celor care mă iubesc. Şi am făcut în capul meu un soi de analiză cronologică a unor evenimente atât de frumoase, care nu mi s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu ar fi fost oamenii din spatele lor.

Nu se poate constitui vreun fel de top, fiindcă fiecare element se asortează la o circumstanţă, la un moment, fără a se putea compara parametri de efort, fie el fizic sau financiar. Ştiţi, unele bucurii ţi se nasc din cea mai împrăştiată cenuşă, doar fiindcă îţi dai seama că există cineva acolo dispus să o adune. Am întâlnit oameni bucuroşi să o strângă pe a mea, fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Iar atunci eforturi mici se transformă în gesturi măreţe.

Într-o zi ca asta, te simţi prea norocos pentru cât de mic eşti, pentru cât de puţine ştii şi cât de puţine faci. Binecuvântat, că cele mai arzătoare probleme pe ordinea zilei sunt nămeţii de afară şi băiatul care nu te sună. Şi-apoi te sperii şi începi să îţi doreşti să rămână telefoanele mute şi nămeţii înalţi, ca nu cumva, dispărând din peisaj, să lase loc altor probleme…

Şi dragă, ce-mi spui mie, n-ai nişte prietene? Sau nişte tovarăşi de bere, după caz?

Ăsta e un text tipic feminin, cu toate că s-au mai văzut şi câţiva rătăciţi care să ştie articula asemenea idioţenie. Ăia sunt fix cei care au alături excepţia de la regula feminină.

Ori că i-o spui verde-n faţă, ori pe la cafele cu prietenele solidare, cam tot aia e. Cel mai bine ar fi să ţi-o spui în gând, măcar în felul ăsta nu cerşeşti să fii judecată de alţii. Hm, până şi asta e discutabil, că el -nefericitul care face obiectul saturaţiei- nu ştiu dacă mai ajunge în prag de judecare, că nu prea are datele problemei. Vorba aia, pentru ca să facă asta, ar trebui să fie atent la ce-i spui peste 30 secunde. Cum ziceam, discutabil.

“Am cam început să mă satur” e un fel de şantaj emoţional practicat în masă, cu speranţa unei schimbări. Dar ne-am convins după atâta vreme scăpaţi de comunism, că schimbarea se poartă doar în nuanţă, nicidecum în esenţă.
Când începi să-ţi serveşti textul la început, o faci cu încrederea că ai libertatea de a lua viaţa în piept şi nenorocitul la palme. O faci cu încrederea că ai curajul de a-l părăsi în toiul relaţiei de amor, lăsându-l singur şi dezbrăcat de vise. Se-ndură altă duduie de el numaidecât, crede-mă pe mine. Ba una dispusă să-i facă şi friptura soldăţei sau şireturile la papuci. De fapt, ştiai şi tu asta. Deci nu era tocmai el şi obiectul compasiunii tale.

Bine bine, până nu te mai rabzi. Şi îi zici în gura mare, dragă, eu am început să mă cam satur!
O-paaaa. Conexiune stabilită. De o fracţiune de secundă, hai două să fie nevoie până să-şi revină din şoc şi să-şi dea seama că nu e nici un pericol, că mereu începuturile sunt pe placul femeilor. Sau ceva în genul ăsta a citit el într-o revistă de-a ta din baie. După care , conexiune întreruptă la loc şi menţinută aşa. Nu cu TV-ul, bineîinţeles şi nici cu semnalul de la mobil.

Nu vorbesc din filme, vorbesc din realităţi. Şi nu numai ale mele.
Când conexiunea s-a păstrat peste 30 de secunde, clipele începuturilor mărturisite erau regretate.
Însă unele soluţii nu se aplică retroactiv. Iar simţirile nu se livrează pe rând.

Când am terminat să mă satur, am deschis uşa şi-am plecat. Nici măcar n-am anunţat.
Doar am întrerupt conexiunea.

—————————————————
De ce schimbările se produc aşa târziu şi se aplică mereu altora mai norocoşi?

Mi s-a făcut pielea de găină şi m-am simţit mică şi nerecunoscătoare când i-am citit prima dată blogul.

Ştiţi cine e Daniel Răduţă? Cu siguranţă.

Daniel e un tip din generaţie cu cel mai bun prieten al meu. Îi e soţ Ralucăi şi viitor tată al băieţelului lor. Care va veni pe lume în martie. Iar la numărătoarea de luni, mi-a dat că probabil au aflat sexul bebeluşului şi nefericitul diagnostic al lui Daniel cam în acelaşi timp. Mi-am imaginat toată bucuria pe care au avut-o la aflarea veştii că Raluca e însărcinată, îi şi văd la coadă la ecografii, precis deja au acasă şi poze cu pruncul. Cred că i-au ales şi numele.
Mai rămâne să îl ţină în braţe şi să-l înveţe poezii.

Şi mai rămâne ca şi pruncul să crească şi să-şi amintească. Dar pentru asta, el are nevoie de timp. Iar timpul costă bani. Vreo 150mii de euro, de data asta.
Cam tot atâta, cât dreptul unui copil la tatăl lui.

Noi, oamenii, nu putem face minuni, nici măcar atunci când suntem doctori. Însă putem încerca să contribuim la ele.

Read the rest…

Este un blog pe care l-am pornit de câteva zile, mai sunt detalii tehnice de aranjat (mereu or să mai fie), dar nu mă mai puteam abţine să nu vi-l arăt.

http://www.slabestecucap.info/

Îl construiesc în jurul ideii de sănătate şi grijă faţă de noi înşine. Fiindcă putem fi frumoşi şi deştepţi în acelaşi timp. Iar cei isteţi ştiu că nu te poţi lua la trântă cu propriul organism. Sau te poţi lua. Până când nu mai poate el…

Nu e un blog exclusiv pentru femei, fiindcă nici bărbaţii nu pot scăpa de chiar toate datoriile.  Şi mi-l imaginez ca un suport pentru cei care ştiu pe de rost toate dietele pământului, ba pe unele le-au inventat chiar ei.  Dar nu vreau să le indexăm în liste şi nici să numărăm calorii.
Fiindcă dietele nu sunt despre bucate.

Şi nici blogul ăsta nu e pentru toată lumea!

Aseară am fost cu fetele la film. Sherlock Holmes, foarte drăguţ de altfel. Recomand călduros, mult mai călduros decât Avatar. Fierbinte chiar, în comparaţie. Dar, asta e doar părerea mea, având în vedere că pe dl Robert Downey Jr nu te sperii dacă îl visezi.

Concluzia serii e că sălile sunt chiar frumoase şi scaunele extraordinar de confortabile, mai ales pentru nişte fete cu picioare lungi ca ale noastre şi că nici nu e o afacere aşa de proastă să mergi la sala de VIP. Biletul costă 50 ron în timpul săptămânii şi 60 ron în weekend. Vedeţi aici. Iar în banii ăştia intră şi bufetul.

Deci mă gândesc aşa, diferenţa faţă de un bilet obişnuit, plus popcorn şi Cola sau ce alte prostii se mai consumă la astfel de ocazii nici nu e aşa mare, dacă este vreuna. Deci nu e tocmai scump.

Sper să nu se simtă vreun VIP  depreciat

P.S. Mulţumesc că m-aţi luat şi pe mine!

Stăteam azi-dimineaţă frumos la o cafea, când mă trezesc cu revoluţia bunului simţ că-mi bate la geam. Probabil ştia că blondele n-au nici o culoare politică şi s-a hotărât să insiste. Agăţându-se de oblonul meu răblăgit. O fi vreun semn de sus, ceva mesaj cu subînţeles? (Ar trebui să repar oblonul?)

Dacă dumneavoastră pricepeţi, vă rog să îmi explicaţi şi mie. Până atunci, mă tot minunez…

Ştiţi fazele alea de pe şoselele patriei – că limităm subiectul din punct de vedere geografic, când eşti la volan şi începi să-l înjuri pe ăla din faţă şi apoi vezi că e femeie şi nici nu te mai miri? (Apropo, nu vi se pare că femeile la volan se înmulţesc îngrijorător de mult sau am început eu să am aere de capitală, cum zice mama. Mă rog.) Adică, e vorba de acei şoferi care te fac să te întrebi cine le-o fi dat carnet sau cu ce naiba vei fi păcătuit la viaţa ta, să te nimereşti taman cu nepriceputul în sincron pe şosea. De ăştia e vorba, îi ştiţi.

Preselecţia

Personal număr vreo 36mii de km doar cu cea mai frumoasă maşină din lume, ce-am condus înainte n-am idee. Am bătut drumul Clujului şi al Bucureştiului cu regularitatea unui copil plecat de lângă mama lui. Apoi de lângă iubitul ei, că aşa-s copiii, tot timpul le trebuie ce n-au. Şi concluzia unei statistici personale vine în contradictoriu cu faptul că am un prieten bun din Alba care este un şofer desăvârşit. Care şi-a lăsat inclusiv maşina lui pe mâna mea, maximă dovadă de încredere. Eu nu-mi dau niciodată maşina, aşa că am apreciat, vă daţi seama.  (Trebuia să spun chestia asta, chiar dacă el e un tip cu simţul umorului. Dar şi cu cel al dreptăţii. E sas. A, şi ca să nu generalizăm!)

Mă gândeam la un poll, să vedem ce decide glasul poporului generator de trafic. Nu trafic din ăsta online, din celălalt. Aşa că facem mai întâi nominalizările, după care îi băgăm în finală doar pe cei care o merită cu adevărat!

Să vedem.

Eu zic AB şi AG.

LATER EDIT:

Marea Finală!

p.s. Sunteţi liberi să votaţi de câte ori vreţi voi. Dar nu de tot atâtea ori, de  câte v-aţi enervat. Pică blogul, nu de alta.