ŞI BLONDELE GÂNDESC

Citesc biografia lui Jobs cam de pe la Crăciun aşa. Avansez cu vreo 5 g/ zi, având în vedere că o ţin la capul patului. Faptul că are prea multe kilograme ca s-o pot ţine în baie e o explicaţie logică pentru progresul fulminant, care ar face până şi un melc turbat să se simtă bine. Niciodată nu am avut cărţi de noptieră şi nici probleme cu somnul, deci nu aveam nevoie de cărţi plictisitoare care să mă adoarmă rapid. Că eu n-am citit carte interesantă de la care să-mi vină moş ene pe la gene, ci doar cheful de a o citi toată. În fine.

Sunt multe aspecte de ţinut minte şi luat exemplu la Jobs. Vă recomand cartea, dar nu despre asta vorbesc. E de notat faptul că omul ţinea regimuri super-stricte vegane (adică fără produse de sursă animală), cu momente de abuzuri şi perioade de post. Dar şi-a nenorocit pancreasul, că de acolo i-au pornit necazurile.

Dar nici despre sănătatea lui fizică nu vreau să vorbesc. Ci despre voinţa lui. Toată lumea spune că Jobs avea viziune. Eu cred că mai mult decât asta, avea VOINŢĂ. Nu accepta “nu se poate” sau “nu vom fi gata la timp”. Şi-a pus o dată toată echipa de programare de la Apple să muncească vreo 2 săptămâni non-stop, i-a mutat pe toţi împreună şi zi şi noapte asta au făcut. Fiindcă el ştia foarte clar ce îşi doreşte. Şi mai ştia cum să transmită asta celor care puteau realiza VIZIUNEA. Deci ce a fost mai întâi, voinţa sau viziunea? Deşi fără prima nu-ţi vei putea niciodată dovedi pe a doua.

Astăzi până la prânz trebuia să primesc un plic din România, livrat de DHL. Astăzi pe seară primesc un telefon de la un ameţit reprezentant al DHL, Read the rest…

În contextul agitaţiei referitoare la proiectul de lege “5 zile de consiliere pentru o viaţă chinuită”  sau “5 zile de consiliere cât un moment de avort” (despre care au scris Arhi, Vali, Ruxandra, Nihasa, Alex şi Dollo: pe scurt, e vorba că vor ăştia să facă obligatorie o perioadă de 5 zile de gândire înainte de efectuarea unui avort), vreau să vă spun o poveste. E foarte trist că în mileniul 3, în era prezervativului şi a pilulei de a doua zi, noi încă avem astfel de discuţii. Părerea mea contează mai puţin, important e ce simte fiecare femeie. Că bărbaţii sunt oricum nişte martori care se irosesc în observaţii şi analize şi care nu vor putea niciodată înţelege despre ce vorbim, de fapt. Sorry, e un handicap cu care vă naşteţi, deci nu-mi mai veniţi cu expresia “suntem însărcinaţi”, când doar o burtă creşte de crapă, o singură pereche de sâni se umflă şi nici kilogramele nu se împart la doi. Singura lor calitate în toată treaba asta e că se străduiesc să le pese. Deşi, să zicem că şi conştiinţa lor are un mic amestec în asta, că doar e mult mai comod să te împaci cu un gând decât cu un copil căcăcios.

A fost odată, mai demult, în postul unor Paşti trecute. Într-un cabinet medical din centrul unui oraş mic de munte. Doi tineri la prima lor consultaţie. Ea, o copilă subţirică, de clasa a 12a, el un ficior cu brandul lucrat mai mult pe câmp decât la sală. Amândoi dintr-un sat dintr-o apropiere îndepărtată, numai bună cât să fi auzit de medicul ăla, dar să fie şi siguri că au mers ei mai mult decât vorba.

Medicul confirmă o sarcină la ecograf. Read the rest…

Din ciclul “până când moartea sau altă blondă” ne va despărţi, acest text e dintr-o poveste adevărată, neinspirat, prost adaptat şi deja întâmplat.

Ştiţi bunul obicei al celor preaîncrezători inspectori de telefoane, când telefoanele sunt ale altora şi, mai ales, ale jumătăţilor cu care împart patul, copilul şi ratele la bancă? Mda, astăzi stăteam de vorbă cu o doamnă divorţată, cu un copil şi considerabil mai multă experienţă la inspectat diverse, decât mine. Mi-a povestit cum a fost.

Read the rest…

Astăzi am mâncat la nişte un restaurant turcesc din apropierea parcului Sefton, Liverpool, UK. Fusesem şi săptămâna trecută cu o prietenă, mâncarea şi servirea ne-au impresionat, deci am revenit şi în formulă romantică.

De ce a fost probabil restaurantul în care m-am simţit cel mai bine dintotdeauna? Deşi abia are 7 mese şi un meniu scurt, scris mare pe o singură foaie trasă în plastic. Read the rest…

La copii mă gândesc. Aceste fiinţe care mie personal îmi plac mai mult în poze decât în apropiere. Aceşti îngrozitori, chinuitori, urlători, pişători, întrebărori şi neobosiţi. Despre copii am o părere bine definită, fără semne de întrebare, incertitudine sau alte virgule din astea. O părere pe care o susţin în faţa oricăror instanţe paterne, materne, fraterne şi orice alte forme judecătoreşti. Că toţi te judecă, n-ai încotro.

Pentru mine există două categorii de copii: Read the rest…

Ei, nici chiar sute, dar multe. Mult mai multe decât m-aş fi aşteptat. Şi mult mai bune.

Sincer, nu credeam să primesc răspunsuri atât de numeroase, de la oameni atât de talentaţi. Să nu mai spună nimeni că românul e leneş! Cred că doar 3 mi-au scris mai întâi, întrebându-mă de “condiţiile” salariale. Read the rest…

Adică, sunt în căutare de trei oameni, câte unul să scrie despre fiecare domeniu: beauty&health, fitness şi psiho. E vorba de un proiect despre care voi spune mai multe, când îşi va depăşi faza de “proiect” şi va deveni “un produs”. (Nu mă ocup singură de asta, dar încă mai e nevoie de oameni.)

Deocamdată, ce vă rog: Dacă ştiţi vreun isteţ sau vreo isteaţă, care să fie înzestrat/ă cu mânuirea tastaturii în scopuri creative şi cu răbdarea de a se informa pentru a “da mai departe”, spuneţi-i că poate vrea să ne cunoaştem. Evident, joburile sunt răsplătite nu numai cu faimă şi expunere, ci şi cu bani. Read the rest…

Sper să luaţi din articolul acesta (care va fi o sursă către alte articole) ce e mai bun pentru dumneavoastră. Să citiţi cu mintea deschisă şi lăsând întotdeauna loc de a afla experienţele altora şi de a vă îmbogăţi sau completa propriile convingeri.

Era o vreme când creşteam germeni într-un “borcan” acasă. Povestea Read the rest…

Fiindcă mi s-au întâmplat chiar şi din astea, iar uneori am plâns mai greu decât dup-un băiat. Fiindcă de băieţi nu m-am legat deloc “pentru o viaţă” şi nici confidenţe prea mari nu le-am făcut. Îi primeam în mintea mea pentru o vreme, ştiind constant că va veni şi-o zi în care vor vrea să plece. Dar cu prietenele nu-i aşa.

Fiindcă făceam baie împreună, pe vremea când intram în vană şi mai rămânea loc pe lângă noi. Fiindcă ne ascundeam de părinţi când veneau să ne ia acasă ori ne prefăceam c-am adormit, în speranţa că nu ne vor trezi până dimineaţă. Iar, pentru un copil, să meargă mai repede la culcare era preţul suprem pe care-l putea plăti. Fiindcă ne jucam “de-a doamnele” şi ne imaginam pe ce străzi ne vom plimba pruncii-n cărucior. Şi, fiindcă am plâns amândouă când tatăl ei a apărut şi ne-am dus împreună să-l cunoaştem. Şi fiindcă doar părinţii mei mai ştiu cât am mai plâns eu singură acasă, după ce-am condamnat soarta că nu e dreaptă! Şi nu cu mine, ci cu alt copil.

Read the rest…

În curând, blogging-ul part-time va fi descalificat de cel fulltime. Adică, cele două forme vor coexista, dar va fi ca la tennis: cei care joacă în Cupa Davis şi restul, care dă zombilica peste fileu. Primii se antrenează de imediat după ce-au reuşit să se ridice din fund, ceilalţi se antrenează în weekend, ocazional şi când nu plouă afară.

Cam aşa şi cu blogging-ul. Read the rest…