ŞI BLONDELE GÂNDESC

Spune-mi ce-mi doreşti ca să-ţi spun cine eşti e prea dur. Mai ales că problema asta a mea e veche, e cronică aşa. Iar luna iunie (când sărbătoresc de la început până la sârşit şi primesc tot felul de urări) a fost o inspiraţie reală. Încă mai este.

Înţeleg gândul bun, deci nu vă grăbiţi să mă faceţi nerecunoscătoare. Dar nu înţeleg de ce să urezi cuiva să rămână aşa cum este. Sau să fie ca altcineva. Să picteze ca Picasso şi să cânte ca Pavarotti. Să scrie ca Eminescu şi să compună ca Mozart. De ce să nu-i doreşti să fie mai grozav decât ăştia enumeraţi? Dacă tot îi vrei binele pe bune…

Pe mine m-ar enerva îngrozitor să fiu ca altcineva. M-ar satisface enorm să fiu mai bună. Ca mine. Asta e ca urcatul pe cântar: singurul reper trebuie să îţi fii tu. Şi blugii tăi din liceu.

Cineva îmi citea astăzi o ofertă de vacanţă. Suna cam aşa: cazare la 18 km de oraş, fără mijloace de transport, fără mic dejun,  fără curent electric, fără cablu TV,  fără , fără. Iniţial am râs amândouă, am zis că e precis “la mişto”, dar imediat următorul meu gând a fost: semnal la mobil este? Că dacă şi ăsta e “fără”, mi-am găsit locul ideal de concediu!

Ştiţi cât e de frustrant să ai cum şi cu cine, dar să nu ai când pleca? Am ajuns să jucăm rolurile pe care doar le compătimeam de curând, arătându-le cu degetul la rubrica “aşa nu”, bineînţeles.

Ştiţi vreun loc fără timp? Fiindcă mă gândeam că, poate, unde timpul nu există, nu există nici posibilitatea de a nu-l avea. Şi i-am spus lui să mergem undeva o săptămână, unde să facem nimic toată ziua, să mâncăm doar când ne e foame şi să ne culcăm doar după ce m-am săturat să-l ţin în braţe.

Ştiţi ce mi-a zis? Că nu. Că dac-am merge o săptămână, am lua şi timpul după noi. Aşa că… doar să mergem.

Ceea ce-mi doresc din suflet.

Weekend-ul acesta am fost plecată din nou, însă detaliile le veţi citi în numărul de august al revistei ELLE. Oricum, m-am întors mai bogată, mai uimită, mai entuziasmată decât v-aţi putea imagina. Şi cu picioarele mai umflate decât ar fi crezut vreodată saboţii mei că se poate.

De la o vreme, mi s-au schimbat criteriile de apreciere. În diverse situaţii. De exemplu, nu îmi mai trebuie chestii pentru mine. Mi se pare mult mai grozavă bucuria pe care i-o pot face cuiva. Altcuiva. E felul în care îmi culeg satisfacţia din obiecte. Până acum îmi trebuia mie să le am, să le port, să le stric. Sau le voiam eu, pur şi simplu. Nu mai.

Din Grecia, m-am întors cu un semn de carte magnetic. Şi vreo 3 poze. Plus, cadouri.  De la o vreme, nu mai sunt fascinată de locurile în care ajung, ci de oamenii pe care îi cunosc. Poze nu mai fac demult cu frenezie, doar ca să am ce arăta acasă, ba acum nici nu mai povestesc pe unde-am  fost. Ci pe cine am întâlnit. Şi ce am auzit.

Dar de data asta, aş avea prea puţine de zis. Fiindcă m-aş teme să nu greşesc. Doar atât vă spun, că-i ştii din prima pe acei oameni care nu-ţi sunt rude şi te simţi norocos că-i cunoşti. Că există oameni care-şi pun amprenta nu pe alţi oameni, ci pe omenire. Şi pe tine, ăla micu’ şi blond, care te bucuri ca un copil, când ţi se cere o carte de vizită. Nu dintr-un gest de curtoazie, nici dintr-o serie de gesturi, ci dintr-o sinceră apreciere. (Exprimată în cuvinte, pe care nu îndrăznesc să le zic, că prea sună a laudă).

Astăzi mă culc mai târziu decât aş fi sperat, cu picioarele mai obosite decât e legal la vârsta mea, dar cu două convingeri absolute (dacă cei doi termeni se suportă între ei):

• fiecare pas merită, chiar şi atunci când nu eşti sigur dacă e înainte sau înapoi       şi
• dacă părinţii noştri au făcut o treabă atât de bună când ne-au crescut, datoria noastră e (măcar) să păstrăm ritmul. Să continuăm frumos!

Asta se vede şi când nu te chinui să arăţi. Eu eram într-o grădină zoologică, în cele mai lungi mâneci din bagaj şi cu cea mai de paie pălărie pe cap. Departe de cea mai drăguţă ipostază a mea.

• Şi să avem curaj.

Speranţa că o dată cu vârsta vine şi maturizarea e bine să o abandonăm din vreme, căci altfel riscăm (dez)amăgiri repetate. Eu de pe la vreo cinşpe ani aştept momentul ăla în care n-o să mă mai chinuie gânduri contradictorii şi întrebări fără răspuns. Aproape 10 ani mai târziu, nu simt prea multe îmbunătăţiri la capitolul ăsta. Căci, precum suma viciilor, şi suma dilemelor rămâne constantă. Doar anii se adună. Şi cică după 25 şi neuronii încep să devină amintiri. Ce mai, viitorul sună bine! Păcat că n-o să mai ştim multe despre trecut… :p

Începe cel de-al 25lea an al vieţii mele. Teoretic sunt o tânără femeie, studentă la o facultate de soi, cu  slujba perfectă şi un IQ care ar trebui să mă scutească de anumite insomnii. Şi pe mine şi pe mama. Practic sunt un copil trezit din când în când într-o realitate pe care şi-o recunoaşte doar când îi convine. De fapt sunt o puştoaică într-o mulţime de roluri, pe care le încerc cu degetul, nici măcar cu linguriţa. Şi nu de frica să nu mă îngraş, ci să nu mă îmbăt cu apă rece. Fiindcă atunci când nu eşti obişnuit, repede ţi se urcă la cap.

Zilele trecute m-am nimerit citind nişte rânduri scrise de prietena mea cea mai bună în albumul de clasa a 12a. Uitasem cât de actuale pot fi unele cuvinte doar fiindcă sunt spuse din suflet. Citeam şi-mi aminteam de mine. Pe vremea aia nu ştiam atât de multe, dar ştiam mult mai bine ce ştiam. Lucruri simple. Se zice că înţelepciunea vine cu vârsta. La mine e invers, se pare. Astăzi am nevoie de argumente şi dovezi care să-mi susţină principiile cu care porneam atunci. Iar de ziua mea, îmi doresc ce mi-am dorit şi altă dată, doar în contexte diferite. Răspunsuri.

Nu aş vrea să cred niciodată despre mine că sunt atât de grozavă pe cât îşi imaginează alţii. Fiindcă întotdeauna mai e ceva de imbunătăţit. Mai ales în ochii mei.

În ultima vreme am aşa o senzaţie că joc rolul principal în filmul “prietenul nostru, fraierul nostru”. Cu acutizări repetate, încât aproape aş putea spune că am dezvoltat un algoritm pe faza asta.

Credeţi că respectul şi bunul simţ ies dintr-o schemă a prieteniei? Nici vorbă, dragilor, niciodată! Oricât de mult aş şti că se bucură mama când o sun, încerc să evit ora prânzului în weekend. Că nu vreau să-i deranjez pe oameni de la masă, chiar dacă sunt părinţii mei. De fapt, mai ales că sunt părinţii mei.

Şi unde mai demult aveam probleme de genul…că nu pricepeam de ce abandonăm bunele maniere şi minimele reguli de curtoazie când vine vorba de “ai noştri”, bazându-ne doar pe iluzia că “ni se cuvine“, acum am trecut la următorul nivel de dilemă, unde nici măcar prietenii/rudele nu mai fac subiectul acesteia, ci nişte iluştri necunoscuţi. Ce vreau să spun e că oricât de iluştri, tot necunoscuţi. Şi tot n-am nici o vină. Şi, mai ales, nici o obligaţie.

Iar un soţ care-şi ia peste picior soţia, doi prieteni care se jignesc sub acoperirea “că glumim”, un bărbat care nu deschide uşa doamnei de lângă el, un şef care e mai mult stăpân şi mai puţin om … toţi ăştia îşi anulează calitatea, de orice (altă) natură ar fi ea. Fiindcă atunci când nu construieşti pe natura ta de “om”, pe cât de înalt edificiul, pe atât de rapid ţi se duce dracului înălţimea. De la stele la pământ, distanţa se măsoară în timp. Indiferent de direcţie. Cu precizarea că cea descendentă se parcurge cu viteza luminii. Luminii puse pe natura aia a ta, care lipseşte cu desăvârşire. Nu înseamnă că, dacă nu se văd, nu există. Vezi titlul.

Dada, mâine dimineaţa la 10.30 pe TVR 1, la emisiunea Zile şi Nopţi. În reluare, la 12. Vorbesc despre filmul “Sex and the City 2″

Mulţumesc de invitaţie!

Nişte copii de la mine de-acasă (www.razvanpop.ro/blog/ şi http://cemerita.ro/) au demarat această campanie de căutare a celor mai mari 10 sibieni pe bloguri. Intenţiile lor se îndreaptă însă şi spre mediile mai convenţionale de promovare a campaniei (sibienii nu prea stau pe net, între noi fie vorba, nu comparativ cu Bucureştiul, Clujul… nici măcar în statisticile mele, care m-am născut şi-am crescut în Sibiu, deci…).

Ideea e că pentru a fi partener în campanie trebuie publicate 20 de articole despre consăteni din ăştia grozavi de ai mei. V-ar interesa aşa ceva pe blogul ăsta? Mie mi se pare foarte drăguţ, dar nu îmi dau seama dacă sunt obiectivă. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu aşa, atunci când sunt direct implicată. Şi când vine vorba de Sibiu, o iau personal.

Sau mai bine, cine vrea detalii să meargă pe blogurile recomandate. Ne vedem pe-acolo!

Că engleza o învaţă şi singuri.

Tocmai am păţit ruşinea ruşinilor. Pe principiul “râde ciob de oală spartă”. Ştiţi, eu, aia care mă băteam cu pumnu’n piept şi arătam pe alţii cu degetul. Eu, aia care mă intoxicam de englogismele chinuite în pseudofraze, în care nici acordul de număr, nici ăla de gen nu mai conta. Eu, aia care 3 zile la rând am rămas blocată în adidaşi şi n-am pus strop de fond de ten pe obrazu-mi fin, doar ca să nu fiu “ca toată lumea”. Ştiam că nu în papuci îţi stă acel ceva, dar a fost un soi de răzvrătire mută, un gest-simbol, care mă satisfăcea într-un fel ciudat, fiindcă doar eu ştiam. Eram nemachiată şi fără tocuri, dar totuşi cea mai invidiată. Nu că mi-aş fi dorit asta. Şi nici măcar nu mi-a plăcut.

Dar să revenim la oile noastre şi la logica împărtăşită, că printre rândurile de mai sus s-a strecurat cenzura. Dar cum ideile româneşti sunt obişnuite să treacă de ea…am încrederea că aţi cules câte ceva din cele (ne)scrise.

Vorbeam la telefon cu mama de nişte “mailuri” şi “reply”-uri şi “trip”-uri şi alte  lucruri din astea importante, despre care am învăţat să vorbesc de când m-am trezit la capitală. De parcă aş fi încercat s-o impresionez pe cea care m-a învăţat să zic prima dată “ma-ma”. Cred că în subconştientul meu ştiu că o voi impresiona doar atunci când nu mă va înţelege, fiindcă voi vorbi prea ştiinţific sau prea “corporate” sau prea “business” sau prea trendy sau prea flendy. Da’ mama înţelege chiar dacă ea nu vorbeşte engleza. Nu i-am zis toate cele dintre ghilimele, dar i-am zis de un mail “forwardat”. Adică, trimis mai departe. – mi-a zis mama. Acum nu mai putem decât să forwardăm, de parcă să trimiţi mai departe ar cere un click în plus şi-o genuflexiune. (Unde click poate fi considerat de provenienţă onomatopeică, ceea ce îi conferă valoare  universală. Oricum, la forwardat era păcatul.)

Şi mi-a spus mama: să nu te faci ca ei.  - Ca cine?

Noroc că mi-a amintit. De asta e important să vorbeşti cu părinţii. Fiindcă îţi reamintesc de cine eşti cu adevărat. Eu nu ştiu ce înseamnă asta, foruardat. Dar aduce a retardat. Aşa-i?

Întrucât până la absolvirea facultăţii mai am (cu voia bunului Dumnezeu, încă puţin), o să povestesc despre absolvirea clasei a opta. Momentul în care dimensiunea emoţional-serioasă a şcolii în viaţa mea s-a cam încheiat. Şi astăzi când mă visez la şcoală, sunt întotdeauna în generală, cu colegii de atunci şi profii de acolo.. Din liceu nu ştiu dacă am visat vreunul, probabil din cauza respectului sublim dar cu desăvârşite lipsit, pe care îl purtam. Din facultate, însă…îmi amintesc nişte coşmaruri, ceea ce nici nu e aşa de rău, având în vedere că nu învăţ să joc din glezne.

Absolvirea clasei a 8a a fost în mai multe faze: banchetul, curtea şcolii şi petrecerea clasei noastre. Am fost un colectiv tare fain în generală, uniţi la modul ăla clasic. Am crescut împreună practic. Sunt multe amintiri dragi din acei ani, cu zilele de naştere sărbătorite acasă, cu jocul cu banul şi petrecerile noastre tematice. Dada, munceam zile întregi înainte de o asemenea petrecere. Părinţii, zile întregi după.

Şi fiindcă mi-au fost dragi toţi, inclusiv profii, care şi-au pus amprenta pe fiinţa mea, sfârşitul clasei a opta a fost un eveniment dincolo de ţoale şi petreceri, aşa cum a fost cel din liceu. Incomparabil. Desfăşurarea din curtea şcolii a fost rapidă, că deja eram cu morcovu’ din cauza Capacităţii. Dar la banchet … la banchet a fost altceva.

În primul rând, trebuie să vă spun că era prima dată când mă pensasem. Prima dată când ieşeam din casă machiată (a se înţelege invizibil machiată, dar pentru “atitudine” ). Eram atât de emoţionată când am ajuns la sală, încât nu-mi amintesc nimic, decât de pe casetă (mama era pe post de paparazzi). Pe vremea aia eram deşteaptă rău (am terminat şefă de promoţie) şi m-au pus să ţin discursul. Mare onoare şi responsabilitate în faţa tuturor colegilor şi profilor. Cum să aduni 8 ani în câteva cuvinte? Nu mai ştiu ce-am zis, cu toate că ciorna o am şi acum pe undeva… iar pe casetă a rămas tot. Ideea e că sfârşitul l-am rostit tremurat, iar punctul l-am pus cu o lacrimă. După care au urmat toate celelalte (lacrimi), căci i-am făcut pe toţi să plângă! De fapt, nu eu i-am emoţionat, ci toate câte fuseseră şi se terminaseră. De la primele bastonaşe, la prima dictare, până la ultima teză. Era şi învăţătoarea noastră acolo. Şi în sală şi în discurs. Şi în lacrimi..

La 4 ani (sau 5?) de la terminarea clasei a 8a, am făcut întâlnire de clasă. Doar noi şi diriga. Noi eram mult mai schimbaţi decât ne-am fi putut imagina sau dori (unii dintre noi), ea era la fel. Atât de bine mi-a picat revederea şi întotdeauna mă voi bucura să-mi întâlnesc un fost coleg, indiferent cât e de profesor doctor sau cât nu. Fiindcă, de fiecare dată, e o reîntâlnire cu tine. Fiindcă ne raportăm unii la alţii ca atunci, ca pe (ceea ce a fost) vremea noastră. Când diferenţele erau de culoare la penar şi loc în catalog. Prietena mea cea mai bună (colegă şi de generală) îmi scria în albumul de final de liceu că îşi doreşte să nu uităm niciodată de fetiţele de la şcoala 4 şi că avem o datoria faţă de ele… Iar astăzi, am doar certitudinea că le-am dezamăgit. Dintr-un anumit punct de vedere, amândouă. Pe amândouă.

Mulţumesc lui hoinaru că m-a făcut să-mi amintesc atâtea. Luaţi leapşa şi voi! Face bine la spirit.

De când sunt beauty editor la ELLE (atâta îmi place cum sună, că-i bag în ceaţă pe toţi cărora le zic. Probabil oamenii îşi imaginează că înseamnă ceva super-savant, dacă-mi permiteţi exprimarea, iar eu tocmai de aia o zic. Măcar aparenţele să le păstrăm, căci culoarea părului se vede de la un semafor.) … am învăţat multe despre frumuseţe, până şi nume de parfumuri franceze am reuşit să pronunţ! Nu pe toate, dar mă îndrept către… Ce voiam să spun e că postul acesta nu e despre farduri şi creme de lux, că pentru astea avem revista. Şi pe mine acolo (bine, nu numai pe mine, dar din nou suna bine).

//Iar într-o continuare a ceea ce a fost un post complet neplătit, dar perfect sincronizat cu o campanie de la Nivea (despre frumuseţea naturală) doresc să menţionez că tema articolului era frumuseţea interioară, nu cea naturală. Că se ating în sensuri pe alocuri nu contest, dar niciodată nu se suprapun. Fiindcă ştiu persoane de o rară urâţenie naturală a trăsăturilor feţei şi texturii pielii şi formei ochilor şi angulaţiei nasului şi dimensiunii urechilor şi etc, dar cu o frumuseţe interioară atât de puternică, încât le umbreşte pe toate celelalte. Am avut şocuri în repetate rânduri, când mi-a spus cineva despre o anumită persoană dragă mie (după o poză, fără să o cunoască ) că e …tristă situaţia. Era vorba de un băiat de care-mi plăcea. Şi luat punctual pe zone anatomice, cineva ăla avea dreptate, cele mai tragice erau urechile. Tragedia constând în faptul că eu nici nu am conştientizat că omul are aşa ceva, până la argumentul fotografic. Pentru mine, puştiul era un ansamblu, mult mai mult decât cele două urechi :p . Fiindcă eu îi cunoşteam chipul viu, nu încremenit pe o hârtie. Asta se întâmpla prin clasa a 3a, dar şocul s-a repetat, nu întotdeauna în cazuri analog. Că am avut şi iubiţi frumoşi!//

Şi fiindcă întotdeauna am perceput un om fără să-i reţin culoarea părului sau marca de la geacă (în schimb, pe unii îi ştiu după dinţi! sau lipsa lor, depinde..), dar mereu  am ţinut minte dacă a vorbit ceva deosebit sau s-a uitat într-un fel anume, cred că frumuseţea nu stă pe chip.

Săptămâna aceasta îmi hrănesc frumuseţea cu “Inteligenţa materiei” a prof. C. Dulcan, o carte care te sperie la cât e de groasă şi la cât de repede o citeşti. Iar cu bunăvoinţa celor de la buybooks.ro (m-or fi văzut mai blondă, dar cu potenţial) după ce termin cu Dulcan continui

• cu Biologia credinţei, Bruce Lipton.
• Apoi cu Dependenta de nefericire, Martha Heineman Pieper
• şi cu Codul lui Dumnezeu, Gregg Braden.
• Sau cu 150 de experimente pentru a intelege manipularea mediatica. Psihologia consumatorului de mass-media?

Nici nu contează ordinea. (După ce-am finalizat comanda, am primit cărţile fix a doua zi, deci super prompţi oamenii. Singura problemă e că au multe titluri pe site şi puţine pe stoc. Eu am găsit ce-mi doream din a 2a încercare.)

Dar frumuseţea nu stă nici în suma cărţilor citite, ci în ce au lăsat ele în sulfetul omului. De asta e bine să ne preocupăm a-l bucura. Frumuseţea nu stă pe chip. Aici doar se vede. Să aveţi poftă!