ŞI BLONDELE GÂNDESC

Ştrumfiţo, cu adevărat emoţionantă leapşa asta. Cu adevărat personală, că mi-e şi frică să o scriu. Fiindcă nu vreau să-mi întreb dorurile, că mi-e teamă că îmi vor răspunde. Cum e aia să le strigi la catalog, iar apoi să te trezeşti cu o prezenţă mai mare decât credeai. Cum e aia să constaţi că n-ai absenţi, că nu s-au inventat scutiri medicale pentru nici unul dintre dorurile tale. Dar ştiinţa progresează. Poate s-o descoperi şi-un antidot. Odată. Ca să nu-ţi mai fie niciodată. Dor.

Ştrumfiţo, întrebarea e cum ţi-e dorul. Ţi-e dor cu bucurie sau ţi se rupe sufletul? Că primul e un dor bun, al doilea te mănâncă de viu. Primul îţi aminteşte cât eşti de norocos, al doilea cât eşti de păcătos. Că nu ai şi tânjeşti. Că s-ar putea şi pentru tine, însă cineva a inventat un “dar” în fraza prezentului tău. Că nu s-a născut un Superman şi pentru tine. Care să ridice cu braţele sale puternice toate obstacolele din calea fericirii tale. Şi a iubirii voastre.

(…)

• De mama mi-e dor cu bucurie. Nu a fost întotdeauna aşa. Când mergeam la Cluj, nici nu coteam bine din faţa casei, că îmi venea aşa o durere în piept, de nu-ţi imaginezi. O disperare, de care probabil râzi acum că-ţi povestesc. Între timp, cred c-am mai crescut şi-am învăţat să-mi reinterpretez emoţiile. Şi dorurile. Fiindcă nici sufletul nu ţi se poate rupe la nesfârşit.
• De tata mi-e dor ca de copilărie. Mi-e un dor din ăla de tot ce ar putea să fie între noi. Tata e omul care m-a suprins în cele mai extreme situaţii în cele mai pozitive moduri. E cel care m-a iertat pentru toate aşteptările la care nu m-am ridicat. Prima fiind că nu sunt băiat. A doua – că la 4 ani nu am prins mingea . Iar enumeraţia ar putea continua până în prezent şi ajunge până în viitor. Cel mai dor mi-a fost de el când m-am mutat la Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar am o bănuială. Fiindcă încă mă mai apucă dorul ĂLA câteodată.
• Îmi mai este dor de “asta mică a mea”, care e mai întâi a lu’ maică-sa şi a lu’ taică-so şi abia apoi a mea, dar mi-e un drag fără să ştiu de ce. O visez noaptea. Nu ştiu dacă legăturile de sânge au vreo treabă sau doar puterea emoţională care le-o dăm noi face diferenţa, dar există copii şi copii. Iar mie îmi vine pe unii să-i arunc de la etaj. Aşa că, atunci când se va face mare asta mică, îi voi explica ce onorată trebuie să fie că mi-a căzut aşa cu tronc!
• Apoi mi-e dor de el… Uneori cu bucurie, de cele mai multe ori, fără. Întotdeauna însă, cu speranţă. Mi-e dor cu speranţă şi cred că de asta nu mă mai satur. De dorul lui. Fiindcă ştiu că fiecare clipă în care dorul mi-e potolit face toţi “banii” plătiţi cu vârf şi îndesat. Dacă merită, mă întrebi? Cu ochii închişi şi mâna pe inimă: cu siguranţă! Dacă l-ai cunoaşte, ai şti. Dacă m-ai vedea pe mine cu el, ai înţelege.
• Alteori mi-e dor de Cluj şi de studenţia mea adevărată. De tot ce am lăsat acolo, de toate câte le-am învăţat. De câte am plâns – zile- şi de cât am iubit – o dată. Dar nu mi-e dor de Cluj ca loc, ci ca perioadă. Fiindcă la locuri te poţi întoarce oricând, însă perioadele nu ţi se întâmplă de două ori. De asta probabil mi-e mai dor de oameni, decât de locuri. Nici pe ei nu îi pot lua cu mine.

Ştrumfiţo, tocmai m-am speriat. Fiindcă uneori mi se face dor chiar şi de mine. Unde-mi sunt?!

later edit: Poate vrea Makavelis să împărtăşească de-ale lui… Şi cui i se mai face de nişte doruri să ia leapşa, că primeşte link (anunţaţi-mă doar, că trackback-urile sunt cu personalitate, funcţionează mai mult nu decât da).

LE2: Au mai scris si Andra, Nicoleta.

Culese la întâmplare

• A murit un medic! Şi presa se piaptănă (7)
• Cum NU se face PR-ul (38)
• În acord cu Sinele (6)
• La a(l)titudini joase (17)
• Mâncarea de dinaintea foame(te)i (8)